Virginia Woolf a scris romanul To the lighthouse (Spre far) între anii 1925 și 1927, după succesul obținut cu Mrs. Dalloway, într-o perioadă fericită și inspirată a vieții sale, perioadă în care contribuia, prin eseuri, conferințe și scrisori, la conturarea unui nou mod de a concepe literatura. Pentru a înțelege mai bine viziunea scriitoarei asupra literaturii și concepția sa inovatoare, este poate util să aduc în discuție o conferință despre personajele romanului modern pe care scriitoarea o ținuse, în 1924, la Cambridge. Conținutul acestei conferințe a fost publicat apoi cu titlul de Mr. Bennett and Mrs. Brown, un eseu care poate fi considerat un adevărat manifest estetic și un rezumat al viziunii artistice literare a Virginiei Woolf. Scriitoarea își imaginează că trei dintre cei mai faimoși autori ai epocii edwardiene (Herbert G. Wells, John Galsworthy, și Enoch A. Bennett) călătoresc în tren în același compartiment cu o anonimă doamnă Brown, timidă, modestă, din clasa mijlocie. Scriitorii poartă discuții intelectuale aprinse, fiecare folosindu-se de propriul background cultural și de propria sensibilitate, însă niciunul dintre ei nu pare să-i dea vreo importanță doamnei Brown. Astfel, toți trei ignoră, în operele lor, existența persoanelor comune, nesemnificative, ceea ce pentru Virginia Woolf reprezintă eroarea supremă a scriitorilor generației precedente: a nu înțelege că doamna Brown este ea însăși un izvor de percepție a realității pe care, ignorându-l, este ca și cum s-ar ignora umanitatea însăși. În schimb, pentru scriitoare, adevăratul scop al literaturii este acela de a surprinde tocmai această umanitate (în toată complexitatea ei, care se reflectă, de fapt, în complexitatea scrierii) în aspectele aparent nesemnificative ale vieții, în interiorul unor persoane neimportante, precum o femeie din clasa mijlocie.
De ce o asemenea introducere? Pentru că stilul Virginiei Woolf nu este deloc unul obișnuit și poate descuraja repede un cititor nepus în temă. Romanul începe în mod abrupt, scriitoarea demonstrând încă de la început că nu aparține acelei categorii de scriitori clasici, omniscienți, ce îndeplinește rolul de ghid pentru a ușura orientarea cititorului. Doamna Ramsay, soțul dânsei și cei opt fii ai lor (o familie obișnuită, înstărită), împreună cu alți oaspeți, își petrec vacanța pe o insulă, în reședința lor de la malul mării. Pretextul narativ este o excursie la far, planificată cu mult timp înainte. James, fiul cel mai mic al soților Ramsay, își dorește mult să participe la acest eveniment: scrutează cerul cu nerăbdare, dorindu-și ca ziua următoare să fie senină pentru ca excursia să aibă loc. Cititorul este implicat direct în acțiune, nu există părți introductive sau descriptive, situația fiind prezentată prin intermediul replicilor, reacțiilor și stărilor de spirit ale personajelor, care au și rolul de a le caracteriza. Astfel, cuvintele doamnei Ramsay exprimă speranță și încurajare pentru fiul său, în timp ce tatăl este caustic și realist în timp ce afirmă că, după cum se prezintă condițiile meteorologice, nu va fi posibilă o excursie la far. Ocazie pentru Woolf de a reprezenta, prin redarea gândurilor băiatului, concepția freudiană a tensiunii dintre tată și fiu. Iată reacția lui James la cuvintele tatălui său:
Dacă ar fi avut la îndemână un topor, un vătrai sau orice altă armă care i-ar fi putut despica pieptul și ucide pe tatăl său chiar în acel moment, James ar fi apucat-o.
În roman, domnul și doamna Ramsay devin metafore ale diferențelor dintre lumea masculină și cea feminină, cu diferite perspective asupra realității, dar mai ales diferite și autonome sfere de influență și importanță. Cei doi reprezintă, printre altele, înșiși părinții autoarei. În copilărie, formarea culturală și experiențele afective ale Virginiei Woolf au fost condiționate de rigiditatea intelectuală a tatălui, respectiv încurajarea maternă înspre sensibilitate, cu accent pe relațiile interpersonale. Acești poli opuși constituie una dintre temele fundamentale ale cărții.
