Să scrii despre o boală nu a fost niciodată simplu. Riscul imediat este acela de a cădea în patetism, în compătimire și pornografie a durerii. Iată de ce romanul lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi (Nemira, 2022), deține o calitate rară înainte de a se constitui ca literatură: este, în primul rând, un text divulgativ.
Sigur că, și în acest caz, capcanele insidioase ale scrierii cu caracter informativ și-ar putea întinde mrejele într-atât încât să vireze spre eseu. Cu alte cuvinte, riscul ficțiunii divulgative este acela de a deveni non-ficțiune.
Numai că Bogdan Munteanu, debutant doar într-ale romanului, altminteri prozator exersat în deja alte 3 volume de povestiri, a găsit aici balanța potrivită între informație, literatură și divertisment.
Protagonistul romanului este un bărbat pe nume Ciprian. Acesta cade des, datorită epilepsiei de care suferă. Pe stradă, în casă, în curte, prin băile restaurantelor. Deseori se umple de sânge, este ridicat de către salvare, apoi i se adresează câteva întrebări: cine sunt persoanele din jurul lui, ce dată e. Un protocol repetat mereu.
La patruzeci de ani, Ciprian nu are serviciu: are, în schimb, o cățea fidelă și o soție. Vecini cu care se tachinează, dar care îl ajută la nevoie. Prieteni – puțini – cu care se vede ocazional să-și amintească vremurile de demult. Un tată absent, care își amintește că are un fiu din an în paște, și atunci doar pentru a juca table împreună.
Drama lui Ciprian, spuneam, nu este însă povestită cu patosul la care ne-am putea aștepta. Deși povestea lui e cât se poate de tragică, perspectiva sa asupra vieții capătă de fiecare dată nuanțe ironice, iar atitudinea lui e foarte relaxată. Ciprian ia lucrurile așa cum vin, acceptându-și epilepsia și încercând, pe cât posibil, să ducă o viață normală: chiar dacă asta presupune, spre exemplu, să iasă din casă bandajat și să-i sperie pe cei din jur, atrăgând priviri și întrebări curioase.
Arta lui Bogdan Munteanu este, înainte de toate, dialogul. Altminteri, textul a și fost dramatizat cu succes pentru Teatrul Luceafărul (Iași). Premiera a avut loc chiar luna trecută, proiectul fiind curatoriat de Oltița Cîntec în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr.
Personal, căutam de multă vreme un dialog realist în literatura română contemporană! Rareori am reușit să apreciez un dialog fără să trec peste anumite cosmetizări forțate. În Stai jos sau cazi dialogurile exprimă mai multe decât orice descriere. Conțin, în câteva replici, esența personajelor, preocupările – pe scurt, caracterele lor.
Astfel, descoperim o bunică peste măsură de îngrijorată de soarta nepotului Ciprian. Se informează scurt și aparent dezinteresat despre starea lui de sănătate, în timp ce îi oferă cu generozitate orice are în casă. Descoperim, uneori prin schimbări de perspectivă atent cântărite, superficialitatea colegilor de muncă pentru scurta perioadă în care Ciprian încearcă să susțină un job, cea a prietenilor săi, venită din dorința de a nu-l pune în situații stânjenitoare, durerea mamei sale, care izbucnește în plâns într-o scenă de mare sensibilitate, pe care el o numește distant sau glumeț Maza, și un alter ego al protagonistului, în capitolul intitulat Moșene: un bărbat cu epilepsie neintegrat în societate, om al străzii, a cărui prezență în roman este fundamentală, pentru că ne arată că nu întotdeauna cei „cu epi” sunt atât de norocoși precum Ciprian.
Citesc articole și comentarii despre roman în care se spune că autorul nu ar fi săpat mai deloc în psihologia personajelor sale. Că acestea ar fi unidimensionale, ca și cum s-ar fi înțeles dinainte între ele pentru a-i oferi protagonistului un mediu protejat, sigur. Mai citesc, de asemenea, că romanului i-ar lipsi profunzimea și că ar copia o rețetă „corporatistă”, sau cel puțin de scriere creativă, minimalistă, vandabilă, etc. Nu în ultimul rând, că autorul ar fi lipsit de ambiție (sic!) – iar aici limita dintre critică literară și atac personal mi se pare extrem de subțire.
