Socată

„Nu știu unde s-au rupt firele ce mă leagă de copilărie.“
(Georges Perec, W sau amintirea copilăriei)

1

Ca în fiecare început de iunie, ați pornit după soc. Tot drumul ți-a fost rău, de la răcoarea de cu seară din piața Unirii, când ați văzut Boyhood la închiderea TIFF-ului – îți intrase frigul în oase urmărind povestea lui Mason, băiețelul filmat pe parcursul a 12 ani, câți aveai când a murit buni, te-ai gândit la final, când copilăria se cutremura în spatele casei celeilalte bunici –, de la nădușeala de duminică, de la mașină. Pe marginea drumului, arbuștii aceia din ale căror inflorescențe se face băutura cu gust de copilărie păreau niște plante cățărătoare pe trunchiurile copacilor mai vânjoși. În aer plutea un amestec de parfum acrișor-dulce și gaz de eșapament, care afumase în trombe încă de pe 1, când familiile fac drumeții să petreacă timp cu copiii din ei. Îți fugeau ochii-n pădure, o chemai înăuntru, pe scaunul din față, te simțeai ca într-o seră. Nu ți-era bine, la câteva zeci de metri deasupra deja se formau picăturile, acalmia de dinainte, când aerul pare supt și soarele te lovește în moalele capului. V-ați gândit să puneți de câte-o socată, câteva dintre flori la uscat și pe urmă la frigider într-o caserolă, pentru zile urâte. Trebuia să vă grăbiți, veneau ploile, când toată mireasma se spală și se duce și ea, acolo unde se duc toate.
Ați coborât la intrarea în sat. Pe drumeagul ce o lua pe sub coasta pădurii, amenințând la tot pasul să-i intre sub piele, un câine alb și-a ridicat puțin capul, v-a privit cu nedumerire, s-a culcat înapoi în praful fierbinte. Nu picura încă, dar te simțeai plouat, un pui de găină cu insolație. Furnicături în creștet, și niciun soc la vedere. În stânga, un cuplu tocmai se ridica de pe pături, făcuseră mici, fumul din preajmă nehotărât, sfârâitul pe terminate. Picat din cerul brăzdat de cumulonimbuși, apare un alt bărbat, început de chelie în V, printre nasturii cămășii descheiate i se prelinge un lănțișor de argint, bodogănește singur, nu scăpăm de ploaie nici azi.
O luați pe cărare, poate găsiți vreun luminiș. Dați într-adevăr de-o poiană. Te ții greu după Radu, care dintotdeauna are călcătura mai hotărâtă, îl vezi oprindu-se brusc de parcă ar fi călcat pe ceva tare, întrebi ce e, nimic, un pion. Fratele tău își reia mersul de prădător, ca și cum perimetrul acela uitat de lume ar fi fost cel mai firesc loc unde puteați da peste așa ceva. Când ajungi în dreptul formei gălbui, o-ngropi și mai tare-n pământ, simți cum pătrunde în solul clisos, te trece un gând, o împunsătură în abdomen, te apleci și smulgi bucățica de lemn, te uiți mai bine, e chiar un pion. Repede, îl vâri în buzunarul din spate al pantalonilor scurți, pe un glorios „se confiscă“. Fetiș nou, îți imaginezi momentul când îl vei pune pe masa de lucru, lângă busolă, magneți, poloboc, lacăt, clepsidră și călimară.
Te pomenești c-o jucat șah pe aici careva? Zi mai bine cum spui pion în franceză, te-ntreabă Radu făcându-și loc prin desiș, cu mâinile lui vânjoase pe care le invidiezi atât. Parcă pion, în engleză cum vine? Pawn: pɔːn, așa lungit un pic, aproape ca porn. Asta nu seamănă cu paw, ce era, lăbuță de câine? Da-da, labă de cățeluș, hai sus.
