Exhibiționismul în vâslologia contemporană și incidența femeii

(…)

Bârfa nu e, contrar a ceea ce se poate crede, o prerogativă exclusivă a femeilor.  În pauzele de prânz, când intra alături de colegi în vreuna dintre cafenelele din gară sau chiar atunci când, deschizând o ușă ce dădea înspre o curte interioară, ascunsă de ochii călătorilor, se fuma sau se mestecau sandwich-urile, la urechile domnului Franz ajungeau, printre înghițituri, molfăieli, râgâituri și expirări repezi de fum de țigară, tot felul de informații despre colegii de muncă. Dacă un scriitor ar fi înregistrat în acele momente tot ceea ce spuneau agenții de pază, în câteva zile ar fi publicat deja o destul de voluminoasă colecție de povestiri. În două-trei luni, cei mai pomeniți agenți în discuții ar fi constituit lejer subiectul câtorva serii de romane. Iată ce știa domnul Franz despre acel coleg de muncă al cărui nume, însă, nu era Steinway, ci Soldatul.

Era un fost militar ce făcuse parte din garda de onoare a unui prinț arab pe nume Omayad. Fusese răpit într-un schimb de focuri la Baghdad și, apreciat pentru rezistența la tortură și alte calități în lupta corp la corp sau țintire, rămăsese în Est timp de unsprezece ani. Când după un război civil sângeros frontul democrat liberal reușise în sfârșit să îl asasineze pe prinț, Soldatul se întorsese în Occident cu primul camion de emigrați care i se ivise în cale. Străbătuse kilometri întregi pe jos în Balcani, cățărându-se pe stânci fierbinți și tăioase, pentru a ajunge înaintea unui zid înalt de șapte metri, de sârmă înghimpată. Acesta era păzit de zeci de polițiști de frontieră. Fiecare agent era flancat de doi câini lupi cu balele până la pământ, crunți în privire și aprigi în mușcătură. Pentru a trece de partea cealaltă, fostul militar săpase un tunel pe dedesubt cu o lopată improvizată dintr-o vâslă de lemn, asta într-o singură săptămână. Ceilalți imigranți vruseră să-l ajute, însă el îi plesnea peste capete cu vâsla de fiecare dată când se iveau în deschizătura strâmtă a tunelului încât, după câteva zile, îi umpluse pe toți de cucuie și umflături. Nu mai îndrăznea să se apropie nimeni de el sau de cortul său, care se afla tocmai deasupra intrării în tunel. Copiii emigraților fugeau de el ca de un animal sălbatic, iar părinții și rudele lor adulte încercau pe cât posibil să-l evite. Din cortul său se auzeau noaptea, în afară de horcăieli, tot felul de strigăte de luptă, înjurături și îndemnuri. Aceia dintre emigrați care înțelegeau araba și cărora li s-a luat interviu după plecarea Soldatului au spus că auziseră, nu neapărat în această ordine, Ori izolăm palatul și dăm drumul câinilor, ori îi luăm de la depărtare cu luneta, Headshot, tâmpitule, altădată să mai ieși din tranșeu, dar ah, am uitat, nu va mai fi o altă dată (aici, unii spuneau că auziseră un hohot de râs malefic, alții că mai spusese o dată tâmpitule, iar alții încă, că adormise fără să mai scoată niciun sunet), Ahmet, aruncă-mi un încărcător, La pământ, Cordon în jurul prințului Omayad la trei, doi, unu…, Aruncați grenadele, Găuri-ți-aș mustața, Dă-te din fața mea, gloabă, că nu văd linia inamică! După o săptămână, Soldatul părăsise câmpul de imigranți. Timp de patru zile nimeni nu avusese curajul să se apropie (deși nu se mai auzea niciun zgomot, noaptea, dinspre cortul său), de frică să nu fie o capcană. În fond, putea să își aștepte încă victimele la gura tunelului, precum un vampir însetat, ca să le plesnească cu lopata. În a cincea zi, un