„Spulberatic” – interviu cu Anca Vieru

Despre Anca Vieru se poate spune că s-a apropiat de scris destul de târziu, lucru pe care, de altfel, îl admite în interviurile sale. A participat la un curs de scriere creativă cu Marius Chivu și Florin Iaru, a publicat în volumele colective Ficțiuni Reale (Humanitas, 2013) și Moş Crăciun & Co (Art, 2013), apoi a debutat la Polirom cu o colecție de povestiri, Felii de lămâie (2015). A apărut în Iocan, nr. 2 (Vellant, 2016). Anul acesta tocmai a lansat primul său roman, tot la Polirom, cu titlul Spulberatic.

Interviul încearcă să aprofundeze anumite teme întâlnite în povestirile din colecția Felii de lămâie cu referire la concepția generală a autoarei despre literatură. De asemenea, introduce Spulberatic cititorului interesat.

Vă mulțumesc că ați acceptat să răspundeți întrebărilor atât de repede! Sunteți o scriitoare prezentă în mediul on-line, iar asta nu poate decât să vă apropie de cititor. Cu toate acestea, spuneați într-un interviu că trebuie să existe o distanță, un mister între autor și cititor, pe care scriitorul să-l genereze și să-l mențină. În ce măsură, așadar, trebuie să se conceadă autorul cititorului?

Cred, și asta este și părerea mea de cititor, dar și de autor, că o carte trebuie să vorbească singură. Să se susțină singură. Atunci când îi cunoști autorul, când afli detalii (interesante sau nu) din viața lui, introduci elemente subiective care pot distorsiona mesajul cărții. Și trebuie să recunoaștem că nu toți scriitorii sunt frumoși, simpatici sau carismatici. Atunci când îi cunoști poți fi dezamăgit, iar dezamăgirea asta poate influența receptarea unei cărți.

Dar în lumea reală scriitorul nu poate rămâne complet necunoscut. Nu spun că ar trebui să fie misterios (deși misterul ar putea fi o strategie bună de marketing), cred însă că un scriitor care nu păstrează o oarecare distanță față de cititori riscă să fie înghițit cu totul. Riscă să se lase influențat, iar asta de multe ori înseamnă să renunțe la ceea ce îl definește. Dar scriitorul nu trebuie nici să se izoleze într-un turn de fildeș și să piardă contactul cu realitatea. Trebuie găsit un echilibru, atâta tot.

În multe dintre povestirile din Felii de lămâie internetul și, în special, rețelele de socializare devin instrumente importante, dacă nu principale determinând acțiunile și gândirea personajelor. Credeți că o literatură care se bazează pe aceste must-uri ale timpurilor noastre ar putea concura cu, să spunem, literatura clasică? Poate părea mai puțin serioasă această încercare?

Rețelele de socializare au ajuns să ocupe un loc important în viața noastră  – sau cel puțin a unora dintre noi -, așa că nu au cum să lipsească cu totul în literatură. Ele pot fi prezente mai mult sau mai puțin, în funcție de personaje, de timp și spațiu. Și nu e vorba de o concurență cu literatura clasică sau de neseriozitate. Pentru că rețelele de socializare reprezintă și un canal de comunicare (imperfect, bineînțeles), unul suplimentar. Iar literatura nu poate neglija comunicarea între oameni.

Care a fost criteriul (criteriile) pe care l-ați aplicat atunci când ați grupat povestirile în colecția Felii de lămâie? Ați mers pe stil, pe temă, pe lungime?

Am ales povestirile pe care le-am considerat „coapte”. Stilul, tema sau naratorul au contat mai puțin, atât timp cât se încadrau și alcătuiau o lume a lor, coerentă și diversă în același timp. O lume care să poată fi accesată din orice punct al cărții. Cumva, mi se pare că un volum de povestiri este altul pentru fiecare cititor, pentru că povestirile pot fi citite într-o ordine aleatoare, lăsându-i cititorului o libertate care lipsește în cazul unui roman: libertatea ordinii în care citește. Și, dacă ținem cont că după fiecare povestire rămâne ceva, o idee sau un gând care va influența receptarea următoarei povestiri, vedem cum cartea e diferită pentru fiecare cititor.