Oricât vă tot învârtiți, în cercuri bombate, în opturi închipuind infinitul, nici urmă de soc. Faceți cale întoarsă, treceți pe marginea drumului prăfuit, apoi pe asfalt, mai să te-atingă un camion, te claxonase, maieu alb în dungi, parcă și fluierase.
Dacă s-o jucat niște papă-lapte, nu te-ai gândit? Ce tot spui, măi? Șah, dacă l-o rătăcit pionu’ ăla ce l-ai luat pe furiș ceva papă-lapte, ori mai știu io cine? Da, fix papă-lapții joacă șah în pădure, și tu acuma… Nò bine, io numa zic. Dă-i pace, fix când mă pregăteam să-ți spun ceva interesant, mă întrerupi cu… Deh, da’ ce dòmne voiai să-mi zici? Păi mă gândeam cum aș putea pornind de la pionul ăsta să scriu o poveste, cum ar putea fi un punct de plecare, cum o ajuns el aici, de unde provine, ce să și caute un pion acolo, cine joacă șah pe fire de iarbă, hm, nu prea merg micii cu jocul minții. Poate l-o îngropat câinele de pe drum, mai știi, l-o fi găsit în vreo curte, o fi crezut că-i un os și, haț, l-o șparlit, mai bine hai la mașină că vine ploaia.
Trec niște bicicliști în echipamente negre mulate, și le descheie din mers până spre abdomen – sudoarea piepturilor albe, ude în soare, coapsele pedalând ca și cum s-ar afunda într-un aluat tot mai vâscos, gata să fie scos din cuptor –, vă depășesc în tăcere ca un convoi funerar. Te uiți la spatele încordat al celui din urmă și spui, ca să nu taci: Vine dară, ți-am zis de dimineață. Dar n-a mai venit.

2

Când ai ajuns la tine, ți-ai pus pionul pe masa de lucru, la întâmplare. După ce mai întâi l-ai spălat bine-bine cu Protex. Oare câți l-or fi atins de când fusese polizat în vreun atelier din China, fasonat, șlefuit, scăldat în baia de lac, lăsat să se usuce și pus într-un final în cutie împreună cu celelalte piese? Vechi după model, cu siguranță trecuse prin multe mâini, care mai de care mai pricepute să-l captureze, cu tura, calul, nebunul, regina, sau, cel mai probabil, cu alt pion. Era singurul obiect găsit din colecția de fetișuri de pe birou, restul fiind cumpărate (busolă, magneți, clepsidră, călimară) sau refolosite (poloboc, lacăt).
Ai început să brodezi: aparținuse unui copil zvăpăiat, vreun cățelandru l-ar fi putut într-adevăr înhăța, crezându-l os, și duce trop-trop, îngropa în zăpadă, la rădăcina vreunui copac, provizie pentru iarnă, l-ar fi găsit vreo veveriță sau alt animăluț lotru, și fuga-fuguța-n pădure, la rădăcina altui copac, unul care, puiet fiind, și-ar fi pierdut în iarna aceea frunzele până la una pentru a și le recupera pe urmă tot mai schimbate, verzi, maro, ruginii – chiar, uite o întrebare pe care ți-ai pus-o încă de mic, din al câtelea an își pierd frunzele copacii, năpârlesc veverițele, și oare unde își făceau berzele cuib înainte, înainte să existe stâlpi de curent electric, înainte să fie filmate douăzeci și patru de ore din tot atâtea spre deliciul pasionaților de natură indoor; zburdau ele pe câmpuri, sălășluiau în podurile caselor, pe hornuri dezafectate, lăsau copiii la vale ca pe niște cadouri întârziate, picate pe nepusă masă când îți era lumea mai nesuferită?
