– Sâcrie ieftine avem! Hai la sâcrie, lume!
Stă să plouă şi căruţa se târâie agale pe drumul satului, ca şi cum vremea nu se schimbă niciodată. Căruţaşul stă afundat sub coviltir, îndoit de jumătate. El ştie mai bine. De sub prelata murdară i se iţesc doar cizmele de cauciuc, mutra tuciurie şi mâinile ce ţin dipleiele. Despre cizme nu se poate spune mare lucru. Mâinile sunt bătrâne, mari, butucănoase şi crăpate. De sub pălăria pleoştită, încă udă de la o ploaie trecută, se vede numai nasul borcănat şi împânzit de puncte negre. Dedesubt, mustăţile lungi şi dese, coborând bine sub colţurile gurii, încărunţite puţin la rădăcină, semn că orice lucru, viu sau ne-viu, are vârsta lui.
Ochii nu se văd şi nici nu par a fi de trebuinţă. Calul cel molcom de dârz păşeşte sigur, are ochi pentru căruţa întreagă. E mare, falnic, lat în crupă. Pe sub pielea acoperită cu peri albi, deşi şi lucioşi, muşchii vibrează şi smucesc scurt la fiece mişcare. Calul ştie prea bine ce face.
– Sâcrie ieftine păntru dómne şî domni! De tăte mărimile! Ieftine şi frumósă!
Rodica iese prima la gard să vadă „dacă-i drept”. O vede şi pe Livica pe treptele casei, în zadar dosindu-se după trandafirii agăţaţi de barele de fier.
– Ai de mine tu, Livică! Auzî-l p-aista?
Livica, luată prin surprindere, îşi ascunde mânile în buzunarul şorţului, oftând la gândul că a fost văzută, împotriva aşteptărilor ei.
– Apoi…mânce-l şórecii! Api…nu i-i ruşine la ţâgănoc?
– Iói, tu! Api hăpt! Ehei, că s-o dus tătă ruşinea di pă lume!
Iese şi bărbatul Rodicăi din casă şi se apropie de poartă, ştergându-şi mâinile de puloverul cam destrămat şi foarte maroniu.
– Ce-i tu, femeie? Ce-i baiu’?
Rodica îşi întoarce numai capul, doar pe jumate, fără să îl vadă, dar convinsă că el este undeva acolo.
– Ia, măi Nicule! Auzi tu la aista!
Nicu se lipeşte de umărul femeii şi se uită în drum la arătarea cu coviltir.
– Sâcrie faine şi ieftine! De tăte mărimile, încrostate şi scolptate avem!
Buza de jos îi cade ca proasta şi privirea lui spune că nu înţelege. Îşi împinge femeia la o parte şi iese în drum. Rodica se pierde cu firea:
– Mă, Nicule! Şezi, mă, aci după pórtă, nu ieşi în drum! Nu ieşi, mă, bolund ieşti?
– Taci tu, femeie! D-api nu m-oi teme io de hie-ce!
Livica se îndeasă între viţele de trandafir cu mâinile adânc înfipte în şorţ. Ochii ei vorbesc a frică şi a nedumerire, iar bărbatul său, spre deosebire de Nicu, nici nu e acasă.
– Rodică, io mă bag în casă! Găvrila meu nu-i aci!
Vecina sare să o îmbărbăteze:
– Bine-amu, tu! Că şezi acóle! Api ce? Te temi? Aci-i Nicu mneu!
Nicu s-a oprit pe poduţul din faţa porţii şi studiază amănunţit atelajul cu coviltir.
– Fain cal are! Mai rar vezi aşé la ţâgani.
– Sâcrie faine şî frumos încrostate, cu cruce, cu frunză de stăjar, cu injeri avem!
De peste drum, badea Ioji iese sprijinit de veşnicele-i cârje, să vadă care-i zarva şi mai ales de ce. Cu coada ochiului se uită peste umăr, în grădină, la stupii cei cu albine harnice care dorm acum. Calul cel alb se opreşte şi parcă se uită şi el la stupii cei bine îngrijiţi, iar pe badea Ioji îl încearcă un vag sentiment de mândrie.
– Ce-i baiul, Nicule?
Nicu nu ştie ce să îi răspundă. Badea Ioji e bătrân, foarte bătrân, prea bătrân chiar pentru bunul simţ al vremurilor, aşa că lui Nicu îi e cumva să îi spună că au venit ţiganii cu căruţa să vândă, ca niciodată, sicrie.
