Strada Nabucodonosor al II-lea

Căci domnul Franz locuia într-un bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea. Nu se știe cărei instituții sau persoane fizice se datora acel nume bombastic, care nu avea nicio legătură cu istoria orașului sau a țării, însă se povestea că, aproape cu jumătate de secol în urmă, după Cel de-al Doilea Război, un arheolog devenise proprietarul unui magazin de grădinărie pe acea stradă. Om cult, acesta călătorise în Estul îndepărtat și participase personal la săpăturile care scoseseră la iveală poarta lui Ishtar, a opta poartă a cândva splendidului oraș al Babilonului. În scurt timp deveni într-atât de înstărit și influent (gurile rele spun că nu se îmbogățise doar din vânzarea de lopeți și greble și ghivece și sol afânat, ci mai ales de pe urma unui grup de cerșetori pe care îi adăpostea noaptea într-un apartament de pe strada pe care acum locuia domnul Franz, în schimbul a cincizeci la sută din banii câștigați din cerșit și de pe urma a două prostituate, verișoare ale unui frate de-al unui cumnat de-al unei verișoare de-a lui), încât să își permită să intre într-o zi în edificiul Comisiei de Atribuire a Denumirilor Orașului și să se așeze la biroul directorului de comisie spunându-i, pe un ton sigur și (după unii) arogant, Am venit să fac o propunere pentru schimbarea numelui unei străzi din oraș, Bună ziua, îi răspunse directorul, întinzându-i mâna, Să se numească Nabucodonosor al II-lea, mai spuse arheologul, fără să strângă mâna întinsă, Păi bine, răspunse directorul, luați un loc, să vorbim despre asta. Însă arheologul se așezase deja.
După numai două luni, strada își schimbase numele. Locuitorii ei, enervați la culme că trebuiau să-și refacă buletinele, dădură foc noaptea magazinului de grădinărie și sparseră, aruncând cu pietre, geamurile apartamentului arheologului, care se afla la parter. Cerșetorii, care dormeau, beau, mâncau și făceau amor înăuntru, în număr de douăzeci și patru, ieșiră speriați în fața blocului și se luară la harță cu vecinii. Când văzu administratorul câți ieșeau din apartament, aproape că făcu infarct: la întreținere nu figura decât proprietarul. Trebuiră să îi arunce cu zăpadă pe față și să îi dea palme, pe rând, toate vecinele de la parter până la etajul al cincilea. Ele profitară de starea de slăbiciune a administratorului pentru a mai regla din conturile vechi, rămase suspendate în ședințele Asociației de bloc: Da’ liftul câte luni vă mai ia să-l reparați, se lamentă o vecină care locuia la parter, dar îi plăcea să se bage în treburile altora, Dă-i și tu o palmă, cât mai poți, îi strigă soțul din spate, Dacă se ridică și îți spune ceva, îl aranjez eu, Și la căldură de ce nu dați drumul din octombrie, îi urlă în față o pensionară înainte să îi tragă un pumn sănătos în falcă (făcuse karate în copilărie), pumn care îl și trezi, de altfel, pe bietul administrator. Ei, ei, strigă el făcând pe intangibilul. Nu își simțea încă obrajii, deja umflați de atâtea lovituri. Ca un preot între proprii enoriași, credea totuși că autoritatea nu îi putea fi compromisă. Era vorba să ne luăm de locatarii de la parter, explică el nedumerit mutrelor lungi din cercul care, acum, îl înconjura. Arătă cu degetul în direcția ultimului din cei cei douăzeci și patru de cerșetori, ce tocmai o zbughise cu boceaua în spate, urcându-se în primul tramvai sosit în stația din stradă. Pe umăr ținea un picior strâmb de ghips, iar chipul îi era întru totul acoperit de borul larg al unei pălării mexicane. Locatarii blocului se uitară după el ca prin vis realizând abia atunci că nu mai aveau pe cine să își verse nervii. Desigur, rămăsese încă administratorul, însă nimeni nu mai avea curajul să îl lovească sau să îl certe, odată ce își recăpătase forțele.