Deschid o paranteză. Dragx criticx, înainte să deplângem soarta marii literaturi, ce-ar fi dacă ne-am concentra puțin asupra criticii literare românești, a cărei tendințe actuale pare a fi aceea de a generaliza pe fondul unui snobism cras, superficial și fără simț, preaplin de păreri „avizate” ale celor cu licențe obținute pe fugă la Litere, într-un mediu academic tot mai democratizat, dar mai esențializat metodologic?
Țin la metodologie, și cred că, dacă se analizează o operă în întregimea sa (realmente!), dacă un text se dorește a fi pus în perspectivă cultural-istorică, ideologică, etc., acesta nu poate fi discutat ignorând pur și simplu întregi concepte teoretice de bază, cum ar fi, să zicem, analiza textuală.
Problema criticii literare românești este aceea de a dori să eticheteze cu orice preț înainte de a înțelege textul. Astfel, analize cel puțin jenante apar în spațiul public, plecând, de pildă, de la titlurile operelor (sic 2!), de la frecventarea, din partea autorilor, a cursurilor de scriere creativă, de la folosirea unor tehnici încadrate deja de academie în teoria curentelor literare actuale sau apuse – „s-a mai scris”, „se făcea în interbelic”, „ah, păi e vorba de minimalism american”!
Nu vreau să mă îndepărtez prea mult de la subiect, însă lucrul mă atinge intim întrucât am resimțit aceeași „tristă infirmitate a vanității” în critica de întâmpinare la romanul meu, Încotro ne îndreptăm, care descrie un personaj cu schizofrenie. Am citit astfel cu stupoare, ca acum despre romanul Stai jos sau cazi, că aș dori să reînvii optzecismul postmodernist: iată, un obiectiv al literaturii mele de care nici măcar nu eram conștient; nicidecum să redau prin mijloace stilistice boala.
Voi închide paranteza, așadar, precizând că am apreciat enorm capacitatea lui Bogdan Munteanu de a pune textul în legătură, ba chiar la dispoziția subiectului. Stai jos sau cazi nu este fragmentar pentru că autorului i-a lipsit ambiția de a scrie un roman legat, ci pentru că personajul principal suferă de crize de epilepsie, în care imaginea i se întrerupe subit când se așteaptă mai puțin.
Salturile temporale ale protagonistului Ciprian se petrec rapid și neanunțat, iar structura romanului redă întocmai această „poticnire” neliniară, această stare de fapt perpetuă, sisifică, din care nu se poate ieși decât acceptându-și condiția.
Acceptarea acestei condiții dramatice trece în primul rând prin umor. Între criza abia terminată și nedefinitul următoarei crize posibile, personajul principal nu are timp să raționalizeze profund. În plus, o conștientizare de acest gen nu i-ar fi benefică, ci ar genera frustrare și depresie.
Protagonistul nostru s-a deprins, astfel, de-a lungul vieții, să înțeleagă și să analizeze realitatea rapid, minimalist – dacă dorim neapărat să continuăm cu abuzarea termenului. Să trăiască fără să-și pună prea multe probleme, încurajându-și cunoștințele și prietenii, prin puterea propriului exemplu, să o facă la rândul lor. Lăsați deoparte grija excesivă, pare a ne spune Cipo, și tratați-mă ca pe un ins oarecare!
Pentru că sentimentul cu adevărat liniștitor la care aspiră cei care ies în evidență împotriva voinței lor este acela de a se confunda cu masa, de a dispărea în mulțimea indeterminată a celor „normali”. Pe scurt, de a nu mai fi arătați cu degetul. Iar asta, cu certitudine, nu din lipsă de ambiție!
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Bun. Bine. Bravo.
Excelent! Merci! Salutare!
M-ați făcut curioasa sa citesc romanul ! Interesant personaj și la fel atitudinea lui fără de propria boala, pare ca o tratează in derizoriu nu in tragic și ca Supraviețuiește prin umor! Un personaj , o atitudine demne de urmat , aștept sa confrunt cu opinia mea după lectura!
Mă bucur că datorită recenziei veți pune romanul pe lista de lecturi. Sper să vă placă! An nou plin de lecturi interesante!