La emisiunea lui Howard Stern am ascultat, mai la început de vară, un interviu cu un fost jucător de baseball din Statele Unite. Omului i-a fost publicată o carte autobiografică cu subtitlul „O viaţă pe muchie de cuţit”. Zic i-a fost publicată cu înţelesul de i-a fost scrisă, pentru că puţini se aşteaptă ca un sportiv de primă mână, cum aflu că a fost el, în plus unul cu biografia presărată cu scandaluri, accidente auto provocate de alcool, acuzaţii de abuzuri sexuale şi alte chemări în justiţie, să fi fost capabil să-şi scrie singur povestea. Totuşi, în interviu omul a susţinut că, după o încercare de a scrie cu un „ghost writer” care l-a lăsat total nemulţumit, a hotărât să-şi ia în propriile mâini soarta de scriitor. S-a închis în casă timp de 6 luni şi a scris ca un obsedat. La sfârşit n-a mai fost nevoie decât de intervenţia stilistului editurii. A urmat afirmaţia care m-a făcut să nu uit interviul: „Crede-mă, Howard, la sfârşitul fiecărei zile vedeam sânge curgându-mi din degete pe tastatură!”
Cartea a apărut cu recomandarea lui Stephen King pe copertă: „Dură, directă, neliniştitoare şi de o frumuseţe stranie. Una dintre cele mai bune autobiografii sportive pe care le-am citit vreodată.” Sportivul i-a trimis lui Stephen King manuscrisul cărţii, prin agenţii lor literari. Când a prins ştire de reacţia favorabilă a aceluia la lectura poveştii lui, a simţit că-i cade cerul pe cap. „Pentru că toată lumea ştie cine-i Stephen King”, a completat Howard Stern.
Am văzut demult „The Shining”, filmul lui Kubrick, cu Jack Nicholson în rolul unui scriitor în pană de inspiraţie care ajunge să îşi fugărească nevasta şi fiul, cu o toporişcă în mână, pe coridoarele unui hotel bântuit de fantome. Am aflat între timp că e făcut după o carte de Stephen King. Nefiind însă pasionat de poveştile de groază, n-am citit niciuna din cărţile lui, până în această vară, când m-am împiedicat într-o librărie de… „On writing. A Memoir of the Craft” (să zicem: „O mărturie despre meşteşugul scrisului”), apărută în anul 2000. Nu-i una tipică pentru el, dar tot extrem de bine s-a vândut. Factorul hotărâtor al scrierii ei a fost experienţa de profesor de creative writing a autorului.
Începe cu un capitol compus din secvenţe autobiografice relevante pentru relaţia lui cu scrisul. La 14 ani scrie în două zile un scurt roman pe subiectul unui film de groază abia văzut, îl scoate în 40 de exemplare la mica presă de tipărit deţinută de el şi fratele lui mai mare, vinde colegilor de şcoală întregul tiraj şi adună 9 dolari, pe care va fi silit să-i returneze cumpărătorilor în aceeaşi zi, la solicitarea directorului. La 28 de ani îi dă nevestei vestea cea bună că drepturile pentru editarea paperback a primului lui roman tocmai au fost vândute şi că lui îi revin 200 de mii de dolari. Ea nu pare să înţeleagă, lui îi dau lacrimile.
Al doilea capitol descrie trusa de scule a scriitorului: vocabularul să fie cel de toate zilele, adverbul să dispară cu totul, paragraful să reflecte pulsul poveştii…
Al treilea conţine sfaturi despre scris. Citeşte mult, oriunde, scrie în fiecare zi, asigură-ţi un loc de scris al tău, preferabil cu uşă care se închide, scrie despre ceea ce cunoşti, pleacă de la o situaţie cunoscută, nu de la un plan pe puncte, nu te pierde în descrieri, dialogurile să-ţi sune adevărat, personajele să-ţi fie credibile şi de ajutor poveştii… Mai e vorba de folosirea simbolului, ca întăritor, de conştientizarea şi accentuarea unei teme, de revizia bine făcută şi, la final, de primul cititor al manuscriselor tale, numit, în cazurile fericite, Cititorul Ideal.