nou-venit se apropie de cortul abandonat al Soldatului. Era un băiat slab cu mustață incipientă, părul încâlcit și ochi rătăciți, care nu avea încă un loc acoperit unde să doarmă. Ceilalți îl preveniră, arătându-i colecția de cucuie din vârfurile țestelor și vânătăile de pe brațe și picioare. El le arătă atunci coastele și degerăturile de la degete, tălpile găurite ale bocancilor și o urmă de mușcătură de câine pe pulpa piciorului, pe care o dobândise încercând să se târască pe sub gardul de sârmă înghimpată printr-un alt loc, la câțiva kilometri depărtare. Ce-mi mai pasă de două-trei vâsle pe spinare sau peste cap, oricum sunt obișnuit să îndur, le răspunse el amărât celorlalți. Își luă inima în dinți și se strecură tiptil până la cortul Soldatului. Ridică pânza de la intrare și văzu gura rotundă a unui coridor subteran larg cât să încapă un bărbat târându-se pe coate. Aceasta ocupa întregul spațiu de dinăuntru, neagră și înfricoșător de răcoroasă. Băiatul intră și își începu târârea spre libertate. Însă după câteva minute de tocire a coatelor, tunelul se făcu din ce în ce mai larg. Întâi se putu ridica în genunchi, apoi în picioare. În curând, nu mai putea atinge cu mâinile pereții sau tavanul tunelului. Solul părea acum de metal și un fir de apă curgea lin spre ceea ce părea o cascadă subterană. Zgomotul apei îl ghidă pe băiat la marginea unui bazin luminat printr-un capac de canalizare. Văzu că drumul pe care venise era doar una dintre zecile de conducte care se vărsau în bazin. Gurile lor se deschideau ca niște boturi hapsâne, cu saliva prelingându-li-se pe barba de rocă. Erau atât de multe conducte încât nu le putea număra. Unele se căscau deasupra celorlalte, apoi un alt rând se suprapunea peste cel de-al doilea și tot așa, la nesfârșit. Ar fi fost imposibil să te cațeri până la ultimul rând de sus. Din toate conductele curgea câte un jet de apă care se intersecta, în căderea sa în bazinul central, cu celelalte din apropiere. Zgomotul apei era asurzitor. Băiatul se apropie de bazin și observă că apa era caldă. Își scoase hainele și se aruncă în mijlocul ei. Înotă în lungul și în latul bazinului, așa cum o făcea până nu demult în Eufrat, în timp ce bombele explodau în depărtare și rafalele armelor automate ciuruiau totul în calea lor. Băiatul nu avu timp să cadă în plasa teribilei nostalgii, căci observă un detaliu ce îi scăpase până atunci. Din bazin, putea acum să observe toate deschizăturile conductelor în jurul său, iar deasupra fiecărei guri de metal căscate în rocă văzu litere, litere sculptate în piatră. Fiecare țeavă avea deasupra numele unui oraș. Erau acolo Londra și Dublin, Oslo și Stockholm, Paris și Berlin, Budapesta și Praga, Sofia și București, Roma și Madrid, pe scurt, toate capitalele Europei. Băiatul își alesese de mult destinația când ceilalți imigranți din tabără se hotărâră să exploreze și ei tunelul. Tot atunci, primele vești despre Soldatul nostru începură să circule. Fusese invitat la un talk-show în Vest unde povestise cu de-amănuntul fiecare detaliu al călătoriei sale. Se așezase sfidător la masa prezentatorilor, cu vâsla de lemn alături și în uniformă, ca un rege pe tronul său. Când  i se ceruse să facă o demonstrație a calităților sale de luptător, își roti vâsla deasupra capului atât de repede, încât aproape că își luă zborul. O scăpă apoi, fără să vrea, iar vâsla îl nimeri în frunte pe unul dintre cameramani, care leșină pe loc în studio, cu sângele șiroindu-i de-a lungul obrajilor. Trimiși speciali