Ca și cum ai fi analizat un vis, te-ai apucat să faci tot felul de asociații cu pionul găsit. Care e primul gând care îți vine în minte când ai în fața ochilor un pion rătăcit? Era cafeniu, avea culoarea ochilor tăi. Pe nesimțite, sub efectul acelui memorifer cu eliberare prelungită, ți-aduci aminte că ai pierdut, copil fiind, împreună cu piese de remy – 1 de roșu, 12 de negru, spaima că într-o zi va dispărea unul din cei doi jony, pe care se întâmpla deseori să-l visezi cu gura până la urechi, smiley avant la lettre – și câteva jetoane de domino, un pion din setul de șah. Ai suferit enorm, l-ai căutat zile la rând, ani, ca și cum ar fi fost vorba despre un deget, ca și cum ar fi făcut parte din trupul tău îndărătnic. Multă vreme, când deschideai pentru altceva dulăpiorul de la căpătâi – mărțișoare, mărunțișuri, albume cu imagini de la gume de mestecat – și vedeai tabla de șah, de care uitai cu desăvârșire la intervale tot mai neregulate, îți aminteai ca-n vis de pionul alb lipsă și încercai să evaluezi din nou situația, când, cum și unde l-ai putut oare pierde.
Sapi. Senzația că dezgropi un continent scufundat de amărăciune copilărească. De parcă, după atâta amar de timp – o viață – de când ai renunțat la orice speranță să o mai găsești, ai fi dat în sfârșit peste ultima piesă dintr-un puzzle.
Din aproape-n aproape, mergi cu asocierile mai departe. Pionii sunt carne de tun, avangardă, cei din linia întâi, cu visele călcate pac-țac în picioare, zobite, pisate. Pe tabla de șah ei sunt jucați cel mai mult, se întâlnesc primii, ajung față în față și se privesc în ochi fără să bănuiască nimic din ce îi așteaptă. Un pion este, virtual vorbind, orice: neosificat încă, neidentificat, indecis, nondefinitiv, atât de inform încât nici nu există, neînchegat, neînceput pe la încheieturi. Dacă reușește cumva, printr-o minune sau din greșeală și neatenție, să străbată întreaga distanță până la castelul advers, pionul devine tură, cal, nebun sau regină, după careul pe care se întâmplă să aterizeze, teafăr și nevătămat. Numai rege nu poate, sau pion – ce jucător întreg la minte ar alege să nu îl preschimbe într-o piesă matură, în deplinătatea puterilor?
Dai de un vestigiu acum: de mic ai știut că nu vei putea deveni tatăl tău. Nu te-ai temut, tu, mucea, să-l contrazici odată la prânz duminica – în cameră, nu în bucătărie ca-n restul zilelor, față de masă, două farfurii, bol aburind cu supă de tăiței –, nu voiai nici în ruptul capului să joci table cu el, nu înțelegeai rostul acelui joc, la fel cum mai târziu ai detestat fotbalul și toate sporturile de echipă. Șahul era altceva: tu, jucător individual, conduci o echipă, nici nu ești jucător, ci tactician, explicai. Băieții joacă table, strigase bărbatul acela tânăr cu început de chelie, tu nu și nu. Atunci te plesnise, adulmecase conflictul, prea făceai pe deșteptul, prea îndrăzneai de neîndrăznitul. Auzi acolo, să-ți înfrunți tatăl de față cu mama lui, care se pregătea să ne aducă friptura.
Ce-i drept, jucai deseori șah tocmai cu buni, la sfârșit de săptămână, după-masa, când restul familiei moțăia. După ce dispăruse, în loc de pion ați folosit un nasture pestriț cu inimă neagră. Unul din cei pe care iarna i-i puneai fratelui de zăpadă pe post de ochi.