– D-api ia, bade Ioji: o vinit aista cu căruţa să vândă şi amu s-or spăriet femeile aiestea.
– Da’ ce vinde, rogu-te?
– Sâcrie ieftine, păntru tăte gusturile! Mari şî mnici, sâmple or’ scolptate! Haidaţ’ de luaţ’!
Stă badea Ioji şi reazămă o cârjă de poartă, să se poată scărpina cu mâna liberă în mustăţile lui cărunte de-a binelea. Se uită la Nicu, apoi pe rând la Rodica, ce stă pitită după poartă, căutând cu ochi îngrijoraţi ba la bărbat, ba la căruţa, şi la Livica, pe care nu o mai cuprind toţi trandafirii din lume.
– Şi ce v-aţi spăriet aşe, Doamne sfinte? Ce, la voi la rumâni, nu vine Moartea? Nu le trebe şi la rumâni sicriu?
Rodica tresare, apoi caută cu privirea spre Livica. Nu-şi poate pune nicio nădejde în ea. Vecină-sa se hoalbă ca proasta, nici ea nu ştie unde, şi îşi ronţăie un colţ de batic.
– Ai de mine, bade Ioji! D-api aieste-s vorbe? Dumneta poţi vorbi, că eşti bătrân. Da’ noi, noi sântem tâneri! De sicrie ne arde nouă?
Cerul se înnorează iute, cu de-a sila parcă. Numai undeva departe, aproape de albia râului, peste câmpuri şi ogoare, câteva raze aurii de soare străbat prin pătura groasă şi sură de nori. Badea Ioji se uită la stupi, dar acum îşi întoarce capul cu totul spre ei. Nici de acolo nu are vreo grijă. O fi el bătrân, dar Ioşca al său şi nepotu-su Lori sunt tineri şi cu aplecare spre albine. Unde mai pui că îi lipseşte nevastă-sa care e dusă de mulţi ani, săraca, şi badea Ioji nu are nicio îndoială că la ea s-a duce, când s-a duce şi el.
– Lăsaţi omul în pace, măi! Ce aveţi cu el?
– N-avem noi nimnica, bade Ioji. Da’ amu hăpt în sfânta zî de duminică să vândă el sicrie? Nu i-i ruşine?
Badea Ioji stă să râdă sub mustăţile-i cele cărunte de-a binelea.
– Fost-ai la biserică, Rodică?
– Fost-am…Da’ am io vreme? Dară că n-am fost, că am de lucru cu pruncii!
– Atunci de ce te tăt plânji?
Un tunet despărţeşte liniştea în două: una mută de spaimă şi nedumerire, cealaltă răsfirată peste dealuri, câmpuri şi cărări, tace de-a binelea, încărunţită, la fel ca mustaţa şi ca ţeasta pleşuvă a lui badea Ioji, ascunsă sub o bască verde cu cozoroc. Livica se scutură speriată.
– Rodică, io mă bag în casă, că mă tem fără Gavrila mneu. Ia ce vreme gre vine!
– Că şezi amu aci, tu! C-aci sîntem tăţi! Dóră nu ne-om teme de on ţâgan!
– Tu, Rodică, io mă tem de vreme gré. Tu nu ştii ce rău mă tem…
– Api bine că te temi de trăznit şi te rezemi de gardu’ cela de hier!
– Iói tu, bine zâci! Dómne, próstă-s!
Sare Livica înapoi ca dinaintea şarpelui, mai să alunece şi să se dea de-a berbeleacul pe trepte. Se prinde de clanţa uşii şi se redresează, iar cu asta îşi aduce aminte să se ducă în casă.
– Tu, io mă duc înlontru. Dumnezo v-ajute!
Intră şi închide încet uşa după ea, ca şi cum nu ar fi vrut să facă zgomot, ca şi cum ar dormi cineva care nu trebuie să se trezească. Şi Gavrilă al ei nu mai vine! Unde o fi? S-a dus de vreo două ceasuri să se înţeleagă cu Şandoru lui Tămaş să vină să le are pământul de la şes. Iarăşi i s-or fi împiedicat cărările pe la crâşma lui Pali, se gândeşte ea cu mânie, stând lipită cu nasul de perdea la o margine de geam, să vadă ce se mai petrece afară.