luară cu asalt tabăra de emigrați și ajunseră chiar în momentul în care ultimul grup părăsea câmpul din fața gardului de plasă. După ce au dat interviul în care au spus cele pe care le-am scris mai sus, și-au luat politicos la revedere și au intrat, pe rând, târându-se pe burtă, în tunelul din cortul Soldatului. De-acum nu mai suntem emigrați, au spus ei ultima dată, și aveau dreptate, cine lucrează la reportaje în studio ar trebui să fie mai atent la asemenea subtilități, în loc de emi, să scrie în titlu imigrat, un statut cu totul diferit față de primul, câștigat prin atâta și atâta suferință. Reporterii i-au intervievat apoi pe cei care, alături de fioroșii câini, păzeau gardul de sârmă înghimpată. Nu v-ați dat seama că au plecat, au întrebat ei, Noi nu putem ști, li s-a răspuns, aveam ordin să păzim gardul. Au ieșit prin cortul acela de la marginea pădurii, le arătau reporterii cu degetul o bucată de pânză triunghiulară fluturând în zare, Este posibil, răspundeau vameșii, însă nu am putut face nimic, ordinul nostru era să păzim gardul. Între timp, locul devenise vestit, așa că grupuri tot mai numeroase de emigrați ajungeau acolo. Despre Soldat nu se mai aflase nimic după acea transmisiune. Gurile rele spuneau că trăise din cantitatea enormă de bani pe care i-o dăduse un muzeu pentru a-i expune vâsla. Alții afirmau că el însuși și-o expunea în piețele din centrul orașului, și că cine voia s-o atingă sau să se pozeze cu el (sau cu ea, cu vâsla) o putea face doar dacă îi arunca în basca militară o monedă, și nu una oarecare ci o sumă fixă. Pe cine surprindea făcându-i poze fără acordul său, Soldatul îl alunga aruncând după el cu vâsla care, după ce își plesnea ținta, se întorcea singură, ca un veritabil bumerang. Între primele și ultimele guri rele existau dezbateri aprinse: primele spuneau că, dacă vâsla ar fi rămas la Soldat, cu siguranță locuitorii orașului l-ar mai fi văzut și acum în piețele din centru, pozând pentru bani de buzunar. Cine contrazicea această ipoteză susținea că vâsla nu era de găsit la niciun muzeu, pentru că Soldatul ar fi ținut prea mult la ea pentru a o vinde. Era mai plauzibil să se fi aflat încă în posesia lui, doar că, dacă între timp Soldatul își găsise un loc de muncă, nu mai avea nici un motiv (și, de ce să nu fim realiști, nici timp) să o mai expună prin piețe. O a treia părere venea din partea unui nou curent în vâslologie: exhibiționismul. Reprezentanții curentului își spuneau Școala de lemn. În primul lor articol-manifest, intitulat Exhibiționismul în vâslologia contemporană și incidența femeii, apărut într-o revistă de cultură importantă din Paris, specialiștii susțineau că Soldatul nu ar fi putut renunța la propriul exhibiționism nici chiar dacă și-ar fi găsit un loc de muncă: Exhibiționismul este condiția existențială a bărbaților cea mai naturală, împotriva căreia unul nu poate lupta nici cu propria vâslă. Doar incidența femeii poate schimba lucrurile. Bărbatul își va pierde treptat, în relație sau în căsătorie, sau cel puțin la începutul ei, orice intenție de a își demonstra, sieși și celorlalți, prin acțiuni exhibiționiste, importanța. După părerea acestor specialiști, Soldatul se căsătorise. Soția fusese cea care avusese asupra lui un efect inhibitiv, astfel personalitatea sa puternică suferise o deviație majoră. Nimic nu mai rămăsese din vigoarea fostei gărzi de corp a prințului Omayad, din determinarea celui care traversase Balcanii pe jos pentru a ajunge înapoi în Europa. Nimic din forța