Nu uita de socată. Trebuie să profiți la maxim de soarele după-amiezii. Cele șase flori pe care le-ai cules din apropierea blocului la întoarcere – mai aveau încă boboci neînfloriți, ca un mănunchi de pioni albi care cu timpul se înnegresc, transformându-se în fructe amare, otrăvitoare – vor fi numai bune. Chiar, îți amintești un detaliu la care, de evident ce era, nu te-ai gândit niciodată. Ai pierdut pionul în perioada când se scutura socul. Da, așa fusese. Alături de siropul de zmeură culeasă din spatele casei – într-o cană de pleu roșie cu buline albe, prinsă la brâu în chip de borsetă –, dintotdeauna ai asociat mirosul socului și gustul socatei cu copilăria. Și acum, ritualul de culegere a florilor de soc – orideunde apuci, de pe stradă, din pădurice – îți readuce înaintea ochilor un băiețel firav, o bunică pe ducă.
Buni, regina cu care ai dormit până târziu. Până când avea să moară. Se întorsese acasă deja terminată, plină de cancer – vorba medicului strigând ca apucatul pe coridor, luați-o, nu o mai ținem aici. Nu aveai să mai joci șah niciodată. Pierdută regina. Urma gimnaziul. Aveai să devii un puber înalt cu coșuri, ca toți pionii ce trec de jumătatea terenului advers. Nu peste mult, ascultai în neștire dansul cavalerilor din Romeo și Julieta de Prokofiev, închipuindu-ți acel duel stupid al unor familii ținute în șah de o pizmă sinucigașă. Te gândești. La pionul ce poate și trebuie să devină regină. La cea mai puternică piesă din joc. La matriarhat, la puterea mamei din umbră. La matul însemnând sfârșitul partidei, al lumii, tragedia ce nu se poate întâmpla, capturarea tabu a regelui, asasinarea tatălui. Ce se va alege atunci de toți regii pământului?
În timp ce pregătești socata – câte flori de soc atâția litri de apă și tot atâtea sute de grame de zahăr, la care se adaugă jumătățile de lămâie stoarsă plus cojile pentru aromă după ce le-ai spălat cu Fairy ca pe vase, lăsat totul în borcan la soare o zi, apoi strecurat coajă de pâine veche ori un pumn de orez pentru acid până sfârâie – îți aduci aminte: când erați copii, cam pe vremea asta, tu și cu Radu vă jucați șah undeva afară. Te învățase buni regulile, ai într-un album poza cu ea la masă în camera mică, o farfurie cu prăjitură de mere la îndemână, ce-ți mai plăcea, și un pahar cu socată. Ia să mai sapi un pic. Îți dai seama acum. Faci diferența între nivelurile realității. Una dintre primele amintiri ce ți-au rămas înfipte în creier, întocmai ca un pion împlântat în pământul clisos, e un vis de copil. Ai un frate. Vă jucați șah pe iarbă, în soarele după-amiezii, la umbra unui soc înflorit. El mută piesele albe, tu rămâi negru de fiecare dată. La intervale neregulate, când ți-e lumea mai nesuferită, visul se repetă. Mereu aproape socul. Câteodată florile vi se scutură în creștet și vă încărunțesc. Deveniți doi bătrânei simpatici. Îl îndrăgeai mult pe Radu, era tot ce nu erai tu, îi urmăreai fiecare mișcare, încercai să înveți, dar întotdeauna pierdeai. Până într-o noapte, când s-a întâmplat tragedia. În ultima vreme, dintre straturile de ceapă și usturoi apărea un cățel, care încet-încet se transformase în arbitru. Mai fura el din piese, că tare era jucăuș, însă le aducea negreșit înapoi. Nu trebuia să-i oferi nimic în schimb – nu tu pătrățel de ciocolată ca dobermanului Max de înhățase în parc mingea de tenis nevrând să-și descleșteze fălcile cu toate răcnetele tatălui tău și în ciuda faptului că nu putea nici lătra, nici mușca.
Totul până în noaptea aceea de coșmar. Cu coasa lui mare bandajată pe alocuri cu negru, tata retezase în ajun lucerna pe care vă instalați voi caroiajul, și ați început o partidă pe viață și pe moarte, pentru prima oară de la egal la egal. Vă priveați unul pe altul cu dușmănie, ca și cum v-ați fi aflat pe un câmp de luptă adevărat. Când a ieșit din pământ câinele, dulăul, ce mai, lupul scrâșnind din dinți, mârâind fantomatic, zarurile erau aruncate. S-a repezit la unul dintre pionii fratelui tău, l-a înhățat și s-au făcut nevăzuți. De atunci, n-ai mai știut de Radu. Până în visul din urmă cu trei zile și trei nopți.