Cu ”Dincolo de ușă” ieșiți în afara spațiului mioritic. În afară de ”Intersecția”, al cărei spațiu nu este precizat cu exactitate, toate celelalte povestiri ori se petrec în România, ori în afara ei, dar cu personaje românești. De ce această ruptură? Poate fi titlul interpretat ca o aventură (evident, literară) dincolo de ușa simbolică a spațiului românesc?

Inițial nu am vrut să includ povestirea în volum, exact pentru motivul pe care l-am menționat în răspunsul anterior. Pentru că rupea puțin coerența. Am inclus-o însă fiindcă aducea împreună un scriitor și un personaj de-al lui. Și am considerat că acea ușă desparte (sau poate unește) realitatea de imaginație. Scriitorul de personajele lui.

În ”Zâni și Iubi” personajul principal este un bărbat  care se simte atras fizic de o femeie mai tânără. Cum ați reușit să redați atât de bine perspectiva masculină perversă față de o femeie?

Mi-a plăcut mereu să observ oamenii. Atât.

Identitatea dvs. este dublă. Pe de o parte v-ați dedicat științei (ați făcut cercetare), pe de alta ați fost mereu atrasă de literatură. În final, le-ați cultivat pe ambele, se poate spune cu destul succes. În  ”Ca la șah” cred că ați oferit un bun exemplu de întrepătrundere a științei cu literatura. Are un plus scriitorul cu background științific față de cel care ignoră știința?

Nu cred că are ceva în plus. Unii cârcotași ar putea spune chiar că are mai puțină sensibilitate în dauna exactității. Părerile pot fi diverse. Poate că scriitorul cu background științific va fi atras de alte subiecte, poate va avea o altă abordare. Dar în final fiecare scriitor are stilul lui, modul lui de a structura o carte. Unii trăiesc ani de zile cu o carte în cap și abia la final o transpun pe hârtie, alții se lasă în voia scrisului și atât structura cărții, cât și personajele se creează și se formează din mers. Nu există o rețetă. Dar cred că literatura nu are decât de câștigat de la scriitorii cu background diferit. Pentru că aduc alte povești și alte experiențe de viață.

În povestirea ”Din Veneția cu drag”, dar și în ”A zecea parte” scrieți despre vise. Visele o urmăresc pe Andra, personajul principal, și se confundă cu realitatea până aproape de nebunie. În același mod, în visele Lalei (A zecea parte) sentimentul de vinovăție este unul central. Ce importanță au în general visele pentru scriitor? Ce poate el/ea transmite cititorului prin folosirea viselor în propria literatură?

Visele pot umple goluri în economia cărții, completează profilul unui personaj, vorbesc despre spaime, experiențe refulate sau dorințe neîmplinite. Eu însă le folosesc cu moderație, nu-mi place să acapareze cartea.

În cel puțin două povestiri (una dintre ele este cea care dă titlul colecției) personajele au dificultăți de percepție. Fie că e vorba de percepția timpului (Numărul apelat este nealocat) sau a mediului înconjurător, această tulburare psihică reprezintă un punct forte al narațiunii, din moment ce revelarea ei se petrece abia la final. Tehnica este, într-adevăr, de mare efect (îmi vin în minte filme ca Identity sau Shutter Island), însă dincolo de efectul în sine, ce se poate spune despre aceste personaje? De ce sunt ele interesante pentru scriitor?

Eu n-o consider o tehnică. Este felul cum mi s-a așezat personajul, dacă pot spune așa. În „Felii de lămâie”, femeia de pe bancă este un narator în care nu poți avea încredere, care povestește lucrurile dintr-o perspectivă subiectivă și lipsită de empatie. În schimb, „Plânge-apa”, femeia care și-a pierdut fiii, trăiește de atunci într-o lume cu totul ireală, singura în care poate supraviețui. Personajul din „Numărul apelat este nealocat” a rămas cumva agățat în timp, în perioada dinainte de drama prin care a trecut. Tot un mod de supraviețuire.

