Scurt tablou introductiv despre tăcere și maturizare

Iar dacă tot voia să reușească în lume, în acest indistinct melanj de viață și ființe, moarte și inanimate, plăceri și suferințe, sinceritate și minciună, limpezime și insanitate și multe alte dicotomii pe care Maya nu mai avusese timp să le menționeze pentru că trenul se apropia deja, claxonând și speriind o bătrână aflată prea aproape de marginea peronului, în ciuda semnelor galbene de avertizare care ar fi trebuit să o țină la distanță – pe când Fifone își pierduse răbdarea și se prefăcea interesat de o insectă ieșită de sub propria-i talpă, dispărută în crăpătura axfisiant de strâmtă ce delimita cele două lespezi diferite pe care ambii erau așezați, ca o subliniere în realitate a rolurilor pe care le aveau, mamă și fiu, incongruente, dar în același timp complementare – trebuia să-și păstreze calmul și să se gândească la propriul interes, la avantajele pe care o anumită comportare i le-ar fi adus în dauna unei alteia (ca de exemplu această ultimă încăierare cu Goya, nesuferitul coleg pe care era obligat să îl sufere, și care nu condusese decât la pierderea propriei reputații și a mustrării sale scrise și fizice din partea profesorilor, așa cum era normal să se întâmple într-un colegiu privat, unde nu se duc toți poporanii și se impun anumite standarde), la așteptările pe care toți le aveau de la el, începând cu mătușa Katya și terminând cu mult prea sensibilul său tată.

În timp ce trenul se opri în spatele lor cu acea frână caracteristică – un paralelipiped dreptunghic de câteva mii de tone susținut de două șiruri de axe paralele atât de subțiri că ar fi putut fi utilizate în loc de patine de cine știe ce uriași din poveste – Fifone își luă rămas bun de la mama sa lăsându-se sărutat pe ambii obraji și tras puțin de lobul urechii drepte, ca și cum Maya ar fi vrut să se asigure că ceea ce tocmai îi spusese se depozitase undeva în capul lui, oriunde (și cum urechile erau primele care înregistrau cuvintele, probabil că un anumit surplus datorat repeziciunii fluxului de informație persista încă în lobi, așteptând ca la orice rând civilizat să fie decodificat de creier – iar acum Maya stricase rândul, forțase nota, ca o ultimă apăsare a unor haine într-un sac deja mult prea plin, Îngrămădește-le și pe astea, că intră, bătuceștele cu picioarele), servindu-i mai târziu, spera ea, în acel moment de reflexie de dinaintea comiterii unei noi grave erori. Însă Fifone refuza să înregistreze acea informație, mai bine spus creierul său refuza să o accepte și să-i recunoască importanța cuvenită întrucât, ar explica psihologii, înainte de a face asta, un creier evaluează inputul în funcție de anumiți parametri: el trebuie, pentru a da doar un exemplu, să fie nou pentru a avea prioritate pe ruta spre memorizare, altfel ce rost ar avea ca bietul encefal să acorde atenție unor elemente pe care le cunoaște deja? În cazul lui Fifone, nu se poate spune că nu luase în considerare sau nu cunoștea acea înșiruire de reguli comportamentale, fie ele mai mult sau mai puțin generalizate, fiindu-i repetate de cel puțin trei ori de fiecare dată când petrecea un sfârșit de săptămână acasă în familie, de cel puțin o dată atunci când părinții îl vizitau în internat sau când Maya îl suna în timpul săptămânii. Așadar, când unul dintre acești parametri nu se verifică, receptorul (în cazul nostru, Fifone) contravine atribuțiilor de receptor, devenind complet sau parțial dezinteresat. Iar după ce Maya își sărută fiul pe ambii obraji, inspirându-i mirosul de R – COO ^– + Na ⁺ cu ulei de măsline și trandafir (fac asta doar pentru a te chinui, pe tine, da, pe tine, cititorule, acum va trebui să afli ce reprezintă această formulă iar dacă nu vei reuși va însemna că nu ești un cititor de nădejde, că citești pentru a te relaxa, nu pentru a reflecta, căci a reflecta nu presupune relaxare nici măcar atunci când reflectăm asupra relaxării – într-o lume în care informația este la picioarele noastre, o singură tastare ar trebui să fie edificatoare; consideri că efortul tastării este, cititorule, o atât de anevoioasă sarcină încât să renunți la citirea întregului?), acesta se urcă în tren cu cea mai mare repeziciune, fără să se uite în urmă nici o clipă, hotărât să se arate apăsat de ceea ce auzise, sau în orice caz mișcat – ceea ce, credea el, ar fi mulțumit-o pe mama sa deocamdată. Important era ca, în aceste situații, Fifone să nu spună nimic. Învățase asta după ce încercase inutil să se revolte, Nu a fost vina mea, Nu contează, nimeni nu te-a obligat să reacționezi astfel, Cum altfel să fi reacționat, I-ai fi spus unui adult, Îmi e rușine să spun despre asta adulților, Un adult va ști întotdeauna ce sfaturi să îți dea pentru a rezolva problema, Am vorbit cu domnul Barbone, Nu, el e un adult iresponsabil, Și de unde să știu eu care e responsabil și care nu, Te uiți la îmbrăcăminte, Domnul Barbone mi-a spus să-i rup muia nesuferitului, Ai gijă, Fifone, nu e nevoie să repeți asta, domnul Barbone nu e în măsură să îți dea sfaturi, uită-te în ce hal vorbește, dacă era așa deștept nu ar mai fi trăit pe stradă, Domnul Barbone știe că nu e deștept, dar spune că cei deștepți și-o iau mereu în freză, Gata, am auzit destul, Oricum, el trăiește pe stradă pentru că așa vrea, Nu mă face să ridic mâna la tine, Dar așa e… Sunetul surd al palmei care se lipește de obrazul rece al lui Fifone îl face pe câinele Socrate să se mute din fața ușii de la intrare. Simte că nici botul său nu se prea află în siguranță acolo. Preferă căldura sufocantă a soarelui strecurându-i-se printre perii negri ai blanei, decât să nu se poată odihni în tihnă la umbra răcoroasă a cerdacului.