3

Adevărul e că dintotdeauna ți-ai dorit un frate. Ai mers până într-acolo încât ți-ai luat la bani mărunți mama, i-ai cerut socoteală, explicații, că de ce nu ți-l face odată, ce mai așteaptă, uite alți copii toți au frați, nu ai și tu cu cine să schimbi o vorbă, n-ai cu cine să te joci, să te iei la trântă, la întrecere. După ce-ai mai crescut, ai luat-o la întrebări, voiai să știi cu lux de amănunte cel puțin cum decursese nașterea ta, unde, când, cum, nu cumva mai fusese unul, săraca femeie fiind nevoită să sape din greu în pământul bătătorit al memoriei, și vedeai cum pe măsură ce-și amintește fața se luminează, ridurile dispar, întregul chip întinerește. Ai înnebunit-o cu insistențele tale, dar ajunsese să-i placă. Uneori își amintea câte un amănunt din senin, și ți-l aducea la cunoștință când te-ai fi așteptat mai puțin: învățai grafia literei R și vâra capul pe ușă, Ovi, pe tine trebuia să te cheme Radu, da’ tata n-o vrut; te întorceai cu badogul de lapte proaspăt de la buni – alta-buni, mama ei –, și găsea nimerit să te informeze că tu, băiete, n-ai supt ca alți copilandri, ai preferat biberonul; toate ca toate, făta cățelușa peste noapte pui albi, și ea îți aducea la cunoștință că te-ai născut provocat, pe-ntuneric, la ora lupului, după ce ziua-n amiaza mare, pe drumul de țară din satul acela de munte uitat de lume unde fusese titularizată, se întâlnise bot în bot cu un câine alb, fantomatic. Oricât de mult, de intens, ți-ai fi dorit un frate geamăn, rugându-te înainte de culcare la înger-îngerașul tău care ți l-a dat Dumnezeu, din relatările mamei nu reieșeai decât tu, mereu tu, cel atât de previzibil, de cunoscut, douăzeci și patru de ore din mereu tot atâtea, zi-lumină și noapte-beznă, oriunde, oricând, oricum, fără deosebire.
Ca un om care intră din casă în casă fără să bată la ușă, nu să cerșească luna și soarele de pe cerul bombat, ci să ia ce i se cuvine de drept, ranga uitată pe televizor, funia din cămară, pofta din cui, așa era fratele tău. Mult dorit, mult visat. Erai tu, într-o variantă mai bună a ta.
Așa, în cea mai posibilă dintre lumile imposibile, la socul din fundul grădinii șezurăți și plânserăți, acolo unde, în alt vis, ați înmormântat-o pe buni cea născută de ziua copilului. Așa, acolo unde mai demult era soc, se dă cu ierbicid acum, să nu crească un fir de iarbă în plus. Așa, și nu altfel, acolo unde mai înainte zburdau miei, acum sunt morminte. Pe stelele lor stă scris cu limbă de moarte: nimic nu ne face mai multă plăcere decât să ucidem în veșnica lui fașă orice rest de copilărie din noi; cu voluptate sau năduf, ca și cum ar fi vorba despre cel mai spurcat lucru din lume: vă maturizați, prindeți rădăcini, ajungeți un soc uscat, și dacă nu ați pus la congelator un rest de copilărie nearsă ați pus-o – uite cum autocorrectul știe mai bine și pune automat șoc.
