Scrisul şi băutura

Motto: “Nu s-a scris niciodată un poem de vreunul care bea doar apă chioară.” (No poem was ever written by a drinker of water)
Homer

Evident, numai un bărbat putea scrie aşa ceva (mă refer la motto). Sînt convins că poetele, în marea lor majoritate, nu simt nevoia consumului de alcool. Asocierea consumului de alcool vis-a-vis de creaţie este, cred, un subiect “la genul masculin”☺. Sincer să fiu, în ce mă priveşte, detaliul că o anume poetă ar fi scris un poem extraordinar în stare de ebrietate, mi-ar reduce mult interesul – iar asta probabil pentru că sînt de modă veche.
Prin urmare… fără să mai tergiversăm aiurea, în editorialul de faţă ne vom ocupa numai de scriitori. Şi totuşi, voi încerca să-l fac de interes general. Aşadar… să purcedem. Nu trebuie să ne uităm mai departe de etimologia cuvîntului “simpozion”, care provine din greaca veche şi înseamnă “ a bea împreună”, pentru a înţelege că tema articolului ar necesita o documenare mai serioasă decît sînt dispus să o fac. În antichitate, grecii organizau astfel de “băute” pentru ocazii speciale, cum ar fi, de exemplu, pentru a “introduce” un tînăr în societatea aristocratică sau pentru a omagia o întrecere sportivă dar – e ceea ce ne interesează -, o făceau şi pentru a organiza “întreceri” poetice. Se consuma alcool la chestiile astea, şi, după cum puteţi ghici, “the devil of choice” era vinul.

Scrisul în tandem cu Bachus nu aparţine în nici un caz “europenilor”, ci apare de asemenea în alte culturi, şi putem da exemplul chinezilor, unde, prin secolul trei era noastră, stă scris pe un papipirus aşa: “Odată ce eşti băut, un pahar de vin îţi poate da o sută de strofe.” (aparţine unui poet Xiuxi Yin). Ideea e următoarea, cu cît e mai “ciupit” compozitorul, cu atît mai uşor vor curge versurile. Sună familiar? Atunci haideţi să revenim la prezent!

Ştiu destule exemple dar evit să menţionez nume din literatura română (inclusiv contemporană) pentru că nu vreau să-mi pun pe nimeni pe cap. Este de preferat să stau în zona literaturii universale (îmi vine în cap un răspuns al lui Pavel Stratan la întrebarea “Cine v-a stat în cale pe parcursul carierei?” Răspuns, genial: “Prefer să menţionez pe cei care m-au ajutat!” – aşa şi eu: să ne îndepărtăm cît se poate de mult de tărîmurile mioritice. Nimic bun nu se poate întîmpla aici dacă pronunţi nume!).
Carevasăzică, cine ar fi demn să fie pus în cap de listă ca mare alcoolic şi în acelaşi timp mare scriitor? (aş putea începe cu Hemingway, dar tare mult îmi place de el! ☺ )

1. William Faulkner. “Un bărbat n-ar trebui să se prostească cu băutul înainte de cincizeci, dar după aia e un cretin dacă nu o face!” Faulkner adora marca Jack Daniel’s şi obişnuia să păstreze o sticlă cît mai aproape de el în timp ce scria. Obişnuia să scrie noaptea şi pretindea că uita complet unele idei a doua zi datorită stării de ebrietate avansată.
2. Autorul unuia dintre romanele “de căpătîi” (The Great Gatsby), Scott Fitzgerald, prefera să consume gin deoarece credea că ginul e detectat mai greu decît alte băuturi (miroase mai puţin). Consumul de gin a condus pînă la urmă şi la destrămarea căsniciei lui cu Zelda Fitzgerald (“Ne-a distrus pe amîndoi” spune Scott într-o scrisoare adresată soţiei, referindu-se la alcool).
3. Truman Capote, alt scriitor pe care îl apreciez datorită romanului “Cu sînge rece”, obişnuia să bea votcă cu suc de portocale în timp ce scria. Un detaliu în afara subiectului: Capote a petrecut şase ani scriind la acest roman şi o bună parte a finalului este de factură psihologică: legătura dintre cei doi criminali şi legătura afectivă dintre ei şi familiile lor. Capote a avut interviuri interminabile cu ambii dar s-a ocupat cu precădere de Smith, de care a fost cu adevărat fascinat (cine a citit cartea ştie exact ce spun). Smith este portretizat aproape ca un personaj pozitiv care alunecă “din greşeală” în această tragedie. Datorită faptului că Truman Capote a fost homosexual, descrierea părtinitoare a lui Smith a condus la circularea zvonului unei relaţii amoroase între cei doi.
4. Stephen King, a cărui singură carte bună – după părerea mea -, rămîne autobiografica “Despre Scris” (care conţine sfaturi cum nu am găsit în alte cărţi de specialitate), şi-a petrecut două decenii scriind sub influenţa drogurilor şi a consumului de alcool. (King semnează două sau trei scenarii de film Oscar, pentru care trebuie apreciat în mod deosebit: The Green Mile, Shawshank Redemption şi The Shining). Un tip cu gusturi obişnuite, băutura lui preferată este berea.
5. Patru din cei şase americani care au luat premiul Nobel pentru literatură au fost băutori şi unul dintre ei a fost Hemingway, alt autor de-al meu favorit (pentru “Adio arme”, “Pentru cine bat clopotele?” dar, în special, pentru “Bătrînul şi Marea”). Hemingway numea alcoolul “marele ucigaş”. Băutura lui favorită a fost martini sec dar, întrebat dacă bea în timpul creaţiei, Hemigway răspunde aşa: “Isuse Cristoase! Ai auzit de vreunul care bea în timpul muncii? Cred că te gîndeşti la Faulkner. El o face cîteodată – şi pot spune chiar şi la mijlocul unei pagini scrise de el dacă a băut sau nu.”

