Prima carte de Dan Lungu pe care am citit-o, Sînt o babă comunistă, nu m-a dezamăgit așa cum m-aș fi așteptat – așa cum mă aștept mereu atunci când o carte este ecranizată iar filmul devine popular.
Dan Lungu are știința scrierii: controlează foarte bine subiectul, psihologia personajelor, umorul și chiar inevitabilul element ”comercial” fără de care probabil nicio carte nu ar mai prinde astăzi la publicul larg.
Protagonista, Emilia Apostoae, așa-zisa babă comunistă își povestește, de-a lungul romanului, simpla dar lăuntric intricata existență. Planurile temporale trecut-prezent se intercalează continuu, concentrându-se pe copilărie, apoi pe adolescență, alături de mereu descrisul prezent (cel al anilor de după revoluție). Acțiunea fiind desfășurată astfel în trei direcții, fiecare capitol se prezintă ca o noutate, adăugând piese noi la puzzle-ul total.
Încă din primul capitol facem indirect cunoștină (prin ochii mamei) cu Alice, unica ei fiică, emigrată în Canada. Într-o bună zi, Alice s-a urcat în avion şi a plecat în Canada. Cică ăştia, canadienii, caută oameni deştepţi cu disperare. Nu că ei ar fi mai prostuţi, dar cică au un hîrdău de ţară şi-s doar o mînă de oameni. Dacă i-ar împrăştia în toată ţara, ar trebui să se uite cu binoclul unul la altul ca să se vadă. Când Alice se decide să îi viziteze, posibilitatea pune pe jar cuplul de părinți format din Emilia și Țucu. Dumnezeule, ce şmotru am făcut în casă! Puteai culege mac de pe jos. Am cumpărat perdele noi. Am pus oale la fiert pe toate ochiurile. Săltau capacele ca în vremurile bune. Borş de pasăre, sarmale şi friptură de purcel. Prăjituri şi plăcinte. M-a ajutat şi o vecină. Aşa, pentru Alice. Unde mai pui că nu mai văzuse un canadian în viaţa ei şi nu voia să rateze ocazia. Ţucu, bărbată-miu, a văruit tot palierul, să nu creadă canadianul că a nimerit într-o peşteră.
Fiica Emiliei are însă un rol mai profund în roman: acela de a pune la grea încercare nostalgia pentru comunism a mamei. De a o face să se îndoiască de temeinicia și corectitudinea sistemului de odinioară. Scopul declarat? Alegerile se organizează în curând, iar Alice trebuie să-și convingă mama să voteze cu liberalii. Ideologii politice și experiențe de viață diferite se confruntă:
– Pînă una-alta, le-a făcut comunismul. Dacă le-ar fi făcut capitalismul, aş fi fost de partea lui… După un loc de muncă, comunismul mi-a dat apartament şi butelie… Gratis, reţine.
– O cutie de chibrituri, mamă, nu un apartament.
– Cum zici tu, fată. Dar destul cît să poată creşte în el un copil deştept şi frumos, care să se mărite în Canada.
Al doilea plan temporal este cel al copilei Emilia care, trăind greutățile vieții la țară (acolo unde trebuie să muncească din greu alături de părinți) începe încet-încet, să nutrească planuri de desprindere. Tata, cu furca sprijinită de genunchi, icnind, smulge bucăţi mari din grămada de bălegar de vacă adunat peste an. Balega s-a tasat şi s-a întărit, aşa că trebuie mult efort. Aşază bucăţile într-un dreptunghi mare, trasat cu băţul. În acest perimetru se va face călcătura. Dă cu ochii de mine şi îmi spune:
– Bună dimineaţa, domnişoară!
Adică am venit cam tîrziu.
– Ce stai şi te uiţi? Pune mîna pe o găleată! mai spune el.
– Hai, Emilia, că ne-apucă amiaza, zice şi mama.
A trăi la oraș precum mătușa Lucreția, în ceea ce unei tinere domnișoare i se pare un paradis al ojelor și parfumurilor, devine scopul suprem de urmat în viață. Vreau la oraaaş!, strig eu în fîntînă. Beau o gură de apă. E groaznic de rece, afurisita!
Când unchii o iau pe Emilia la ei în vizită, încântarea sa nu are limite: Sînt la oraş. Sînt la oraaaaş! La tanti Lucreţia şi la nenea Andrei. Ei dimineaţa pleacă la serviciu şi rămîn singură în toată casa. Dimineaţa, e casa mea. Deosebirile dintre sat și oraș sunt sesizate și taxate imediat: Ce diferenţă este între baia lor şi closetul nostru din grădină! La noi, printre scîndurele bate vîntul. Iarna pătrunde şi zăpada. Spăl toţi pantofii şi apoi îi dau cu cremă. Ce de pantofi are nenea Andrei! Ce de sandale are tanti Lucreţia! Au dat o grămadă de bani pe ele. La oraş oamenii au mulţi bani. La noi, la ţară, sînt aşa de puţini, că mama îi înnoadă în batistă. Mama poartă gumari şi tata opinci. Banii sînt scumpi, spune mereu mama.
În caracterul Emiliei se va produce o repulsie pentru lumea satului și tot ceea ce o alcătuiește, de la tezic, turta din balegă și paie folosită în loc de lemne de către aceia dintre țărani care nu și le permit, până la băieții ce o vor curta. Acum, după atîţia ani de căsnicie, pot recunoaşte că m-am dat greu la măritat. Bietul Ţucu îmi dădea tîrcoale de cîteva luni, iar eu abia îl băgam în seamă. Îmi plăcea de el, (…) dar avea o singură hibă: era de la ţară. Eu voiam un orăşean.
