Se-nvăța, dom-le, nu ca acum…

Probabil că ați constatat deja demult că bătrânii divinizează tonele de cunoștințe acumulate în școlile glorioaselor vremuri comuniste. Mai nou o facem și noi, pentru că de-atunci au trecut ceva ani și ne-am transformat la rândul nostru în niște bătrâni orgolioși, cu dreptatea vremurilor apuse în suflet.
Am să vă povestesc cum se învăța în liceul CFR, pentru că stă la latitudinea obligativității mele etice și morale să fac lucrul ăsta. Și se-nvăța, dom-le pe-atunci, nu ca acum. Păi în primul rând prima materie era aceea de a studia cum să înlături gunoaiele pe care le aruncau arabii pe ferestre direct în curtea internatului. Ei nu făceau curățenie, dar studiau în schimb la fel ca și noi, de mama focului, însă doar la anumite materii. Aveam să aflu detaliul flatant de la un profesor de matematică. Când i se dezvăluia rezultatul obținut la teză, arabul se urca pe catedră, ședea acolo ca un yogin, și îi indica în catalog tovarășului profesor: „Pune aicea nota gece”! „Am să-ți pun, dar deocamdată ești de nota patru”! ne povestea cu haz profesorul, pe când le făceam curat arabilor. Era încredințat că elevii veniți din îndepărtatul orient se preocupau de științele feroviare doar de ochii lumii, că slujeau în armatele securității statului român, și că erau instruiți în locații speciale, că prea mult lipseau de la școală, adeverindu-se spusele celor de la Radio Vocea Americii. Dar nu detaliile ăstea îmi erau mie importante, ci conținutul ambalajelor aruncate de la ferestrele lor, pe care le strângeam cu grijă în saci de celofan și le aruncam la gunoi.
Îmi plăcea să îmi vâr în buzunare hârtiile gumelor de mestecat. Adoram să le miros atunci când muream de foame, la interminabilele ore de chimie, fizică și matematică – niște materii care ne cauzau de-a dreptul nevindecabile depresii psihice și baricadări ale timpului în găuri negre, în cazul în care nu eram duși să învățăm cum să recoltăm de pe tarla producțiile de cartof și sfeclă. Despre sfeclă și cartofi am să vă rog să țineți minte, pentru că am să mă întorc. În afara colecționării hârtiilor de gumă de mestecat pe care le găseam pe când ne ocupam cu deparazitarea arabilor, îmi plăcea să le colecționez și cutiile de bere, goale, aruncate tot de pe ferestre. Și maică-mea și-a pierdut la un moment dat răbdarea și m-a rugat pe un ton drăcuit să mai limitez din vârful piramidal al cutiilor ce se înălțau pe dulap și să arunc naibii hârtiile ălea de gumă de mestecat din vitrină. Ce vină aveam eu că în victorioasa Românie socialistă nu se fabricau berea la cutie și guma de mestecat?!? Poate or să mă conteste anumiți cititori: „Nu-i adevărat, domnule! Chiar dacă prin magazine nu se găsea nimic, noi aveam de toate. Mureau de ciudă dușmanul de clasă și hoardele capitaliste. Frigiderele ne erau pline, nu ca cum, să se găsească de toate în magazine și să n-ai bani. Mergeam la mare în concediu, nu ca acum, de am ajuns să stau zăvorât în casă și să mă uit de după perdea cine își permite să vină sau nu cu taxiul acasă”…
Uneori mai ciuguleam prin pungile aruncate de arabi firimituri de pufuleți, grisine sau tost. Însă cea mai mare bucurie pe care am găsit-o în dreptul ferestrelor de la parter era o revistă porno. Pe-atunci îmi plăceau doar sânii femeilor, aspru cenzurați de glorioasa noastră epocă comunistă, dar ce-am găsit în revista respectivă… îmi depășea conceptul personal asupra vieții.