În afară de cioburi (despre care ați vorbit pe larg în alte interviuri), o altă temă originală în ”Felii de lămâie” mi se pare cea a numelor (”Dincolo de ușă”, ”Numele”). Pe scurt, personajele se confruntă cu probleme declanșate de numele pe care îl poartă. De unde vine această temă și ce v-a determinat să o abordați?

Mi s-a părut mereu interesant felul cum oamenii se raportează la numele lor. Și cum, de multe ori, ajung să fie influențați de nume. Circulă prin folclorul urban multe exemple de nume caraghioase sau penibile. Și m-am întrebat mereu ce simt acei oameni. S-au obișnuit? Sunt indiferenți? Au plecat într-o țară în care numele lor nu mai înseamnă nimic? Din curiozitatea asta s-a născut Marty din „Numele”. În povestirea „Dincolo de ușă” lucrurile sunt mai complicate, dar pornesc tot de la un nume, pe care personajul povestirii îl împarte cu un personaj din cărțile Agathei Christie.

Fiindcă, așa cum a spun Marshall McLuhan, „numele unui om este o lovitură năucitoare din care nu-și revine niciodată.”

Există teme comune între ”Felii de lămâie” și ”Spulberatic”, primul dvs. roman: sentimentul de vinovăție, redescoperirea trecutului (cu precădere în relațiile de dragoste), dorința de a emigra și de a se afirma în afară.

Într-adevăr, au fost teme comune, poate și pentru că o perioadă am scris în paralel la roman și la povestiri. În „Spulberatic” redescoperirea trecutului, la nivel personal, de familie, dar și la nivel istoric, este o temă oarecum centrală, în jurul căreia se adună și se amestecă alte teme și alte povești. În „Felii de lămâie” paleta de teme este mai largă, tocmai pentru că un volum de povestiri lasă loc și pentru puțin haos. E și acesta un motiv pentru care o găsiți acolo și pe Agatha Christie, și un poștaș pensionar numit Cordelius, și o clasă de elevi care a pierdut un ochi de iepure.

Spulberatic nu este un cuvânt frecvent. Prima impresie pe care o lasă titlul poate fi aceea din sintagma ”praf și pulbere” sau de spulberare cu sensul de împrăștiere nimicitoare care implică, evident, vântul. Cu toate acestea, ca adjectiv, are înțelesul de nestatornic, frivol, chiar neserios și ușuratic. Ați mizat pe această ambiguitate a cuvântului când ați ales titlul romanului?

Exact asta mi-a plăcut la cuvânt: ambiguitatea. Și faptul că era un cuvânt nefolosit și aproape uitat. Simțeam că îl descopăr și pot să-l împart cu cititorii.

Considerați că ați crescut ca scriitoare, de la primele texte literare publicate în proiectele de grup, la colecția de povestiri Felii de lămâie și iată, acum, la primul roman, Spulberatic?

Aici ar trebui ca cititorii să răspundă. Și recunosc că mă tem puțin de acest răspuns.

Ce sfaturi ați avea pentru tinerii scriitori care vor să se afirme în spațiul literar românesc de astăzi? Mai este loc pentru literatură de calitate, sau autorul trebuie să lase de la el (dacă da, în ce măsură?) pentru a fi pe gustul publicului larg?

Este un moment bun pentru tinerii scriitori, pentru debutanți. Multe edituri au lansat sau resuscitat colecții de literatură română, e o deschidere mai mare dacă ne comparăm cu situația de acum 10-15 ani. Dar, pentru că există și un dar pe care îl știe toată lumea, piața de carte este mică. Tirajele sunt mici, așa că majoritatea scriitorilor nu pot trăi doar din scris. Și în final, ca să răspund la ultima parte a întrebării, fiecare scriitor hotărăște singur în ce măsură se lasă influențat de gustul publicului și cât lasă de la el ca să placă.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/