Este necesară poate și avertizarea că timpul necesar citirii este mai lung decât timpul în care evenimentele se petrec, pentru că autoarea descrie discontinuitatea proceselor interioare ale personajelor, ceea ce poate crea probleme în lectură, mai ales pentru cine este obișnuit cu literatura care privilegiază consistența acțiunii și nu detalierea interiorității. De fapt, realizăm după câteva zeci de pagini că întâmplările exterioare nu sunt decât un pretext de care autoarea se folosește pentru a descrie psihologia interioară a personajelor. Acestea se raportează diferit la experiențele și faptele petrecute, punctul de vedere fiind mereu și aproape imperceptibil schimbat (există o continuă evoluție în comportamentul și în răspunsurile fiecăruia la stimulii exteriori). Tehnica poate genera dificultăți în citire și interpretare.
De asemenea, autoarea dă o semnificație profundă întâmplărilor, obiectelor și gesturilor din viața de zi cu zi. Dacă în prima parte gesturile sunt cele care contează iar întâmplările devin nuclee narative, pretexte de la care se pleacă pentru a reda gândurile, în partea a doua sunt obiectele cele valorificate: romanul este structurat în trei mari capitole, temele dominante ale celui de-al doilea fiind amintirile și natura. Casa de pe insulă, abandonată vreme de zece ani (timp în care primul război mondial izbucnește și se termină, nu fără a lăsa victime în rândul membrilor familiei) se tranformă pe zi ce trece într-un maldăr de ruine. Este descrisă trecerea timpului, alternarea anotimpurilor și impactul negativ pe care fiecare perioadă a anului o are asupra a ceea ce, odată, fusese splendid și vioi. Transformarea graduală a lucrurilor și a locurilor, degradarea lor tragică și ireversibilă, ocupă în întregime spațiul celui de-al doilea capitol. Informațiile despre evoluția în timp a personajelor sunt scrise în paranteze, ca și cum nici nu ar conta cu adevărat.
Despre cel de-al treilea capitol nu voi divulga nimic, și nici măcar un cuvânt nu voi scrie despre finalul romanului. Vă invit pe voi să-l descoperiți, conștienți de acum de faptul că vă aflați înaintea unui alt gen de literatură, în fața unei viziuni artistice originale a unei mari scriitoare, care însă necesită și din partea cititorului un efort nu tocmai neglijabil de toleranță și răbdare.
Răbdarea de a citi este o virtute, iar în cazul acestui roman virtutea va fi răsplătită pe măsură.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Foarte interesant. Nu am citit nimic de Virginia Woolf, deși am văzut mereu referințe critice despre ea, în diferite contexte. Probabil că, așa cum spuneai, importanța scrierilor ei este mai mult simbolică, romanul ei fiind un fel de far al esteticii literare, vizibil din depărtare dar niciodată vizitat. Acum am înțeles în sfârșit de ce remarcabilul film Who’s Afraid of Virginia Woolf? cu Liz Taylor și Richard Burton poartă acest nume: este vorba în acest film despre diferențele impresionante de personalitate dintre cei doi soți, care fac extrem de dificilă comunicarea dintre ei, dar nu imposibilă. Temă care, din câte înțeleg din recenzie, este chiar favorita scriitoarei Virginia Woolf.
Aș mai avea de semnalat două construcții care mi se par un pic nepotrivite: doamna Brown este ea însăși un izvor de înțelegere al realtății: nu cumva trebuia scris izvor de înțelegere a realității? Și: se referea la Woolf ca făcând parte din acea generație de cititori numită: the great unread – aici cred că trebuia generație de scriitori.
Ce sa mai spun eu, care pe linga ca n-am citit nimic de ea, n-am vazut nici macar filmul ? :)
Dar romanul deja l-am luat ca ebook de la biblioteca. Mi-a luat doua minute. Mai putin timp in masina, mai mult timp pt citit :)
Ai perfectă dreptate, Florin.
M-am cam grăbit cu publicarea, nici nu am mai recitit.
Merci frumos!
Cornel, să-mi spui cum ți s-a părut după ce îl vei termina! Chiar sunt curios să îți aflu părerea.