După ce am învățat cum să curățăm grădinile de gunoaiele făcute de arabii ceferiști, am fost anunțați după vreo două săptămâni că urma să efectuăm studiul culesului de sfeclă și cartofi de pe pământurile gliei. Recolta patriei era extrem de mare, și mergea direct proporțional cu inaniția cetățeanului. În timp ce mergeam cocoșat și culegeam sfecla nesecabilă, mă întrebam pe unde naiba dispăruse zahărul, și de ce cetățeanul socialist avea dreptul doar la un kilogram pe lună. Eu eram însă mai norocos, deoarece aveam încă patru frați plus ambii părinți, primeam mai mult zahăr decât alții, dar asta nu însemna că nu rămâneam în pană câteodată și eram trimiși să cerem cu împrumut de pe la vecini câte-o ceașcă. Era frig și urât la cules de sfeclă. Și nici nu aveai cum să o furi, că nu aveai ce face cu ea. În schimb cartofi mai aduceam acasă, câte-un kil, două. Era periculos. Câțiva școlari au fost prinși de paznici atunci când se îndeletniceau cu furtul și, cu acordul directoarei liceului, au fost bătuți de către aceștia cu bățul, să se învețe minte să nu mai evazioneze statul comunist altă dată. Pe mine nu m-au bătut, pentru că nu m-au prins. Îmi ascundeam mereu cartofii furați în cracii pantalonului, nicidecum în rucsac, așa că am trecut cu brio desele controale. Și zilele, săptămânile, lunile treceau, acompaniate de nervii profesorilor, care ne mai altoiau din când în când cu câte-o palmă dacă întârziam cu producția. Când mă uit în trecut nu îi înțelegeam, dar acum le dau perfectă dreptate. În funcție de cât de mult recoltam noi, și lor li se dădea o cotă aparte, atât de cartofi cât și de zahăr. O știu din proprie experiență, pentru că uneori ne chemau din timpul orelor de clasă să învățăm cum să îi ajutăm să descarce cotele din camioanele cooperativelor agricole de producție și cum să și le încarce în portbagajele propriilor autovehicule. Da’ se făcea domnule școală, nu ca acum…
Se făcea tare mult școală la liceul școlilor ferate în care eram educat. Păi când arunca odată în noi maistrul de atelier cu piesele grele de metal înghețam. Pe mine mă ura. Învățam pe dinafară lecțiile de tehnologia materialelor, știam totul despre nituri, îmbinări, vagoane, profa i-a propus să mă ia sub aripa lui protectoare, că voia să mă trimită la olimpiadă, pentru că aveam la ea zece pe linie. Când a văzut că eram ultimul la spartul cărbunelui de pe niște piese uzate de locomotive, a aruncat cu ele după mine. Mi-a dat nota patru și urla în auzul tuturor: „Îmi zicea tovarășa de tehnologie să te instruiesc, că te vrea la olimpiadă. Păi tu ne vezi că ești ultimul elev la atelier?! Zici că ești tipul ăla de inginer nou angajat, care mai mult încurcă meșterii decât să îi ajute”!
Se-nvăța pe rupte la liceul CFR. Știam regulamentele partidului pe dinafară (vorba vine, căci eu scuipam cu muci verzi mai mereu chipurile expuse la intrarea în incintă a tovarășilor Elena și Nicolae Ceaușescu, în secret, să nu mă vadă nimeni. Bietele femei de serviciu, ce mă mai drăcuiau post-absentum). Cea mai mare greșeală a mea a fost atunci când am pus în clasa a zecea mâna pe un manual de engleză de clasa a cincea. Păi după ce l-am parcurs am devenit aproape cel mai bun elev din liceu la o limbă străină. Și materia respectivă m-a ajutat nespus la ridicarea credibilității. Devenind un elev elitist, cu note de cinci, șase și șapte, diriginta m-a propus să fiu șef al Uniunii Tineretului Comunist pe clasă. Mi-a tras o palmă de mi-a despicat obrazul în două când i-am spus că nu aș vrea să fiu amestecat în așa ceva. Mie îmi plăceau filmele cu nemți, uniformele lor, armele lor, nu flintele, ciupilicile și banderolele comuniștilor noștri. Am devenit șef UTC cu forța. Noroc că a venit lovitura de stat în România și n-am participat la nicio ședință comunistă. Am rămas cu imaginea neștirbită. 
Cinci ani de instruire academică am supraviețuit în cadrul liceului CFR, căci am făcut și seralul. Spre mirarea altor licee făceam o fizică, o matematică și o chimie perseverentă, de nu o înțelegeau nici măcar profesorii. Cred și eu, mai ales la specializarea electro-mecanică. De-atâtea studii eram dat naibii. Știam locomotivele pe dinafară. Numai pe tablă, deoarece deși depoul căilor ferate era peste drum de liceu, nu ne-au urcat niciodată pe o locomotivă.
Colegii mă învățau să râgâi și să trag pârțuri. Nu excelam nicicum în domeniul ăsta. Nu eram de-al lor. Incredibil însă cu câtă acuratețe distingeam râgâiturile lui Ardeleanu, ale lui Caltaboș sau ale lui Șanțu. Aveau timbre diferite și puteau fi depistate chiar și de la o stație de autobuz depărtare. Chiar dacă nu ne-au dus în viața vieților noastre pe o locomotivă, fiind deserviți patriei ca tehnicieni electromecanici de locomotive, la bacalaureat ne-au dat la fizică niște probleme de astronauți. A trebuit să transformăm în pagini întregi o problemuță formată doar din câteva rândulețe. Dacă nu ne-ar fi ajutat cei doi ingineri desemnați să ne păzească să nu care cumva să ne treacă prin minte să copiem, dacă nu ne-ar fi făcut ei, cu schimbul, rezolvarea problemei pe tablă, mai mult ca sigur că 90 la sută dintre noi nu și-ar fi luat bacalaureatul academic. Da’ se-nvăța domnule pe atunci, nu ca acum…           

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint