Blocul meu beneficiază de două grupuri de tomberoane.Unul este păzit de o familie de ţigani care trebăluiesc şi fac mereu curăţenie în zonă de parcă s-ar afla în propria lor gospodărie. Familie le spun eu, de fapt nu am idee ce relaţie de rudenie este între aceşti oameni: o femeie, doi bărbaţi-unul mai bătrîn, altul în puterea vîrstei- doi copii măricei care participă la activităţile adulţilor.
Celălalt grup de tomberoane este nelocuit; acolo merg atunci cînd arunc lucruri nefolositoare ca să evit discuţiile cu ţiganii.
Cînd ştiu că am marfă bună de dat, mă îndrept încrezătoare spre gospodărie şi sînt întîmpinată de departe cu interes.
– Bună ziua ! mi se spune politicos. Ce aveţi acolo?
– Nişte cizme. Poftim, îi spun femeii.
– Mulţumesc. Da’ în punga mare ce-aveţi, doamna? continuă vămuirea.
– Aici nu… nişte nisip murdar… ăăă… de la pisică…
– Da’ dincoace, în punga de BILLA? Mîncare?
– Numai nişte resturi. Poftim, îi întind punga.
– Mulţumesc.
Nu ştiu nimic despre povestea lor. De cîte ori îi vizitez îmi propun să-i întreb pe vecinii mai vechi, dar uit de fiecare dată. Pare că s-a stabilit o simbioză trainică între mica familie şi locuitorii cartierului.
***
Scriu, scriu, degetele bat tastele de cîteva ore, mă dor ochii, coloana vertebrală îmi cere să mă ridic de pe scaun. Dacă fac o pauză prea lungă nu mai termin traducerea la timp. Decid că merit o ciocolată şi ies pînă la magazinul de lîngă bloc. Am un tricou spălăcit, o pereche de jeans rupţi în genunchi în modul cel mai natural- urmare a nenumăratelor centrifugări în maşina de spălat- şi nişte încălţări fără personalitate. Cheile într-o mînă, nişte bani răsuciţi în cealaltă.
Lîngă magazin, doi copii cerşetori, o fată şi un băiat, se ocupă pe rînd de fiecare client care se apropie. Îmi vine şi mie rîndul. Băiatul vine spre mine cu mîna întinsă:
– Îmi dai de-o pîine?
Fata, însă, mă cîntăreşte din ochi şi decide:
– Las-o, mă, că asta n-are.
Trebuie să mai lucrezi textul, în forma asta pare prea schematic, mai ales când e rupt așa, în două (sare de la o scenă la alta, fără a o trata pe niciuna cum se cuvine). Trimit textul la Atelier pentru a te determina să revii peste el, fiindcă (de altfel și din punct de vedere stilistic) nu e scris rău.
Sint doua momente recente care m-au amuzat si pe care le-am redat ca intr-un jurnal. Nu m-am gindit ce sa fac cu ele, poate ca le voi dezvolta daca am inspiratie.
Eu unul m-am amuzat. Românitate pură!
Parcă am și văzut țiganca cu părul negru, împletit, slinos, prins sub basmaua lipită de cap, înnodată în vârful creștetului, cu fusta multicoloră și sânii bălăbănind ca două pendule de ceas, cum te roagă să îi dai sacoșa, orice sacoșă. O fi ceva bun într-însa.
Haoardes!
De fapt tiganca mea de la tomberoane nu ma roaga ci ma vamuieste de fiecare data cind duc gunoiul. Asta este partea amuzanta: faptul ca oamenii aceia locuiesc acolo- cel putin in timpul zilei, noaptea dispar- si discuta cu cei care vor sa arunce gunoiul ca si cind ar fi administratorii tomberoanelor. Daca intr-o buna zi ar parasi zona mi-ar parea tare rau.