Sigur! Deocamdata sint doar la pagina 15 si asta pentru ca am exagerat cu filmele week-endul asta!
Dar am si citit niste povestiri scurte de Borges :)
Ok.. nu a fost usor sa trec de inceput. M-am mai obisnuit cu stilul si acum am ajuns la jumatatea cartii.
Mi-a fost greu sa trec de introduceri de personaj pt mine impardonabile cum ar fi „spuse Tansley, ateul”. Vine din senin!
Tot pe la inceput sint fraze (dau un exemplu in continuare) pe care daca le posta cineva pe Liternautica le-ar fi gasit a doua zi mutate de mine in Atelier! :)
„De îndată ce isprăviră de mîncat, cei opt copii, fii şi fiice ai domnului si doamnei Ramsay, se făcură nevăzuţi la masă, pe tăcute, ca nişte cerbi, retrăgîndu-se în camerele lor, într-o casă unde nu găseai nici un colţişor izolat în care să poţi discuta despre ceva, despre orice ; despre cravata lui Tansley ; despre adoptarea proiectului Reform Bill; despre păsările marine şi despre fluturi ; despre oameni; în timp ce soarele se cernea în odăiţele mansardate, separate între ele doar printr-un perete de scîndură, astfel încît se auzea desluşit fiecare pas, precum şi plînsetele tinerei elveţiene al cărei tata murea de cancer într-o vale din Grison ; soarele învăpăia bastoanele de cricket, flanelele, pălăriile de pai, sticlele de cerneală, cutiile de vopsea, scarabeii, craniile de păsărele, şi făcea ca din lungile ghirlande fioroase de alge, atîrnate pe perete, să se degaje un miros de sare şi de ierburi, acelaşi care pătrunsese şi în prosoapele zgrunţuroase din pricina nisipului de la băile de mare.”
Al doilea cuvint „soarele” e introdus „din burta” de traducator. In varianta engleza apare si mai ciudat…
Oricum, aici unde am ajuns imi place.
Acum, trebuie să și recunoaștem că engleza parcă e făcută pe stilul Virginiei Woolf. Nu cred că ar fi putut avea același succes într-o altă limbă europeană.
Ți-am spus: nu e o carte obișnuită :)
Deci ne-a convins Pavel pe amândoi, Cornel. Citesc aceeași carte, proaspăt cumpărată ieri de la Kilipirim. Doar 7 lei, volum nou-nouț.
Mie mi-a plăcut fraza aia (printre altele la fel de atrăgătoare). Constat că-mi place Virgina și-mi pare bine că o citesc acum și nu la o vârstă când nu m-ar fi atras cu siguranță (mai devreme de 20-22 ani). Dacă se năștea cu vreo 50 ani mai târziu cred că ar fi făcut o și mai mare senzație autoarea. Ținând cont de anul când a fost publicat „Spre Far”, mi se pare destul de inovativ. Oarecum o Virginia Woolf mai modernizată (a se citi și puțin „mai comercializată”) am descoperit în volumul „Lecții de respirații” al Annei Taylor. Pe care-l recomand. L-am citit demult dar rețin că mi-a plăcut.
Eu sint cu scoala rusa. Si in liceu am facut rusa, intrebati-l pe Andrei Serban, ca la rusa eram colegi de banca :)
Dostoievski are fraze la fel de nebunesti, mai ales in Demonii. Cred ca e primul scriitor din lume care a experimentat asa ceva :)
Corect, scopul a fost atins! :)
Si corect, scopul rubricii este de a ne impinge sa descoperim noi carti, noi autori!
Alaltăieri, Florin, mi-am amintit de comentariul tău și m-am uitat și eu la filmul menționat de tine. Mi s-a părut foarte, foarte bun, deși destul de greu de descifrat în final, până la urmă însă l-am înțeles, mi-a părut mai ușor decât Enemy, spre exemplu, deși poate că a fost mult mai subtil.
Voiam sa va multumesc pentru recenzie, am fost nevoit sa o citesc intrucat am decis sa particip la olimpiada de romana. Profesoara mea mi-a sugerat-o, iar remarcile dumneavoastra au fost foarte utile. Apreciez stilul dumneavoastra si viziunea pe care o aveti asupra cartilor. Ati putea oferi o recenzie asupra „Nopti albe” de Dostoievski?