Arheologul constată cu mare dezamăgire cele petrecute, și cum ceea ce îl supără pe om se cunoaște mereu numai după ce omul duce la bun sfârșit o acțiune pornită în numele indignării, astfel află și el motivul indignării celor care îi pricinuiseră stricăciunile. Depuse plângere la poliție împotriva Blocului, însă nu o putu direcționa împotriva vreunuia dintre locatari. La investigația polițiștilor nimeni nu deschise ușa, iar puținii care o făcură se juraseră cu mâna pe inimă, pe copii, pe mame, pe frați și pe bunici, că nu auziseră și nu văzuseră nimic. Cum nimeni nu plăti pentru pagubele făcute, arheologul nostru se descurajă. Vându apartamentul și magazinul la un preț de nimic, apoi se retrase la munte, într-o cabană de lemn cu trei etaje. Numele străzii însă nu îl schimbă. Nabucodonosor al II-lea deveni pentru o vreme un simbol al trecerii sale prin oraș și al îndărătniciei sfidătoare la adresa tuturor celor care nu aveau posibilitățile sale materiale și nici cunoștințele necesare (și, să fim sinceri și să-i dăm Cezarului ceea ce se spune că e al său, nici interesul pe care un intelectual îl transformă cu luciditate într-o idee, fie ea discordantă, o idee ca aceea de a denumi o stradă a unui oraș din Vest după un rege babilonian) pentru a propune altceva. Prin cunoștințe, înțelegem aici că nu oricine cunoștea procedurile ce determinau schimbarea denumirii unei străzi, dar mai ales că aproape nimeni din oraș nu știa cui să se adreseze dacă i-ar fi trecut prin cap acest gând. Comisia de Atribuire a Denumirilor Orașului era un organ statal necunoscut, ocupând un mic birou la ultimul etaj al unei construcții anonime. Nimeni nu auzise vreodată de această comisie în afară, poate, de familiile constituenților ei. Să se cunoască toate instituțiile Statului este aproape imposibil: în timp ce unul încearcă să le memoreze, alții le instituie și le destituie, astfel că numărul lor nu e niciodată stabil. La această instabilitate de fond, întrucâtva justificabilă, se adaugă o instabilitate a denumirilor comisiilor înselor, care sunt stabilite de o altă comisie, denumită (pentru cât timp?) Comisia de Atribuire a Denumirilor Comisiilor. Prin posibilități materiale, interpretăm de fapt malițioasa opinie a acelor locuitori ai noii străzi Nabucodonosor care, după ce dăduseră dovadă de o răbdare lăudabilă așteptând la cozi pentru a se fotografia și semna cererile pentru schimbarea buletinelor, după ce părură a accepta (sau măcar a trata cu acea indiferență caracteristică timpurilor noastre un aspect ce părea atât de departe de spiritul lor practic și de ceea ce societatea pretindea de la ei) numele pompos al străzii, simțindu-se oarecum superiori celor care continuau să locuiască pe străzi cu denumiri simple și repetitive, se lamentară iarăși, de data aceasta de dificultatea de a pronunța cuvântul ce desemna noua denumire. Astfel că tot mai multe voci, probabil consolidate în jurul uneia aflate într-o stare de spirit jalnică, începură să realizeze că, de fapt, Nabucodonosor al II-lea le fusese introdus pe gât cu forța, ca paharele cu apă îndesate pe gâtul unui torturat în subsolul vreunei agenții de poliție secrete. Totodată, își dădeau seama că, într-un Stat în care lucrurile erau în general dezbătute ani în șir până să se pună în aplicare, iar atunci se descoperea cu stupoare că nu mai serveau actualității sau că nu mai puteau fi puse în aplicare pentru că, între timp, legile se schimbaseră, în care propunerile oamenilor simpli erau mereu considerate vorbărie inutilă, acest arheolog reușise să schimbe ceva, ceva ce El voise, ba chiar într-un timp record. Deși multe păreri se puteau auzi la cozile din fața ghișeelor pentru schimbat buletine, unanim acceptată era părerea că arheologul avusese numaidecât o sumă pusă deoparte doar pentru a-și satisface propria ambiție. Numai astfel reușise să grăbească timpii normali de evoluție a unei propuneri hazardate ce, dacă voiau să fie sinceri, și voiau, nu avea nicio altă utilitate decât aceea de a-i mări egoul, și-așa uriaș. Iată cum funcționează deci lucrurile în Statul nostru, spuneau locuitorii noii străzi. Cu asta nu voiau, doamne ferește, să afirme că trăiau într-un stat corupt. Suma pe care arheologul o scosese din buzunar aruncând-o pe masa unuia cu influență, unuia care putea schimba ușor lucrurile printr-o simplă pocnire a degetelor, probabil că rămăsese multă vreme neatinsă. Devenise însă ca un supraveghetor pe șantierul de lucru. Cine trecea pe la Șef se umplea de bună dispoziție la vederea teancului (pentru că un teanc trebuia să fie, stabiliseră opinioniștii) de bancnote. Expunerea dezinhibată a unei grămezi de bani care nu aparțin, încă, nimănui, animează spiritele și îndeamnă cel puțin la o mai promptă îndeplinire a responsabilităților. Încet-încet, pe holurile slab luminate ale instituției ia naștere ideea că șeful, în magnanimitatea sa nemărginită, ar vrea să premieze. Fiecare dorește să ia parte la împărțirea magna cum laude a premiului. Secretarii iau în calcul ultimele propuneri, le scutură de praf, le prezintă în dosare separate membrilor Comisiei. La rândul lor, acești membri, după ce s-au convins că pe biroul șefului se găsea o sumă de bani suficient de mare pentru a le stârni interesul (în acest scop, unul dintre ei se prezentase personal în birou și, distrăgându-i atenția Șefului cu o mână plină de documente, măsurase teancul cu cealaltă, împărțind apoi înălțimea sa, în micrometri, la grosimea unei singure bancnote), au început și ei să lucreze mai bine. Au analizat propunerile și le-au aprobat fără să le mai citească (într-adevăr, o excelentă promptitudine) pe cele pe care Șeful le ștampilase deja. Pentru ca o propunere să treacă, ea trebuia să conțină semnătura a cel puțin trei membri ai Comisiei, pe lângă ștampila Șefului. Astfel fusese aprobată schimbarea denumirii străzii. Unanim acceptată, teoria rămânea, totuși, doar o ipoteză, probabil născocită de vreun scriitor nedescoperit.