Ca să puteţi dormi liniştiţi la noapte, iată şi numele jucătorului de baseball nărăvit la scris: Lenny Dykstra.
Florin Oncescu s-a născut la Constanța, în 1960. În 1995 s-a stabilit în Canada, la Montréal, iar ulterior a petrecut perioade extinse în Statele Unite, unde se află şi în prezent. Are publicate următoarele volume de proză scurtă: Dispoziție depresivă (Ramuri, Craiova, 1994), La umbra unui enciclopedist (Omniscop, Craiova, 1998), Întoarcerea (Ramuri, Craiova, 2003), Ilustrate din America (Limes, Cluj-Napoca, 2007), Jurnalul lui Sake (Limes, Cluj-Napoca, 2017). Este prezent în antologiile colective Chef cu femei urâte (Allfa, 1997), Repetiţie fără orchestră (Limes, 2004), Farse, lacrimi şi o găleată de sânge (Limes, 2008), Migrating Memories: Central Europe in Canada, Vol. 1 (CEACS/AECEC, Brno, 2010). Este colaborator statornic al revistei Pagini româneşti, de la Montréal. Din 2004 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Ha ha! Este o recenzie bună. Directă, ironică, dezvăluie și nu în același timp. Și totuși, partea cu sportivul nu se leagă prin nimic de cartea însăși dacă nu prin faptul că acel comentariu critic a fost făcut de King. Pare că ai vrut să pui în recenzie tot ce știai despre autor, încercând pe cât posibil să legi lucrurile unele de altele.
Părerea mea e că a ieșit și nu prea, dacă e să fiu sincer. Căci da, și la recenzii se pot avea gusturi, mi se pare.
Cartea asta chiar contine sfaturi practice care mie mi-au folosit. Cel mai mult te ajuta sa intelegi cum sta treaba cu dialogul pentru ca S King e un maestru al dialogului. Mai iti da de inteles ca ti-e folositor sa stai de vorba cu oameni din toate paturile sociale pt cazul in care romanul la care lucrezi include tot felul de tipuri de personaje.
De ex, mentioneaza dialogul pe care il are cu omul de serviciu dintr-un liceu din care King afla ce cuvint gretos folosea omul ala pentru tampoane sanitare. King foloseste expresia exact asa in Carrie si e de mare efect.
(La rindul meu stau din cind in cind de vorba cu omul care face curat, dar asta dinainte sa citesc cartea lui King, si da, aflu chestii inedite.)
In finalul cartii nu poti decit sa il admiri pentru ambitia de care da dovada: continua cu scrisul, revine in forta chiar, dupa accidental ala oribil (e lovit de un sofer neatent – King isi facea plimbarea de seara). Mai stii cum zice de intilnirea cu soferul, care era un autist (asa parea, no feelings, no remorse): „Parea ca fusesem blestemat sa ma intilnesc cu un personaj din cartile mele” :)
Textul meu a nimerit întâmplător la secţiunea recenziilor de carte. Se voia un eseu pe tema scrisului sportiv.
Nu m-au surprins sfaturile lui S.K. (cu o excepţie: definirea paragrafului), dar mi-a făcut plăcere să le văd enunţate răspicat. Povestea lui personală e mobilizatoare.
O sa fiu si eu de acord cu Pavel pentru ca nu inteleg cum textul-recenzie ar fi un eseu al scrierii sportive? Adica o scriere in graba sau e vorba despre o relatare din punctul de vedere al unui sportiv? Nu am prea inteles, citind si comentariile. Dar nu-i bai! Recenzia in sine e destul de concisa incat sa doresc sa citesc cartea, cu conditia sa fie la liber printr-o librarie cu mult ceai sau prin vreun supermarket (sugestia unui text citit pe site). O sa urmez sfaturile! :)
Nu cred ca a fost tradusa.. Se poate face rost de un pdf in engleza pt cine o vrea :)
Cartea a apărut la noi încă din 2007. Şi eu am găsit-o foarte folositoare. Stephen King este un mare povestitor şi un scriitor înzestrat. Nu degeaba a primit medalia National Book Foundation.
Dacă daţi peste ea, n-ar strica să o citiţi chiar dacă nu agreaţi genul de poveste abordată de King. Sunt o mulţime de sfaturi bune acolo.
da, cartea s-a tradus la Nemira acum vreo zece ani. am tot amânat lectura ei, dar o țin minte. vreau să ajung și acolo într-o zi. multe voci de care ascult o recomandă ca un ghid esențial pentru orice scriitor, iar după ce ai rezumat conținutul, pare destul de OK.
îl respect pe King pentru ideile și imaginația lui, chiar dacă uneori (iar în ultima vreme tot mai des) scriitura lui nu se ridică la înălțimea standardelor impuse chiar de el.
offtopic, opinia mea:
The Shinning – cartea – una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată (nu neapărat la categoria ei, ci în general), și categoric cea mai bună carte a lui King.
The Shinning – filmul – bun, dacă nu ai citit cartea. dacă ai citit cartea, ți se face rău. nu reține aproape nimic din fiorul materialului original. deși Kubrick e unul dintre regizorii mei preferați, eu consider Shinning ca fiind unicul (și cel mai grandios) eșec al său.
S-ar putea sa o aiba cineva in pdf in romana, dintre cei de pe site :)
Eu o am doar in engleza..
The Shinning pe mine m-a plistisit. Apropo de filme de groaza si hoteluri. Eu nu ma uit la filme de groaza dar fara sa stiu am inceput unul si nu m-am putut opri. Era despre un cuplu care conducea noaptea pe o autostrada pustie.. li se strica masina in fta unui motel lugubru.. receptionerul nu era la tejghea si din spate se aud niste racnete ceea ce o face pe fata sa se cam sperie „hai sa plecam de aici” etc. Dar receptionistul apare scuzindu-se ca noaptea de plictiseala se uita la filme. Ii cazeaza pe astia. In camera un VCR. Inauntru o caseta uitata. Tipul da play si incepe un film de groaza: un el si un ea atacati intr-o camera de hotel. El omorit, ea violata. Si cel mai intens moment de groaza e cind tipa recunoaste ca acea camera din secventa (nu era un film, era o filmare) era de fapt exact camera lor de hotel. Si-si dau seama ca vor fi atacati si cineva se „distreaza” facind filmari cu crime reale. Exista un nume pentru filmele in care (se spune) ca regizorul chiar omoara pe bune actorii. Am uitat termenul.
EBOOK
@Cornel: snuff movies, cumva?
da, e vorba de snuff movies. dar sunt un mit. cel mai apropiat de acest deziderat era ”Cannibal Holocaust”, un film din genul ”found-footage” (ca și primul Blair Witch), doar că ăsta e făcut prin 1986. era atât de realist încât regizorul, un italian dement, a fost adus în fața judecătorului și acuzat de crimă. i-au zis tipului că dacă nu dovedește că scenele sunt trucate, îl mănâncă pușcăria. partea cu adevărat amuzantă era că unul dintre actorii care ”mor” în film plecase în vacanță prin Pacific, și nimeni nu reușea să dea de el :)) în final l-au găsit, și toate au fost explicate.
nu sunt fan al filmelor horror, dar am văzut câteva care m-au dat pe spate.
preferatul meu e ”Candyman” din 1992. bestial.
un alt film horror foarte interesant e minimalistul ”Dead End” din 2003. e vorba de o familie care călătorește printr-o pădure, în ajunul Crăciunului, dar drumul nu se mai termină. încetul cu încetul și ei încep să moară.
recomand cu căldură.