– Sâcrie ieftine şî deosăbite avem! Lăcuite, scolptate, încrostate, cu injeri, cu cruce şî cu frunză de stejar! Haidaţ’ luaţ’!
Nicu pufneşte nervos şi îşi propteşte în şolduri braţele până mai devreme încrucişate pe piept. E ditamai bărbatul, înalt, puternic, muncit. În el îşi pun nădejdea toţi vecinii săi din capătul acela de sat. Acolo el e mâna de ajutor hotărâtoare, el e capul limpede care le descurcă pe toate, el e poliţist, pompier, infirmier, taroste, gropar, fântânar, pădurar, cărăuş, maistru constructor, veterinar. Toţi de acolo l-ar alege de primar, dacă ar fi să fie, deşi Nicu nu candidează niciodată şi nici nu i s-a cerut asta vreodată. La cât sunt de răsfirate casele de acolo, ar avea maxim douăzeci de voturi, plus încă vreo câteva de la nişte rude „de pe deal”.
– Mă! Dă-i drumu’ şi mişcă-te de-aci! Nu-i trebe la nime sicriele tale! Avem destui tâmplari! Ia, şi badea Ioji se pricepe de numa la tâmplărie!
Badea Petre iese din curtea lui şi se aşază pe laiţă, lângă şanţ, căutând în buzunar după chibrituri să îşi aprindă ţigara. Încă nu zice nimic. Aşa face el: întâi îşi aprinde ţigara, trage câteva fumuri, şi abia apoi prinde glas.
– Vecine Ioji! Ce-i cu atâta larmă?
– Larmă?! Care larmă? Poate îţi vâjâie ţie capul, vecine!
– Păntru căruţa asta ţâgănească să sfădesc atâta?
– Da’ cum să nu! Nici de veneau comuniştii după cote nu făceau atâta gură!
– D’apoi?
– D’apoi nimnica. Să nu grăiesc în ceas rău: nimnica…încă! Vinde şi omu’ ăsta sicrie.
– Iói, sicrie? Păntru asta? Api vândă, Doamne iartă-l, că bătrâni suntem mulţi aci!
– E, e, poate tu!
– Io dară, cum să nu! Că de grija ta, ne pot îngropa în lipideu ca pă Cristos.
– Cum vine asta?
– Api tu numa mescioare şi scăuneşe faci, gândeşti că tătă zua numa stăm să bem şi să mâncăm. Măcar dum’tale, luatu-ţi-ai măsurile păntru când a bate ceasul?
– Nu mi le-am luat că io vreu să mai slăbesc, să nu consum atâta scândură.
Departe, un biciclist grăbit nevoie mare zăpăceşte un cârd de gâşte care se împrăştie cu hărmălaie mare pe amândouă părţile drumului, apoi se adună iute în aceeaşi ceată compactă ca mai înainte, regăsindu-şi muţenia.
Căruţaşul cu sicriele lui e lăsat deoparte pentru moment şi toţi ochii îl urmăresc curioşi pe biciclistul zorit ce pedalează isteric şi scălâmb, abia păstrându-şi echilibrul de atâta zbucium. Doar calul cel alb nu se sinchiseşte, cât despre stăpânul său, nu se ştie nici acum mare lucru.
– L-o călcat tractoru’ pă badea Găvrilă! urlă băietanul suspendat deasupra bicicletei.
Ioji îşi împinge urechea dreaptă înspre el, ca şi cum cei câţiva centimetri câştigaţi l-ar putea ajuta cu adevărat să audă mai bine. Petre se mulţumeşte să scuture scrumul ţigării care îi cade pe vârful piciorului stâng, încetând să mai clipească, în timp ce Nicu şi Rodica se uită când unul la altul, dar niciodată în acelaşi timp, când la băiat.
– Ce zâci, mă, coptil? strigă Nicu, intrigat.
– Badea Găvrilă…s-o scăpătat Şimonu’ lu’ Gherghel cu tractoru’ păstă iel! Amu’ vine Salvarea! Tătătăt îi sfărmat, abie suflă!
În tăcerea grea aşternută se mai aud gâfâitul băiatului şi un amestec de răcnete şi văicăreli dinspre Primărie. Un tren şuieră la două gări distanţă, dar nimeni nu are de mers nicăieri.