Planul al treilea al narațiunii ne prezintă lumea întâi adolescentei apoi femeii măritate care locuiește la oraș și are un loc sigur de muncă. Pe timpul comunismului, fără a fi membru de partid, într-o întreprindere care are norocul de a lucra pentru export. Salariile sunt mari, colegii de muncă, în frunte cu șeful, după ce își termină treaba în primele ore ale dimineții, trag în piept sistemul lăsând mașinăriile să meargă în timp ce organizează turnee de table și șeptic. Chiar din prima zi, şefu’ mi-a zis:
– Cine are ciocu’ mic o duce ca-n rai cu mine, cine nu, zboară cu-n şut în fund. Nimic din ce facem noi nu trebuie să transpire dincolo de pereţii ăştia…
Nostalgia după comunism este, în cea mai mare parte, datorată acestui loc de muncă, atmosferei de colegialitate dintre muncitori, glumelor despre Ceaușescu (alcătuind, singure, cel puțin trei dintre capitole) spuse de cea mai simpatică figură din tot romanul: Nea’ Mitu.
Şi-au aţipit amîndoi fericiţi.
Cînd se trezesc, Leana, uitîndu-se pe geam, se minunează:
– Pfiiii! Nicule, ia te uite ce rîuri frumoase are patria noastră…
– Alea-s şoselele, Lenuş.
– Ba-s rîuri!
– Ba şosele!
– Rîuri!
– Şosele!
– Rîuri!
– Şosele!
– Eu zic să-l întrebăm pe pilot, zice Leana. Tovarăşe căpitan, ce e pamblicile alea şerpuitoare care se vede acolo jos?
– Permiteţi să raportez, sînt cozile la alimente, tovarăşa!
Când însă sistemul comunist se destramă, totul se năruie: Ditamai fabrica în cîţiva ani a ajuns nişte ruine printre care cresc buruienile şi se oploşesc cîinii vagabonzi. Emilia trăiește astăzi din amintiri, trecutul reprezintă pentru ea o evadare dintr-un prezent cu care nu se mai identifică, al cărui unic element pozitiv este, poate, doar acela că încă locuiește la oraș.
Când va încerca să reînvie în termeni elogioși atmosfera de odinioară între fostele colege de muncă, se va lovi de o barieră care o va aduce, printr-o sistematică opoziție la fiecare dintre afirmațiile sale optimiste, în pragul unei crize de identitate. Simţeam cum trecutul meu începe să se schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se potriveau deloc, care mă obligau să iau jocul de la capăt. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi şi sentimente pe care le uitasem. Aceleaşi locuri, aceiaşi oameni, acelaşi timp, dar alte întîmplări. Aurelia n-ar fi trebuit să facă asta. Fuseserăm cu toţii ca într-o familie şi pînă mai adineauri fuseserăm fericiţi. Acum… acum începea să se destrame.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Excelenta recenzia, Pavel, detaliata si cu multe pasaje intercalate f potrivit.. chiar parca simti ca citesti o versiune scurtata..
Am citit si eu cam jumate din carte si am abandonat-o… la vremea respectiva site-ul duduia si destul de multe dintre textele ce apareau aici mi se pareau peste nivelul monologului din Sunt o baba comunista. Poate ca ma incolo se schimba, dar pina unde am ajuns eu asta era, un monolog distractiv. Sub influenta a ce citisem de Dan Lungu am scris chiar atunci textul scurt Telefonica pe site. Tot voce de femeie, si tot monolog.
Exact asta am încercat să fac, Cornel, să ghidez cititorul prin citate din carte, de la început până la sfârșit. În același timp, nu am dat foarte multe detalii (în sensul că multe lucruri au rămas nespuse) și nu am scris explicit cum se termină. Monolog este până la sfârșit. Dar, cum ai scris și tu, foarte amuzant. Pe lângă asta, cred că reflectă foarte realist gândurile unui astfel de personaj. Dacă nu, cel puțin îți dă senzația asta, ceea ce este cu siguranță un mare plus. În fine, nu degeaba e Lungu sociolog.
O recenzie atât de bună încât sunt sigură că nu voi mai citi cartea. Am pățit la fel ca și Cornel când am început ”Amantul colivăresei” de Radu Aldulescu, dar după ce am reluat lectura după prima jumătate mi-a plăcut foarte mult și nu am mai lăsat-o din mână. Nu cred că aș avea răbdare să citesc până la capăt un monolog, dar asta nu înseamnă că nu e o carte interesantă.
Eu zic că suntem destul de maturi intelectual ca să lăsăm deoparte ”ce auzim că este” pentru a descoperi ”ce este cu adevărat” sau, ceea ce e totuna, ”ce este pentru noi”. Adicătelea de-Cornel-zisul monolog nu e de profunzimea hamletului englezesc și, până la urmă, nici nu e monolog în adevăratul sens al cuvântului. E o (de)scriere la persoana I. Cum sunt multe în literatura noastră, pe linia exemplificatoare Max Blecher – Cărtărescu – Herta Müller > care sunt sigur că nu vă displac.
am citit cartea acum vreo câțiva ani. prima mea întâlnire cu Dan Lungu. not bad. recenzia subliniază părțile memorabile ale cărții :)
Incitantă sinteză, care te împinge la lectură, demnă de stârnit curiozitatea. O nostalgie după comunism, mai degrabă după tinerețea petrecută în timpul regimului, și preferențialismul fiicei după zona de confort, ancorarea în jungla democrației. Personal o prefer pe a doua, mă enervează și postmortem comunismul… Bravo Pavel, poate am să dau și eu vreodată de cartea cu pricina!