Nu stiu daca e un mit.. in atmosfera aia pe care o construieste Bolaño in 2666.. si care stii bine ca e reala.. cind mentioneaza doar o data, asa trecator, despre snuff movies (era o pista gresita din cite mi-aduc aminte pt a explica disparitia/ moartea sutelor de fete in Santa Teresa) – suna posibil si infiorator.
Multumesc Dane, faceam search pt ca nu mi aduceam aminte si-l faceam cu „duff”. Si cum sint la serviciu am spus sa nu ma incapatinez prea mult cu search-uri de-astea ciudate ca oricum unul din voi va sti :) (Am vazut pe FB ca te plingi ca fara sa vrei stii cine e Kim Kardashian :) asa si cu asta )
Si revin. Nu are cum sa fie mit din moment ce exista cazul Manota, recent (< 4 ani). In Montreal. Gagiul omoara un student chinez, il dezmembreaza, filmeaza totul si pune pe net. Cineva din State da peste filmare pe net si suna la politie, ingrozit. Polististii se uita la film si spun ca e fake, sa stea linistit ca nu e nimic real, asa ceva e imposibil. Pina la urma ancheta se deschide tot de la vechiul indiciu: un vecin simte miros de putrefactie, daca imi amintesc exact.
Cu internetul asta in ziua de azi…ajungi sa afli si despre lucruri de care nu ai vrea sa afli, asa si cu Kardashiencele si tot neamul lor cel adormit. :)) Personal, cred ca exista filme snuff cat se poate de reale, numai ca astea nu-s listate pe imdb.
Din pacate asa cred si eu: orice lucru, inimaginabil de groaznic pt noi, deja a fost facut. La urma urmei pun pariu pe oricit, daca inchizitia ar fi avut acces la camcorders toate torturile de atunci ar fi fost inregistrate.
Creierul e ca un computer.. poate avea programe instalate gresit sau programe instalate ok si virusate dupa aia. Si nu exista upgrades, adica majoritatea sint „protejate” sa nu aiba nimeni acces la ele :)
Eu mănânc filme horror pe pâine, ca să zic așa. Există un film cult de referință, numit Videodrome (Cronenberg, 1983) pentru ceea ce se cheamă dependența morbidă de snuff movies. La capitolul romane, S. King este unul din preferații mei, iar cartea lui care mi-a plăcut cel mai mult este Salem’s Lot. Este de un epic amplu, cu personaje memorabile, suspans, scene tari, dialog, are tot ce vrei într-un tot armonios. Ecranizarea a fost însă slăbuță. Shining este un film foarte bun, dar bun în felul lui, nu pentru că ar fi urmat cartea. Multe filme după S. King care au urmat îndeaproape cartea sunt mediocre, de exemplu The Mist, Pet Semetary, Salem’s Lot. Mi-au plăcut: Christine, the Dead Zone, It, Închisoarea îngerilor, Culoarul morții, Carrie, Storm of the Century și altele de care nu-mi aduc aminte acum. Sunt f. multe.
ah, Videodrome … bestial film. din genul ”body-horror.”
la fel și restul filmelor de la începutul carierei lui Cronenberg, în special Scanners și The Fly (remake după cel din anii 50).
ultima lui producție de gen a fost eXistenZ (1999). not bad. un fel de low-budget Matrix (la capitolul idei), dar la fel de eficient.
am văzut absolut tot ce a făcut Cronenberg. îl recomand cu foarte mare căldură.
da, din păcate filmele făcute după cărțile lui King sunt, cu mici excepții, stupide și slabe. iar cele din lista lui Florin nici măcar nu sunt cele mai slabe.
am văzut câteva care m-au făcut să îmi pară rău pentru direcția în care se îndreaptă umanitatea: Maximum Overdrive, The Running Man, Children of the Corn, The Langoliers, The Tommyknockers …