Oare de ce simt scriitorii nevoia să bea poate mai mult decît artiştii altor bresle?
Spre deosebire de scriitori, în teatru sau arta cinematografică, actorii au de obicei un regizor de la care primesc indicaţii: cum să se mişte, în ce fel să-şi schimbe expresia feţei, gestică, etc. La fel pictorul, are de cele mai multe ori gradele de libertate restrînse de un anumit peisaj sau portret.

Cred că oricine îşi poate da seama ce este deosebit la scris: prozatorul are la dispoziţie o infinitate de combinaţii pentru a aranja cuvintele în forma dorită. Frază mai lungă sau mai scurtă, adjective, inversiuni. O singură virgulă poate schimba tot sensul (vezi “Nu te iubesc…” vs “Nu, te iubesc!”). Da, există o infinitate de posibilităţi şi tu trebuie să o alegi pe singura bună, singura perfectă. Si nici un regizor, nimeni să ţi se uite peste umăr la ce scrii, să-ţi dea un sfat bun. Inamicul împotriva căruia lupţi este timpul. Te uiţi cum se învîrt acele şi eşti la aceeaşi pagină, în curînd e timpul să te duci la culcare, dar parcă nu-ţi vine să te ridici de la birou fără să fi terminat ce-ţi propusesei. Scriitorul îşi poate turna un pahar pentru a depăşi blocajul asemeni timidului care are nevoie de un “stimulent” pentru a se ridica de pe scaun şi invita o fată la dans. Da, un pahar de alcool poate fi o “proptea” care, în solitudine, ar trebui să ţină loc de curaj. Audienţa pe care o poate avea un scriitor este întotdeauna invizibilă, dar de cele mai multe ori acesta este conştient de potenţialul public ce va apărea la un moment dat (presupunînd totuşi că proza va fi de calitate). Băutura reduce teama de a începe o frază, pentru că, în acelaşi timp, reduce foarte mult simţul auto-critic dar, ca o conseciţă, mulţi scriitori experimentează acestă creştere a vitezei de scriere în detrimentul calităţii, pînă cînd, în cele din urmă, nu există nici un cîştig. (Subliniez: asta depinde de scriitor.)

Iată ce mi-a răspuns un bun prieten a cărui scriitură o apreciez foarte tare:

“Nu, nu beau când scriu pentru că nu-mi iese nimic. Atunci sunt prost pur şi simplu. Odată am scris, beat fiind, despre marea mea iubire, despre cum am cunoscut-o pe soţia mea. Eram tare înduioşat. Când am citit textul treaz, mi-am dat seama că emoţia mea, va fi fost, dar n-o transmisesem nici atâtica pe hârtie.”

Un alt prieten mi-a răspuns în felul următor:

“Când scriu, obişnuiesc să beau, cu înghiţituri mici şi rare, dintr-un pahar cu vin (cel mult două), dar uneori vinul poate fi înlocuit cu bere, apă minerală sau limonadă. Câteodată poate lipsi complet – am observat că scrisul nu este afectat de asta. Nu beau, deci, pentru a caută inspiraţie. Cred că o fac mai mult din obişnuinţă, pentru a lua o pauză (cât o gură de vin) între un pasaj sau altul. Este un ritm care-mi place.”

La rîndul meu nu am consumat alcool de cîteva luni bune şi, exact ca prietenul pe care-l citez mai sus, nu am observat o diminuare a calităţii scrisului. În schimb, am se sesizat o oarecare încetinire care, sincer, mă deranjează, deoarece oricum scriam încet. În cazul meu, am mai găsit o explicaţie a consumului de alcool: mă făcea să devin mai puţin sensibil în ce priveşte soarta (în general negativă) pe care i-o pregătisem unui anume personaj. Ori, în ce mă priveşte, am o uşoară fobie de a “face rău” unui personaj, în special dacă apuc să mă ataşez de el/ea. Îmi amintesc, de exemplu, că atunci cînd am scris la Escroc SRL am simţit nevoia să beau cînd am scris paginile în care descriu moartea bunicilor (cu toate că am reuşit să o redau într-un mod cinic-amuzant, nu mi-a fost uşor). Şi mai am un exemplu în care, la fel, a trebuit să beau pentru a duce “treaba” la bun sfîrşit. Cred totuşi că odată ce capeţi experienţă, băutura poate fi complet eliminată din procesul scrisului.
La urma urmei… serios, nu văd ce mari beneficii ţi-ar aduce, oricît de bine ai scrie!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.