În casa Livicăi, la fereastra uneia dintre încăperi, perdelele încă tremură când ea apare palidă şi stinsă în prag. Înghite în sec de câteva ori, respirând anevoie, apoi îşi drege glasul şi zice tare:
– Mă, ţâgane! Cu cât dai on sicriu?
Ploaia nu mai vine şi zările albastre, oţeloase, sprijină un cer greu şi obosit, sur şi surd deopotrivă.
Am reușit să citesc și să rămân cu o impresie bună în urma citirii. Dar spun „reușit” deoarece mi-a lăsat și vaga impresia că ai mizat prea mult pe efectul dialogurilor, îți cere o atenție sporită ca să le urmărești și asta te distrage oarecum de la restul textului. Acum, dacă tot e să fiu sincer, pe mine m-au prins mai mult descrierile dintre dialoguri.
Este adevarat ca si eu am citit putin mai greu dialogurile, dar m-au si distrat :) Sunt de acord oricum cu Mihai, pe aici pe la mine pana acum cativa ani treceau mai mereu tigani – sper ca nu supara pe nimeni termenul acesta, dar cunosc tigani care se supara daca ii numesc romi si nu il folosesc in sens jignitor, discriminator si asa mai departe – care vindeau sau cumparau diverse si erau mai lesne de inteles cand vorbeau.
După cum se poate bănui, acţiunea se petrece undeva în Ardeal, iar personajele nu sunt inspirate din realitate, ci de-a dreptul mutate cu viţel şi purcel din realitate în text. Tocmai de aceea am dorit să dau vorbirii lor culoarea specifică regiunii.
Sfat: dacă aveţi dificultăţi în citirea dialogului datorate particularităţilor de limbaj, recomand o lectură lentă, rară, „hodinită”, că doar despre ardeleni e vorba, nu? :)
Foarte bune dialogurile, sint credibile.. in plus, e de apreciat cum devin amuzante in citeva locuri. De moarte nu-i usor sa faci misto. Ai putea sa dezvolti povestea asta. Tiganul ar putea deveni purtatorul unui blestem: prin toate satele prin care ar trece ar muri cite unul.
@Cornel Balan Mulţumesc pentru sugestie, dar ar însemna să transform (din nou) o povestioară în ditamai epopeea. Deja am căzut în capcana asta, dar din cauza unui alt text.
Ai dreptate, Cristian, mai ales daca nu vrei sa-l transformi (textul) intr-un fel de Stephen King! :) :)
„Şi fereşte-ne pe noi, Doamne, de ispita de a ne transforma textele într-un fel de Stephen King, după mare mila Ta…”
@Cristian Rizi tu, rizi, dar exact asta astept de la voi toti si probabil ca si voi de la mine: replici faine pe banda rulanta :) Asta a ta e replica zilei! :)
Ca sa-mi continui totusi firul explicatiei din spatele lui SK.. am citit si eu un singur roman de-al lui pina la sfirsit, se numea Thinner, cu un tip care-i blestemat de-o vrajitoare tiganca sa „se topeasca” de pe fata Pamintului. Si personajul principal incepe f rapid sa piarda din greutate ajungind un schelet ambulant in cautarea oricarei solutii salvatoare, descintec sau orice. Asa si cu carutasul tau. Pina ajungea intr-un sat unde un politist pragmatic si zeflemitor il inchide in postul politiei inventindu-i ca n-ar fi respectat niste norme rutiere (n-avea felinar la caruta) sau, sa zicem, nu avea autorizatie de vindut sicrie, doar ca sa le demostreze celorlalti sateni cit sint de redusi. Apoi, bineinteles, situatia aia ar fi devenit noul punct culminant al povestii :) Scris pe graba, la serviciu…
Mă bucur că stăpânești bine dialogul specific acelei regiuni, dar mi se par cam puține regionalismele, așa cum am citit eu în fugă. E posibil să mă înșel, dar nu ar strica să încarci textul cu regionalisme, dacă tot ai ales să construiești dialogul în acel mod, deși pe mine inițial nu mă încântă graiul respectiv. Fără o idee puternică,eu dintr-un astfel de text îmi amintesc doar limbajul. De aceea la astfel de texte trebuie să lucrezi mult la idee și plan.