Lasă. Mai bine du bidonul de șase litri pe balcon, întoarce-te în camera ta mică, așază-te pe scaun, privirea îți fuge în dreapta calculatorului detestat – mută-l –, încep să îți strălucească probabil ochii. Ai lăsat pionul pe mapamondul puzzle de sub sticla biroului, în dreptul țărișoarei. Harta e veche, de pe la 1626, însă contururile sunt acolo – Carpații, Dunărea, Marea Neagră. O vară ți-a luat să faci puzzle-ul și, când l-ai terminat, unde să-l pui, de stricat nu te lăsa inima, prea erau simetrice în fragmentarea lor cele două cercuri înfățișând emisferele, cu figuri alegorice pe laturi și portrete de exploratori ce abia așteptau să-ți facă discret cu ochiul când te-ai așteptat mai puțin, adică deloc. Miști la stânga pionul, până în dreptul Franței, alunecă frumos pe suprafața lucioasă, întocmai ca pe un pământ neted, bătătorit, începi să imaginezi deplasări viitoare – ai vrut cândva să comanzi de pe site-ul IKEA un autocolant pentru perete cu harta lumii neagră, de ce doliu, după cine, să marchezi cu cretă locurile vizitate –, și te întrebi: cine e regele care te mută dintr-o parte într-alta? Cine fantasmează mai strașnic lumi decât mintea nealterată a unui copil? N-ați avut fiecare o perioadă de creștere, atât de maturi, maturați și murați sunteți? Nu vă amintiți la intervale neregulate rămășițe de-atunci, resturi nestinse dintr-o copilărie mai mult visată decât trăită, mai mult amintită, smintită, până la urmă uitată, în cele din urmă închipuită? Nu vă țineți toată viața de copilării – mai mult visate și ele, pentru că nici în ruptul capului, prins în devenire ca într-o mască de fier tot mai înșurubată, nu îndrăzniți să le duceți la împlinire, să fiți iar copii?
Îți închipui. Harta de pe birou, de sub sticla memoriei, de sub caiet – încăpățânat ca un copil fără minte, nu scrii decât de mână, cu laptop aruncat pe geam dacă s-ar putea, fără distragere, fără distrugere, fără sâcâieli de rețea –, harta pe care o survolezi acum e harta unui continent dispărut, Atlantida copilăriei, scufundată în apele mlăștinoase, contagioase ale trecutului, și te plimbi cu pionul în stânga și dreapta, pui la cale bătălii de recucerire, organizezi campanii, reiei în stăpânire toate poveștile, basmele necitite de nicio mamă și nicio bunică, poeziile pe care nici ars nu le ziceai la serbările de la grădiniță, toți gărgăunii și toate închipuirile. Plăsmuiri, nestemate. Ca și cum copilul din tine, mutul, ar fi rămas la vârsta aceea și ar fi continuat o existență de sine stătătoare, nestingherită, nebatjocorită de moarte, visul nespus al oricăruia dintre voi.
Pe marginea biroului stau încolonate fetișurile: busola arătând mereu nordul – căci acolo e locul în care ai fi vrut să te naști –, magneții – pentru că încă îți cauți fratele pierdut –, polobocul – întotdeauna în linie dreaptă, căci nu vrei să te rătăcești –, lacătul – pentru că numai tu ții la gât cheia copilăriei tale –, clepsidra – pentru că numai tu poți da înapoi timpul și scoate la suprafață continentul acela uitat –, călimara – fiindcă tu ții în mână penița.
Te duci să verifici socata. Deja lucrează. Ți-apleci urechea la sfârâiturile ei.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Ovidiu Lorenz

Ovidiu Lorenz (n. 1986) este prozator. A studiat cifre și litere. A semnat rubrica „Onirodrom“ în Dilema veche. A publicat proză scurtă în Liternautica, OPTm și Revista de Povestiri. Într-o altă viață, pe terminate, joacă rolul de poet (cu volumele noapte-lumină, Casa de Editură Max Blecher, 2017, respectiv Zgardă litere, Curtea Veche, 2021) și traducător literar (din peste 30 de autori).