Însă reala problemă a locuitorilor, a poștașilor, a taximetriștilor și a tuturor celor care, din motive personale sau profesionale, intrau în contact cu strada, era pronunțarea numelui său. Trecând peste lungimea neobișnuită a cuvântului, ceea ce îl făcea greu de pronunțat sau reținut era repetarea vocalei O, în compania unei mereu diferite consoane. NA-BU-CO-DO-NO-SOR era un joc de cuvinte cel puțin la fel de complicat ca cel al vulturului stând în vârful piscului cu pixul în plisc, al faimoasei capre, al cărei cap se crăpa în patru, sau al fetei fierarului care, în mod inexplicabil, fierbea fasolea fără foc. Însuși domnului Franz, care nu se bâlbâia deseori, nici măcar atunci când bea mai mult decât era necesar, i se întâmpla să spună Nabuconodosor, Nabucosonodor, Nabunodocosor, și foarte rar, atunci când își încetinea ritmul pronunțării și se concentra asupra succesiunii consoanelor ce însoțeau pe O, reușea să rostească cuvântul fără greșeală. Își construise, pentru a nu greși, un raționament impecabil: consoanele ce-l însoțeau pe O erau, de fapt, în succesiune alfabetică, iar dacă și le amintea astfel, nu avea cum să greșească. C și D, apoi N și S.
Blocul în care locuia domnul Franz, la etajul al treilea, se găsea la capătul străzii Nabucodonosor al II-lea, la periferia orașului. Nu era cel în care, cu câteva zeci de ani în urmă, se petrecuse incidentul cu arheologul. De fapt, cum întreaga poveste devenise, odată cu trecerea lentă a timpului, un soi de mit al originii, se pierdea, la fel ca miturile străvechi, într-o serie de coordonate geografice inexacte. Dacă însă, conform poveștii, ultimul cerșetor urcând în tramvai putea fi văzut din fața scării acelui bloc al cărui administrator, frustrat și bolnav de astm, murise deja de multă vreme, cedând locul de onoare chiar vecinei de la parter care îl pălmuise, cu soțul provocator amenințând din spate, din fața blocului domnului Franz nu se putea zări (iată de ce suntem aproape siguri că nu putea fi vorba despre același bloc) decât un parc de joacă pentru copii, labirintic, enorm, multicolor. Trunchiul gros al unui brad bătrân urca până la înălțimea etajului cinci, iar ramurile sale mereu verzi, emanând constant aceeași mireasmă de munte, aproape că atingeau geamul ferestrei de la dormitorul domnului Franz. Iar dacă vreo carie de lemn săpându-și tuneluri în carnea bradului, ar fi aruncat un ochi pe geamul dormitorului, ar fi zărit, la lumina lampei cu picior, o siluetă aproape concretă de bărbat, măsurând camera cu pasul. Ea ocolea patul dublu și masa și scaunul din fața mesei, singurele piese de mobilier din cameră. Geaca neagră, grea, cu zeci de buzunare, îmbrățișa spătarului scaunului. Pe masă, așezate într-o ordine impecabilă, se odihneau arma și stația radio de emisie – recepție. Pistolul era îndreptat spre peretele exterior al camerei: doar astfel, dacă s-ar fi descărcat accidental, ar fi produs cele mai ușoare stricăciuni.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/