V-ați dorit vreodată să nu aveți filtre în exprimare, să vă puteți exprima liber, aruncând verde-n ochi oricărei persoane din anturajul vostru, de la locul de muncă, din familie, exact ceea ce credeți despre ea? Cum ar fi să dăm curs acelei spontaneități a opiniilor frustrate și parțiale, tipic românești, blocată zilnic de convențiile sociale? Evident că un asemenea comportament demn de Saturnaliile antice ne-ar scoate în afara societății. Am rămâne fără prieteni, parteneri, fără loc de muncă, tot mai izolați de lumea înconjurătoare.
Este exact ceea ce i se întâmplă protagonistului romanului …și toate zilele de azi, scris de George C. Dumitru și publicat în 2021 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani. Confesiv (scris la persoana întâi), romanul ne prezintă viața și opiniile de zi cu zi ale unui Emil(ian) Dumitrașcu, un fel de om fără însușiri care, la fel ca personajul lui Musil, a adunat prea multe calități pentru a se mai putea adapta unui anumit context.
George C. Dumitru ne prezintă povestea unui român de rând, ceva mai citit decât media, pierdut în peisajul urban al unui București corporatist pe care îl detestă. Frustrarea sa prost direcționată lovește orice persoană îi iese în cale, de la mama (cu care locuiește așteptând să moară pentru a-i moșteni casa) la șefii și colegii de muncă, prieteni și vecini. Singurul care scapă de analiza seacă, categorică și parțială a lui Emilian este chiar el însuși – unicul față de care acesta nu se exprimă decât prin autovictimizare: se folosește de condiția mamei sale bolnave fie pentru a-și justifica ieșirile mai devreme de la locul de muncă (p. 53), fie pentru a explica celorlalți blocajul său în viață: „Timpul meu a trecut, trenul meu s-a pierdut, laolaltă cu ocazia de a străluci. Mama m-a ținut pe loc cu boala ei, cu nebunia și prostia ei” (p. 155).
Incapacitatea de a se autoanaliza generează opinii complet aiurite despre viață, din care reiese că vinovații pentru eșecurile, izolarea și neadaptarea lui Emilian la societate sunt mereu alții, cauze mereu externe, inerent legate de societate și de modul în care aceasta este construită. Tocmai aici stă viclenia autorului, pe care mi-l imaginez râzându-și în barbă de fiecare dată când cititorul exclamă „așa e, are dreptate Emilian”! Opiniile personajului său sunt printre cele mai frecvente în societatea românească, refrene pe care le auzim oriunde, oricând, aruncate spontan între prieteni și cunoscuți, mantre repetate în continuu atunci când românii (și nu doar ei) se plâng de condiția lor, fără însă a acționa în vreun fel pentru a o schimba.
Iată de ce acest personaj care numește orice femeie cu care intră în contact „fufă”, „paparudă” sau „parașută” și crede, în general, că femeile sunt „ca un cancer la birou” și „trebuie îndepărtate rapid” (p. 80), care e convins că indienii au o înclinație genetică pentru a fi sclavi (p. 142) și refugiații din Germania violatori (p. 143), că autorii români contemporani nu au nicio șansă să fie corelați cu literatura universală, iar cei traduși recent sunt „vai de capul lor” (p. 87), că emigrații români, umiliți, șterg rahatul „dintre bucile bătrânilor muribunzi” (p. 186) iar românii sunt, în general, „proștii Europei” (p. 187) – acest personaj, spuneam, care afirmă despre el, nota bene (!), că nu judecă pe nimeni, ba chiar, că e lipsit de prejudecăți (p. 114) – va plăcea românilor de rând, în măsura în care se vor identifica cu el, sau cel puțin acelora dintre ei obișnuiți să nu scindă între opinii subiective, generalizatoare, spontane, parțial-false și adevăr obiectiv. Limbuția lui Emilian prinde cititorul într-o plasă convingătoare, apăsând pe tastele dureroase pe care le purtăm înăuntru fără să avem curajul să ne verbalizăm frustrarea generată interior decât în medii protejate.
Bulversant este și faptul că acest personaj categoric, Emil(ian), trece opiniile sale categorice drept adevăr absolut, mirându-se de reacția plină de surprindere, când nu de dezgust, groază ori agresivitate a interlocutorilor săi: „Probabil mă considerau nebun. Sinceritatea a devenit o boală în zilele astea, se pare. Oamenii vor să fie mințiți că viața lor este frumoasă și fericită…” (p. 52).
Într-adevăr, acei nefericiți care au ghinionul de a-l întâlni pe acest propovăduitor al „adevărului cu orice preț” (p. 52) reacționează la remarcile lui în diferite moduri, niciunul dintre acestea implicând o confruntare reală, ci mai degrabă o ocolire. Mulți dintre ei nu ascultă activ turuiala lui Emil, motiv pentru care acesta vorbește deseori singur, fără să primească răspuns la întrebări, fie ele retorice sau directe. Cunoscuții lui rămân cu impresia că are un caracter aparte, dar nu-l iau în serios, ba chiar îl ignoră frecvent, continuând să fie preocupați de acțiunile lor zilnice care, pentru ei, au o semnificație ce lipsește discursului confuz al lui Emil.
Pe de altă parte, cititorii acestui jurnal nu se vor putea sustrage atât de ușor nevoii de a reflecta asupra societății, de a confrunta adevărul lui Emil(ian) despre „zilele de azi, la indigo: lipsite de importanță, goale de substanță, fără semnificație” (p. 100). Prin gândirea lui limitată, prin autovictimizare, prin analiza tranșantă și limitată a societății actuale, de la companii la BOR, de la rețelele sociale online la literatura contemporană, de la emigrare la mituri românești (Miorița), Emil ilustrează nu doar societatea românească, ci și mentalitatea contradictorie a românului de rând: parțială și spontană, dar întotdeauna categorică.
Într-un final, deși personajul nu evoluează în mod considerabil (ca și societatea noastră, de altfel) continuând să-și ignore frustrările interioare, ba chiar găsindu-și un partener întru dezamăgire în dimensiunea aparent bucolică a satului românesc, mesajul transmis în roman este o invitație la a se bucura de viață (și de dragoste) așa cum e ea, cu bunele și cu relele. „Acum – să ne trăim viața. Și toate zilele de azi”, spune Emil(ian) la sfârșitul confesiunii, „așa cum ni se oferă ele, mai frumoase, mai urâte, mai luminoase, mai friguroase, mai fericite, mai deprimante. Să le mulțumim că există și că existăm și noi, printre ele. Să ne bucurăm” (p. 244).
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Lasă un răspuns