și nebunia celui care își săpase singur, cu o vâslă de lemn, un tunel spre Vest. Soldatul probabil că devenise acum un inofensiv agent de pază care aștepta toată ziua în picioare la ușa oricum securizată a vreunei bănci din oraș. Bineînțeles că feminismul internațional reacționă agresiv la publicarea acestui articol prejudicios pentru toate femeile din lume. Timp de câteva luni se protestă în stradă împotriva revistei de cultură de la Paris și a vâslologilor Școlii de lemn. Cele mai curajoase reprezentante ale organizațiilor feministe ieșiră în stradă cu vâsle de fier și defilară pe covoare roșii îmbrăcate sumar. Reprezentanții Școlii de lemn scriseră atunci un articol în care afirmară că modul în care se comportau (se înțelege că femeile, nu covoarele sau vâslele) nu făcea decât să confirme teoria că femeia acapara întreaga voință de exhibiție a bărbatului. Dar articolul lor nu mai fu publicat de către revista franceză, a cărei directoare fusese convinsă să îl excludă de către un grup al Editoarelor Independente, care o amenințase că nu îi va mai tipări revista, Sunteți femeie sau ce dracu’, îi urlase directoarei în față, umplând-o de lapili de salivă, o tânără cu ochelari și părul prins în două cozi laterale, școlărești.

Să îl ierte cititoarele, însă domnul Franz, un bărbat trecut deja de prima maturitate, care nu se căsătorise niciodată, tindea să le dea dreptate reprezentanților Școlii de lemn. Căci dacă într-adevăr colegul său de muncă era Soldatul (căci așa îl numeau cu toții), acel Soldat, posesorul vâslei, se transformase într-un soldățel-bibelou numai bun de așezat pe un raft în camera de oaspeți, în bătaia prafului atoateneiertător. Meritul unei femei sau nu, domnul Franz nu putea ști, însă rezultatele se puteau vedea cu ochiul liber. Nicio sclipire nu se mai zărea în ochii săi, acum lipsiți de expresie, nicio vibrație a glasului nu mai impunea respectul de odinioară și, dacă nu ar fi avut încă o statură de uriaș, probabil că ceilalți colegi l-ar fi luat peste picior fără probleme.

Acum, dacă totuși Soldatul era de fapt Steinway, așa cum îi trecuse prin minte domnului Franz înainte de a ne adânci împreună în ampla-i cugetare, însemna că totul era de fapt un joc de fațadă, și că adevăratul soldat încă se mai afla în interiorul unui strat superficial fals, ca o alună învelită în ciocolată. Nu știm de ce comparația cu aluna îi venise în minte domnului Franz, însă putem presupune că mintea lui făcuse o asociere involuntară în momentul în care în raza câmpului său vizual intră un copil pistruiat cu ghiozdanul pe umeri ce, ținându-se cu o mână de bara verticală a autobuzului, începu să muște cu poftă dintr-o altă bară dreptunghiulară de ciocolată pe care o ținea strâns în mâna cealaltă. Specialiștii în psihanaliză ar putea sugera și o asociere cromatică, întrucât uniforma firmei Upercut ar putea fi percepută de subconștientul domnului Franz ca un strat de ciocolată învelind pielea Soldatului, albă ca o alună. Când copilul își termină de mâncat ciocolata și își vârî ambalajul în buzunarul blugilor, autobuzul ajunse în stație. Domnul Franz coborî, luându-și cu el o parte din gânduri și rucsacul. Cealaltă parte rămase captivă în interiorul autobuzului, căci șoferul închise ușile prea repede. Aveau să coboare la stația următoare și să se întoarcă, abătute și înfrigurate, la ușa apartamentului domnului Franz, așteptând următoarea deschidere pentru a-i putea sări înapoi în minte.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/