Marius C. Constantin, te asigur că dialogurile sunt cât se poate de verosimile, iar cu o seamă dintre protagonişti îţi pot face cunoştinţă ca să te convingi. Cât despre ceilalţi, din păcate, te pot doar conduce la mormintele lor. Adevărul este că Peităr, cunoscând o brumă de maghiară, ar fi schimbat în realitate câteva replici în ungureşte cu vecinul Ioji de peste drum, apicultor prosper şi tâmplar unanim apreciat. Din nefericire eu abia cunosc o boabă de maghiară, deşi convieţuiesc cu etnici maghiari încă din copilărie.
În orice caz, ar fi fost inutil să devin ultrarealist şi să redau dialogurile în maghiară ale celor doi. La fel cum ar fi fost să încarc excesiv textul cu regionalisme, deoarece, în primul rând, scriitura ar fi devenit cu atâta mai puţin accesibilă cititorilor familiarizaţi cu graiuri din alte regiuni şi, doi la mână, persoanele reale transpuse în poveste folosesc puţine regionalisme în vorbirea lor, de fapt pe cele mai uzuale şi destul de larg cunoscute. Cuvintele „rare”, de uz strict regional, se rostesc ca şi curiozităţi, preţuite de altfel, spre marea mândrie a glăsuitorului pentru faptul că le cunoaşte.
Totodată, există cuvinte care la distanţă de doar două-trei sate înseamnă altceva.
De exemplu: „pepene” e „pepene” în Benesat, jud. Sălaj, pe când în Giurtelecu Hododului, la doar 25 km distanţă, înseamnă „castravete”, pepenele fiind denumit prin termenul profund latinesc de „cucurbătă” :)
Pentru cei pe care îi preocupă corectitudinea politică a textului:
1) Nu dau doi lei falşi pe corectitudinea politică.
2) Totuşi, din gentileţe pentru cei cu astfel de sensibilităţi, rog să se noteze că nicăieri, ca narator, nu îl denumesc pe comerciantul de sicrie ca „ţigan”.
3) Doar personajele îi zic „ţâgan”, pentru că nu ne putem răhăţi aşa, cu uşurinţă, peste realism de dragul corectitudinii politice.
Bine zis, nu ne putem rahati peste realismul limbajului de dragul corectitudinii.
Cu toate ca si lui Mark Twain i se modifica textele, cum nigger suna altfel acum in sec 21. Nu ca as fi de acord..
Si cum ar suna titlul melodiei celor de la Zdob si Zdup, „Rromul si OZN-urile” in loc de „Tiganii si OZN-urile”? :) :)
Corectitudinea politica e cea mai nenorocita otrava a timpurilor noastre pentru ca este de tip ireversibil. O persoana sau un grup aplica corectitudinea politica doar atat timp cat un set de principii se muleaza pe interesele si opiniile lor. Daca cineva vine din afara grupului avand o alta viziune, acela va fi privit din start ca un inadaptat cu perspective bizare. Sa fim seriosi, tiganul e tigan si nu-i nimic rau in asta. Termenul „rrom” a fost introdus doar in scop de unealta politica. Asa cum „tigan” poate capata sens peiorativ, la fel se poate intampla si cu „rrom”. Deja se intampla in anumite medii.
Si ce-ar lipsi de-aici? Ca dupa toate astea, oamenii sa se autocenzureze intr-o lume in care textele despre fecale si muci sunt in continuare la mare cautare? Nu, nu exista asa ceva. Iar in ceea ce priveste povestea sicrielor, am toate cuvintele de lauda. Constructia textului si modalitatile de descriere sunt canonice, dar merita tot respectul. Cu toata clasicitatea, subiectul si felul in care e expus sunt super-atragatoare, atmosfera e de ras in sensul pozitiv, iar dialogurile sunt numai bune, nu le-as fi vazut altfel.
Am vazut ca in ultima vreme, un argument comun, folosit de cineva care nu e foarte atras de o anumita lectura e ca textul e greoi si ca pune cititorul sub o aura de confuzie, asta apropo de dialectul folosit in dialgorile de-aici. Cineva spune ca un autor deruteaza cititorul. Si ce daca? Asta nu e un argument. Foarte bine ca face asta! Atat timp cat exista coerenta, scriitorul poate face ce vrea el cu mintea cititorului.
A! Si mi-a placut mult treaba asta: „ochii nu se vad si nici nu par a fi de trebuinta.”