Cine suntem şi de unde venim? Acestea sunt doar unele din întrebările la care au încercat să răspundă diferitele sisteme religioase care au coagulat, de-a lungul timpului, istorisiri despre creaţie şi univers, despre creator ca unica forţă intervenţionistă în ceea ce am putea numi marea aventură a creaţiei, despre fiinţa umană şi raportările ei la tot ceea ce există în univers de mai bine de 13,8 miliarde de ani. Pe un drum paralel, a înaintat şi filosofia, cu o abordare mult mai elaborată, mai pragmatică şi mai puţin naivă. Sub semnul unei zodii mult mai ingrate, ştiinţa, de multe ori blamată şi pusă la colţ de autorităţile clerice, a încercat să ofere şi ea, la rândul ei, soluţii aceloraşi dileme, în cel mai pragmatic mod cu putinţă, uzând de mijloace raţionale, matematice, cu un caracter indubitabil. Dacă religia şi-a păstrat, de-a lungul timpului, ancorele teologice specifice legate de aceste mari întrebări, ne referim în speţă la conceptele dezvoltate pe larg în cărţile sacre, ştiinţele pragmatice au înaintat pe un drum sinuos, cu tatonări, ezitări şi chiar poticneli. Toate aceste ezitări ale ştiinţei în a oferi răspunsuri paradigmei creaţioniste (sau, mai pe larg, în cercetarea cu mijloace obiective a universului în care trăim) au dus de multe ori la naşterea unor noi întrebări, unor noi concepte, unor noi direcţii în cercetarea ştiinţifică. Acest parcurs ezitant a avut, aşadar, un caracter efervescent, pur productiv. Direcţiile greşite au fost abandonate, cele noi exploatate în amănunţime, făcându-se uz atât de mijloacele matematice, cât şi de cercetările practice şi de observarea cu mijloace specifice, de natură să ducă la obţinerea unor răspunsuri pragmatice, obiective, reale. Aspectul sinusoidal al acestui parcurs s-a atenuat în timp. Piesele de puzzle au fost puse cap la cap, pe măsură ce s-au aflat răspunsurile mult căutate. Începând cu postulările lui Isaac Newton, de la mijlocul sec. XVII, generalizate în ceea ce s-a numit legea atracţiei universale, şi terminând cu cele de la începutul acestui an, mă refer, desigur, la descoperirea undelor gravitaţionale primordiale, putem spune că am traversat o epopee ştiinţifică nemaipomenită. De la începutul acestei epopei fantastice şi până astăzi, când fizica cuantică reuşeşte să aşeze cele mai dificile piese ale acestui uluitor puzzle, parcursul ştiinţei a fost unul încununat de reuşite.
În opinia larg acceptată de ştiinţă, apariţia universului cunoscut se datorează celui mai fascinant eveniment pe care ni l-am putea imagina vreodată în istoria creaţiei, şi anume momentul T0, „marea explozie”, Big Bang-ul. Printre multele întrebări legate de acest moment, cu siguranţă impresionant, s-a aflat şi aceea referitoare la modul concret în care, acum mai bine de 13 miliarde de ani, universul nostru, cu miliardele lui de galaxii, şi-a tras sevele din marea explozie primordială. Aceasta s-ar putea explica prin certa existenţă a unei particule de dimensiune subatomică, particula Higgs, sau bossonul Higgs, cunoscută drept „particula lui Dumnezeu”. Tocmai această particulă subatomică, de dimensiuni infime, dar deosebit de densă, ar avea proprietate de a conferi masă particulelor elementare. Astfel s-ar putea explica și nasterea universului dintr-un mugure primordial, care este posibil să fi stat la baza aceastei ţesături galactice fantastice în care ne regăsim, şi noi, astăzi. După o vânătoare acerbă a acestei ipoteze, astăzi se poate certifica cu o probabilitate de 99,9999 % existenţa și comportamentul particular al bossonului Higgs. O probabilitate de altfel destul de scăzută, în raport cu dimensiunea conceptuală a acestui posibil adevăr, a acestei posibile piese de puzzle, a cărei prezenţă a fost „identificată”, cu marja respectivă de eroare, la începutul anului 2012. În ultimii ani, fizica cuantică continuă să impresioneze prin ipoteze, dar mai ales prin rezultate. Menţionăm aici Teoria M și Teoria stringurilor, care ar explica natura intrinsecă a tot ceea ce există la ora actuală în univers, dar şi proba teoretică a existenţei unei infinităţi de universuri, aşadar a unei infinităţi de matrici cosmice. Descoperirea undelor gravitaţionale primordiale, la începutul anului 2014, reprezintă un alt moment de cotitură în completarea puzzle-lui creaționist. „Marea explozie” este considerată drept generatoarea undelor gravitaţionale primordiale care, începând de atunci, au modelat matricele de tip „Spaţiu-Timp”, sau, mai bine spus, au creat premisele aparitiei universului material, asa cum il cunoastem si noi astazi. Timpul şi spaţiul s-au născut aşadar datorită momentului primordial T0, Big Bang-ul, de atunci, universul aflându-se într-o continuă formare şi expansiune. Certificarea acestui adevăr, prin descoperirea în anul 2012 a bossonului Higgs, dar şi prin aceea a undelor gravitaţionale primordiale, conferă puzzle-lui creaţionist o formă tot mai compactă. La ora actuală, fizica cuantică are de răspuns şi altor întrebări, una, de o importanţă covârşitoare, ar fi cu privire la momentele premergătoare Big Bang-lui, dar şi cu privire la mecanismele interne care au generat acest eveniment.
În ciuda acestor mari întrebări, dar, mai ales, a răspunsurilor oferite până acum de fizica cuantică, mulţi fizicieni, printre care am menţiona pe binecunoscutul fizician Stephen Hawking, sau pe Peter Higgs, teoreticianul după numele căruia s-a şi numit celebrul bosson, pun serioase semne de întrebare cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi a actului creaţionist. În ciuda adevărurilor fantastice cu privire la univers, cu privire la momentul T0 al naşterii lui, sau al fantasticei epopei cosmice care se scrie de mai bine de 13 miliarde de ani, voci importante ale fizicii contestă implicarea divină în creaţie, trecând sub vedere grandoarea copleșitoare a spectacolului creaţionist, așa cum este redat el de fizica modernă.
Povestea creaţionistă este una fantastică tocmai prin amploarea şi frumuseţea ei. Tot ceea ce există în univers se datorează, cel mai probabil, unei minuscule particule care are proprietatea de a conferi masă particulelor elementare. Undele gravitaţionale primordiale, care au creat primele matrice de tip Spaţiu-Timp, îşi au originea într-o fantastică explozie petrecută acum mai bine de 13 miliarde de ani. Materia, aşa cum este ea cunoscută, se poate explica uzând de teoria stringurilor, de „dansul” particulelor subatomice, de aşezarea lor unică. În plus, gama posibilităţilor de a orândui aceste stringuri este practic infinită, fapt ce ar pune un serios semn de întrebare asupra unicităţii elementelor acestui univers, dar şi a singularităţii universului în sine. Toate aceste fantastice adevăruri s-ar putea acum aşeza în faţa unei certitudini entropice, conform căreia totul se află în continuă uniformizare şi „degradare” în univers. Şi atunci, oare cine susţine acest extraordinar de inteligent „mare plan” al creaţiei? Care este sursa acestei fantastice realizări, care este universul cunoscut nouă, şi cum reuşeşte să se susţină el realităţilor entropice? Toată această înţelepciune să fie, de fapt, o mare întâmplare? Poate această întâmplare să continue să susţină şi astăzi, uzând de legi fizice şi matematice aproape de perfecţiune, întregul univers, şi poate miliarde de alte universuri? Aceste întrebări legate de frumuseţea creaţiei, şi, mai ales, de resorturile ei, vor rămâne, deocamdată fără răspuns. Ştiinţa este prea aprigă, în rigorile ei, de a îmbrăţişa vreun adevăr al religiei, care, deşi este evident, nu este, deocamdată, şi demonstrabil.
(15.iulie.2014)
15.05.1980
debut cu poezie în revista „Discobolul”, 2007
„Tresăriri”, roman, 2014, ed. Altip
„dacă aș fi fost copac, aș fi tânjit înspre cer, cum sunt om, mă apropii de un copac”
Deoarece omul este o ființă finită în timp și în spațiu, răspunsul la întrebarea „ce a existat înainte să mă nasc eu” nu poate fi primit decât fie direct (prin mărturia unuia dinainte) fie indirect prin raționament deductiv (principiul cauză-efect). Religia se ocupă de prima metodă (avem mărturia lui Dumnezeu prin Revelație), filozofia și știința de a doua metodă.
Ambele metode conduc la limită către același adevăr. Problema omului este să pună în acord cele două căi. Refuzarea din principiu a uneia sau a alteia din căi este o naivitate și întotdeauna s-a căzut în penibil insistându-se unilateral: extrapolarea versetelor biblice în aria astronomiei a condus la abjurarea silită a lui Galilei, iar amputarea dimensiunii religioase a spiritului uman, preconizată de ateiștii militanți pe temeiul nebuloaselor teorii cosmogonice, nu face decât să transforme omul într-un android placentar lipsit de suflet, deoarece nu s-au descoperit încă bozonii, miuonii și hadronii responsabili de structura și funcționarea sufletului. Iar ceea ce nu putem explica, preferăm să credem că nu există. Ridicol.
Bine ați venit!
Eseul dvs. nu prezintă lucrurile din două perspective: cea a științei și cea a religiei, așa cum ne sugerează titlul. În mare parte este un articol de informare științifică (de tip Wikipedia sau Discovery Science), însă care este părerea dvs. în legătură cu aceste aspecte? Eseul trebuie individualizat cumva, trebuie să luați poziție de o parte sau de cealaltă a problemei, să demonstrați ceva cu argumentele folosite. Despre faptul că filosofia este pragmatică nu aș fi atât de sigur. Un anumit tip de filosofie ca cea a lui Marx sau a pozitiviștilor poate fi, desigur, însă nu acestea sunt elementele fundamentale pe care s-a clădit filosofia de-a lungul istoriei. Filosofia este și ea, până la urmă, o plăsmuire (ceva mai bine argumentată decât literatura) a imaginației autorului.
Ceea ce mi se pare mie fantastic, domnule Florin Giurcă, este faptul că marii astrofizicieni contemporani, care împing această știință înspre deslușirea a tot mai multor aspecte fundamentale care ar putea contura, dpdv științific, parcursul creaționist, sunt, în marea lor majoritate, atei. Ce mi se pare șocant, este faptul că, deși se explorează, cu asiduitate, spațiul macrocosmosului, care este absolut halucinant prin frumusețea lui anentropică (adică una care nu s-a degradat de 13 miliarde de ani), continuă să spună că universul este o mare întâmplare. Dar sunt fizicieni, trebuie să le iertăm acest păcat, ținând cont de un adevăr cert. Fizicienii trebuie să verifice totul, să demonstreze totul, să găsească probe indubitabile adevărurilor pe care le postulează. Asta este fizica, ăsta este păcatul fizicienilor de azi. Mă întreb cum va arăta astrofizica peste 300 de ani, poate atunci astrofizica își va recunoaște păcatele în fața adevărurilor emise de atâtea mii de ani de sistemele religioase care îl au în centru pe marele Creator.
Vă mulțumesc pentru întâmpinare!
Dacă ar fi atât de ușor de demonstrat ceva cert, domnule Pavel Nedelcu, aș fi laureată a premiului Nobel pentru fizică :) Părerea mea este că, odată, știința și religia vor ajunge la un consens. Nu cred însă că o să apucăm noi, cei de astăzi, să și trăim pe viu acest lucru. Sau cine să mai știe! :)
Ați văzut filmul Teoria întregului (The Theory of everything) despre biografia lui S. Hawking, film nominalizat anul acesta la Oscar? Filmul are o scenă memorabilă: cu toții cunoaștem cât de îndârjit ateist este Hawking, deasemeni știm că este paralizat în scaun cu rotile. Ei bine, la o conferință, cineva din public l-a întrebat pe S.H. dacă crede în Dumnezeu. S.H. nu a răspuns, însă vedem prin ochii minții lui cum se ridică din scaun, pe care îl aruncă la o parte, și cum se precipită cu pași șovăielnici către cetățeanul din sală, care căpătase chipul lui Hristos.
Scena sugerează extrem de plastic existența unei nădejdi, a unei speranțe, a unei credințe secrete în adâncul sufletului savantului. Ori, aceste facultăți: credința și speranța sunt numite virtuți teologice, căci numai ele pot face puntea între om și Dumnezeu. În absența lor, omul nu-l va cunoaște niciodată pe Dumnezeu și deci nu se va putea mântui.
Aici filmul îi dă o șansă lui Hawking, ca om. Și eu prefer să cred că scena spune adevărul despre el.
P.S. Steven Hawking a fost co-scenarist și consultant la elaborarea filmului, deci viziunea lui s-a răsfrânt și asupra acelei scene.
Nu, nu am văzut filmul cu pricina. Pare foarte interesant, din câte îmi povestiți. Parcă ar semăna cu o scenă celebră din Cărțile sfinte.
Părerea mea este că orice om poate fi îmbrățișat de credință, însă poate încă nu l-a găsit viața, inima, să i se întâmple, odată, asta.
@Pavel: aș nuanța un pic opiniile tale despre filozofie în opoziție cu științele naturii. Gânditori ca Aristotel, Descartes sau Kant au ajuns prin puterea raționamentului deductiv (deci prin analiza spectacolului Lumii) la adevăruri uimitor de exacte despre Univers. Modelul cosmogonic al lui Kant stă și azi în picioare (formarea planetelor și a sistemului solar). Științele naturii s-au desprins de filozofie odată cu apariția formalizării matematice (Newton, Leibnitz), până atunci nu se prea făcea diferență. Newton și-a intitulat cartea sa Philosophiæ naturalis principia mathematica.
ceea ce as mai fi vrut sa spun aici e ca probabilitatea de a fi descoperit bossonul higgs este, totusi, foarte mica, parerea mea personala este ca oamenii de stiinta s au entuziasmat degeaba. O parere personala, desigur. Cum probabilitatea de a gasi o particula elementara care sa comporte, „organic”, intr-o situatie asemanatoarea celei de acum 13 mld de ani Este practice 0,000000…0000 etc la suta. Si Doamne fereste sa gasim o particula elementara care sa se comporte ca cea de acum 13 mld de ani.
Am scris de pe mobil, sper sa se inteleaga.
Cum adică nu s-a descoperit bosonul? Păi asta au și publicat, că faptele experimentale au confirmat existența lui. Bosonul există! Și se comportă fix ca acum 13 miliarde de ani.
Din cate stiu eu, existenta pur teoretica a bossonului higgs se verifica la CERN, prin proceduri extreme de complicate care sa-i dovedeasca existenta postulata de teoria big bang. Bineinteles ca la momentul t0, acum 13 miliarde de ani se presupune ca ar fi existat o degajare de energie fantastica in care a fost, se pare, implicat in bosson de tip higgs, ceea ce fizicienii incearca sa faca la CERN este sa descopere si sa studieze tipologia particulelor elementare, analizate din punct de vedere cuantic. Acest lucru se realizeaza prin accelerari de particule extrem de mici, la viteze din ce in ce mai ridicate, cu ajutorul unor magneti de putere mare, particulele deplasandu-se astfel printr-in tunnel imens, de cativa kilometri, putand astfel a fi analizate din punct de vedere cuantic. Can asta ar fi.
Can asta se intampla la CERN, e o joaca serioasa cu particulele elementare. Asa s-a descperit si particula despre care se spune ca ar fi foarte asemanatoare bossonului primordial. Accelerarea asta a particulelor la o viteza infioratoare nu e putin lucru. Unii fizicieni suspectau chiar nazbatii mari, aparitia de gauri negre minuscule, e intr-adevar o joaca periculoasa. Numai un bosson higgs nu ai vrea sa descoperi, la viteze foarte apropiate de cea a luminii. Parerea mea. :)
https://www.youtube.com/watch?v=j50ZssEojtM
Uite aici explicat frumos, pe muzica si filmat la CERN :)