Acum, în timp ce Fifone își ridică valiza de lemn pe treptele înguste ale vagonului, își amintește că singurul moment în care îi este permis să rostească ceva în timpul unei astfel de lecții despre viață este în urma întrebării, Ai înțeles? Doar atunci poate spune, Da! Nu poate spune nici nu și nici că nu a înțeles, adică nu poate fi sincer, deși i se cere, pentru că nu ar face decât să prelungească inutil un monolog oricum amplu și confuz, monoton și care îl indispune teribil. Dar astăzi, probabil datorită apropierii trenului și a grabei de a se urca (în acea stație, nu ar fi oprit mai mult de două sau trei minute, în condiții normale, adică atunci când nu era în întârziere, ca astăzi, în acest ultim caz timpul s-ar fi redus la un singur minut și atunci călătorii ar fi uitat de orice politețe și ar fi început să se împingă cu coatele și să se calce, cei care ar fi trebuit să urce nu ar mai fi așteptat coborârea celorlalți, amândouă taberele năpustindu-se una spre alta abia ce ar fi auzit fluierul tăios al controlorului care însemna, Câteva secunde până la plecare) nu a fost nevoie ca Fifone să rostească nici măcar asta, deoarece momentul în care mama sa își terminase bla-blaul a coincis aproape perfect cu cel în care fluierul lucios de tablă a dat ultimul semnal, Toată lumea la bord, trenul ăsta pleacă în câteva secunde, astăzi nu avem timp de saluturi siropoase, suntem în întârziere, Urcă, puștiule, sau plecăm fără tine!

Fifone se urcă în trenul care, abia ce îi simți greutatea, începu să accelereze. Pe peron, Maya aștepta cu o mână blocată într-un gest de salut nereușit: fiul ei nu apăruse încă la geam, iar trenul se pusese în mișcare prea repede pentru a-i da timp să distingă, printre celelalte, silueta subțire a copilului.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/