Ianuarie, 1989, Londra. La ora trei AM, Goldhawk Road se bucura de cele mai liniștite momente ale zilei, când pasagerii care o străbăteau erau rari și tăcuți. Pe lângă stâlpii de la marginea trotuarelor, foarte puține ferestre își aruncau lumina chioară asupra asfaltului spălat de moină.
Dacă am pluti deasupra străzii și am alege o anume fereastră ca să privim înăuntru, să zicem la numărul 150, am găsi o echipă de ingineri de sunet aplaudându-se unii pe alții și cu toții pe membrii unei trupe care, iată, reușea să termine de înregistrat un album. Dar nu orice album, ci unul care, fără doar și poate, avea să scrie istorie în muzica rock. Pentru că acolo era mărețul Townhouse studios, iar tehnicienii nu se lăsau până când totul nu era perfect, oricât ar fi trebuit să muncească pentru asta.
Lățiți pe canapele, trupeții ascultau ultimele acorduri ale produsului final, cu figuri pe care mulțumirea se lua la întrecere cu oboseala. De-am fi fost în uniune sovietică, ar fi fost momentul pentru un discurs care-ar fi început cu „Tovarăși, n-a fost ușor!” Dar nu eram. Ne aflam în partea bună a cortinei de fier, dincolo chiar și de Canalul Mânecii, într-o cu totul altfel de societate, cu tradiții foarte diferite.
Respectând aceste tradiții, chitaristul, un bărbat cu plete crețe, pline de volum, se aplecă spre lada abia sosită de la rece și împărți cu dărnicie sticle în stânga și-n dreapta. Acordurile se stinseră, aplauzele încetară și ele, înlocuite de fâsâiturile capacelor părăsind sticlele de bere și de clinchetele acestora din urmă când se ciocneau unele de altele. Și chiar nu le fusese ușor. Chitaristul tocmai trecuse printr-un divorț dureros, vocalul încerca să facă pace cu ideea că avea SIDA și nu prea multe zile înainte…
Instrumentele se odihneau pe suporturi, în studioul de înregistrări de dincolo de sticlă se stingeau luminile. Însă, dacă ai fi cercetat atent fețele celor din cameră, pe una dintre ele ai fi găsit și altceva. O încruntătură discretă, trădând o oarecare neliniște. Bărbatul încă nu se ridicase de la calculator, muncit de sentimentul că ceva nu era în regulă. Albumul suna perfect, nimic de zis, fiecare instrument fusese lucrat în cele mai mici detalii, dar…
– Cheers, mates!
Ceva parcă nu era la locul său.
– We fockin’ did it!
Scăpa ceva din vedere.
– You guys are the best!
Ceva lipsea.
– Let’s face it, we could not have done it alone!
…face it …alone … Da, asta era! Damn it! Pocni din degete și sări de la locul său.
– Am uitat o piesă! Am uitat să tragem „Face it alone”!
Liniște.
Dacă ai fi fost acolo și ai fi capturat privirile pe care trupeții i le-au adresat sunetistului zelos, ai fi fost de acord, sunt sigur, că locul lor era exact pe coperta albumului.
Când în sfârșit liniștea fu întreruptă, cuvintele care plecară de pe buzele basistului fură:
– Să n-aud de ea cel puțin treizeci de ani de-acum încolo!
Alexandru Lamba (n. 1980) este scriitor și editor al revistei online „Galaxia 42”. A publicat romanele Sub steaua infraroșie (Tritonic 2016) și Arhitecții speranței (Tritonic 2017), și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (Herg Benet 2018), precum și primul volum al unei serii Science Fantasy pentru copii, Stele și gheață (Herg Benet 2019). În 2022 a publicat romanul hiperrealist Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (Ed. Litera). A semnat scenariul albumului de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network 2018), desenele fiind realizate de artista Alexandra Gold.
A primit, printre altele, Premiul „Chrysalis“ al European Science Fiction Society, în 2016, și Premiul „Vladimir Colin”, în 2021.
Fain remember, mi-a plăcut întotdeauna Queen, piesa mea preferată fiind:
https://youtu.be/kijpcUv-b8M