de pe strada adunate

Dorm şi nu dorm. Dacă mama ne stinge lumina nu mai avem altceva de făcut, eu şi surorile mele mai mici, decît să închidem ochii. La somn cu noi! Dar eu nu am somn! Îmi scot de sub pătură un picior lăsîndu-l să atîrne bleg la marginea patului şi legănîndu-l din cînd în cînd, trag speranţa că voi reuşi să adorm. Deodată aud un pocnet. Cineva sau ceva s-a izbit de perete. De frică, întunericul camerei se sparge în mii de cioburi şi încep să strig. Ce e? au intrat mama şi tata speriaţi. Cineva a lovit mingea de perete!- îmi vine spontan explicaţia. Lor le fuge gîndul la un şobolan. Dar un asemenea animal cum poate sta ascuns pe sub patul cu picioare înalte, pe sub masă sau după dulapul care nu are picioare şi e la mare distanţă de perete din cauza igrasiei, cică aşa e curent şi nu se mai face, şi cutia cu jucării? Au luat ei coada de mătură şi au tot dat-o pe sub pat dar nimic.
Unde să stea ascuns?- tot încercau ei să mă liniştească însă inima mea nu şi nu.
Ai dat tu cu piciorul în somn în minge!? Nu! Cineva a fost în cameră şi a lovit-o. Lumina se stinge, se face din nou linişte. Apoi aud doar şuieratul lung de tren tot mai aproape de urechea mea cum îmi vorbeşte- acum ajung/ acum ajung; uuuu. Da. Spaima şi trenul.
După ce m-am despărţit de Cristina, acum nu mai poate locui cu noi la bloc, e într-un parc cu multe cruci de piatră, într-o cutie acoperită cu pămînt şi flori, nici acum nu am înţeles dacă din cauza rîiei sau a lacului prea adînc şi plin de broaşte, am fost pentru prima dată cu trenul la bunica. Legănarea în care ne ducea trenul şi gălăgia aceea infernală în care roţile de sub noi vorbeau şi urlau una la alta să meargă mai repede, îmi furau toată energia. Stăteam toţi patru, ghemuiţi peste rucsăcelele cu haine, fără să scoatem o vorbă iar mama şi tata în picioare lîngă noi. De pază. Să nu ne răsturnăm, să nu ni se fure din lucruri, să nu se spargă ceva. Şi tot ni s-a spart termosul. Ştiam cît e de grav după cum a înjurat tata trenul şi s-a legat de nişte sfinţi. Nu am avut voie să mă ridic în picioare şi să văd pe fereastră ce anume trece pe lîngă noi. Ce anume se întîmplă. Nu aveam voie de fapt niciunul să stăm măcar şezuţi pe scaune pentru că biletele noastre nu erau cu loc. Aşa că, eu cel puţin, nu aveam putere să ţopăi dar descoperind ceva de făcut, mă holbam la modelul de pe culoar unde tot timpul, de cîte ori se oprea trenul, un moment cumplit în care ne dădeam de-a dura unii peste alţii, treceau grăbiţi oameni dintr-o parte în alta cu bagaje ca ale noastre. Modelul de pe jos semăna aşa de bine cu cel din bucătărie de la noi, cu desene mărunte! Aici îl găseam mai murdar de la urmele multe de paşi şi ţigări consumate şi aruncate pe jos la nimereală. Da, da, mi-l amintesc foarte bine pentru că pe el îmi lăsase tata un semn. Atunci cînd ajungea lumina soarelui în dreptul lui ştiam că e ora prînzului şi că trebuie să îl trezesc ca să meargă la muncă.
Trenul ne putea duce oriunde, aşa îmi părea după şuieratul lui disperat- te duc/te aduc- mă duc/ vă duc. Venea de afară uneori răcoare, alteori căldură, fîşii de lumină, momente de linişte, umbre, gălăgie de maşini, aşa ca la noi, în faţa blocului, dimineaţa. Mereu era ceva în schimbare. Dar atît pricepeam. O schimbare pe care zău că nu o înţelegeam, zgomotul fără oprire şi lipsa de aer făcîndu-mă să aţipesc. Dar acum eram cel putin sigură că bunica nu locuia în lună. Începeam să înţeleg că mai există un oraş în altă parte decît orasul nostru.Tata îi tot explica mamei de o căsuţă şi de vaci, povestind despre o grămadă de lucruri care o făceau să rîdă.
Acum, întinsă în pat, am aceeaşi senzaţie de gol şi mizerie, de aţipeală chinuitoare cu un trup amorţit pe bagaje, de spaima că nu ştiu unde mă duce trenul, îmi trece prin inimă ca o săgeată. Eu ştiu sigur că nu era şobolan acel ceva ce s-a auzit în camera mea.
E ciudat că nu simt acea ură care m-a împins să îl lovesc cu mătura pe un seamăn de-al lui şi să îl omor în ziua cînd am dat nas în nas cu el în faţa uşii, pregătindu-se să ne intre în casă.
E pură curiozitate. Cum naiba a lovit mingea peretele!?

Dacă stau bine să mă gîndesc noi suntem cei mai ghinionişti din tot blocul, eu şi familia mea, pentru că uşa de la intrarea în casă e chiar lîngă uşa de la pivniţă. Daca nu ne vin de acolo şobolani, ne vin şoareci. Dacă nu ne vin şoareci, vin ruşii. Si dacă nu vin nici ăştia, cum se înfundă ţevile cum ne vine apa în casă, în baie mai ales. Doamne cum chiţăia şi se lovea de pereţi sobolanul, de supărare că nu l-am lăsat să intre dar mie nu îmi păsa. Cu coada aceea subţire şi lungă pe care o tot trăgea după el vroia să mă sperie, ca un balaur scăpat din subsol pentru a ne face rău. Mai ales cînd sărea de sub mătură aveam impresia că se aruncă la mine. Că scoate flăcări. Chiar uram faptul că vroia să ne intre în casă, la mîncare, şi mă bucuram cel mai tare că îl pot satisface pe tata, apărîndu-ne uşa. Venise si Cristina cu o mătură, se adunaseră şi ceva copii de pe afară să ne ajute. De gălăgia noastră s-a trezit nenea Tamaş, vecinul de la etajul unu, ameninţîndu-mă că mă zice la părinţi că am adus copii să facă gălăgie în bloc. Lui nici nu-i păsa de şobolan. Avea şi de ce! Locuia la primul etaj.
Şobolanul, odată mort, luat de coadă de unul din noi mai curajos, a fost aruncat în canalul din mijlocul străzii ca o solie pentru întregul lui neam să nu mai de-a pe la bloc niciunul. Pentru mult timp, din lipsa de bani pentru zugrăveală, au rămas pe perete doar dîrele de sînge. Atît. Noi, în strigăte de glorie şi bucurie că am făcut ceea ce trebuia, ne-am adunat iar la jocul de-a v-aţi ascunselea. Si pe urmă nimic. S-a uitat totul.
Tot nu pot să dorm. Jaluzelele sunt trase, e beznă beznă, uşa e închisă şi deodată, dinspre peretele unde aveam aşezat patul, se deschide o ferestruică mică, mică, încuiată, dar ce ciudat, în loc de lacăt avea un şnur alb care se tot răsucea. Mă ridic pe coate să îl urmăresc mai bine cu privirea. Răsucindu-se, făcea o lumină ciudată în cameră. Căci numai aşa am putut vedea foarte clar mîna care a ieşit de acolo vrînd parcă să mă prindă! O mînă neagră, păroasă… Nu mai ţip. Mă feresc să mă atingă. Sar repede în picioare. Calc printre perini, apoi, decisă, trîntesc cu putere fereastra de perete. Mîna se retrage cu chiu cu vai, îi simt durerea de parcă mi-am prins propria mînă dar mîna dispare. Dimineaţa, cînd m-am trezit, primul lucru care l-am făcut a fost să mă uit la perete. Nu se mai vedea nici măcar o zgîrietură. Pipăiam cu mîna locul şi nu dădeam decît de picăturile lucioase din zugrăveală care, odată atinse, cad imediat. Mă simteam puternică, foarte încîntată că am găsit forţa să închid fereastra în aşa hal c-a dispărut cu totul din perete. Si fără să o mai strig pe mama.
E prima zi de şcoală. Îmi place enorm uniforma cu pătrăţele, şi asta pentru că e nouă, rar mi se întămplă să am lucruri noi, şi bentiţa aceea albă de pe cap mă prinde foarte bine. Da, şi nu mai am fontiţa roşie la gît pentru care mă enervam în fiecare dimineaţă cînd, încă somnoroasă, trebuia să ţin două degete drepte, şi să nu mă mişc deloc, ca să poată face mama fontiţa frumos. Şi pe lîngă a mea mai avea de făcut două! Şi chiar dacă nu mă mişcam, nu ieşea niciodată din prima, somnoroasă mama, şi mai ales agitată, cu acel material nesuferit care tot aluneca, nu reuşea nici ea mare lucru.
Merg cu mama de mînă pe strada pe care am mai mers atunci cînd am purtat în braţe tabloul Cristinei, legat într-un colţ cu o panglică neagră, cu senzaţia că nu există pe lumea asta decît o singură stradă. Oamenii surprinşi, care cum pe trotuare, se opreau gură cască. Se uitau la noi, cînd la mine, cînd la tablou, vorbeau, întrebau, dădeau din cap comentînd- deh, copil de ţigan dar tot copil. Eram tristă, eram mîndră, eram tulburată de acel cuvînt. L-am întrebat pe tata ce e şi drept răspuns a fost o palmă după ceafă. Cu tabloul în braţe, cu fanfara în faţa mea care cînta tot timpul, cu mama Cristinei care plîngea tare ţinîndu-se de căruţa neagră, cu mulţimea de oameni care veneau după noi, aveam impresia totuşi că o ducem într-un loc frumos. Cu miros de narcise. Albe şi galbene. 
Pe aceeaşi stradă acum merg la şcoală, un loc frumos şi, ce fericire, mult mai aproape de casă. Oamenii, la fel! Aceiaşi. De parcă ar trăi tot timpul pe stradă, fără o casă a lor, mai tot timpul curioşi şi vorbăreti, se uită la noi şi comentează între ei.
Tata mi-a explicat clar că nu am voie să merg decît pe trotuar şi nu foarte aproape de bordură şi să nu îndrăznesc să merg cu vîrful de la pantofi spre exterior, că el imediat ştie şi vai de curul meu. Doar maşinile au voie să meargă în interiorul bordurilor, noi doar pe margine şi să trecem doar pe zebră, un desen alb pe şosea, la fel ca primele noastre liniuţe din caiet.
Acum blocul în care stau nu se mai numeşte h ci x. Este ultimul rînd de blocuri din oraş, cel mai nou şi cel mai aproape de parcul cu leagăne şi de lac. De lac. Da. De acel lac. Ciudat dar tocmai de acel lac! 
Zile întregi însă nu am avut voie să ne apropiem de ferestre niciunul din noi. Nici vorbă să le deschidem. Locuiam atît de aproape şi nu îl puteam vedea.
În momentul cînd am ieşit pe terasă, cu tata alături, evident, şi l-am privit de sus, în toată măreţia lui, aşa cum eram noi la etajul doi, brusc, firul acela alb ce ţinea loc de lacăt la fereastra mea secretă din perete a început să se răsucească din nou în faţa ochilor. Lega si dezlega în acelasi timp tot- plopi, vaiete, foşnete de frunze, leagăne, alei. La un moment dat am văzut-o chiar si pe Cristina alergînd, îndepărtîndu-se spre lac. Da, îmi zic în gînd, trebuie să mă întorc la blocul h şi să găsesc acea fereastră, să intru eu de data asta în ea şi să o caut.

Tania Roman

autodidact