Sunt un bătrân pensionar. Aceasta este unica mea definiție.
Vă rog să nu mă considerați om, căci a fi om reprezintă altceva, mai greu de definit. Un om face parte dintr-un sistem social, un sistem ce îl remunerează pentru anumite servicii, prestate în decursul vieții și considerate datorii civice. De pildă, ai o meserie recunoscută de ceilalți membri ai speciei tale, ești răsplătit cu un morman de bancnote, hârtii imprimate pe care ai putea să le înalți într-o coloană perfectă, până la cer, în speranța că niciodată vântul nu va sufla asupra lor să ți le împrăștie (ceea ce este imposibil, căci și vântul, de la o vreme, adoră banii la fel de mult ca și specia umană). Aceste bancnote sunt chei ce deschid aproape toate ușile materiale din lume, asta până când, într-o bună zi, să zicem pe la șaizeci și cinci de ani, îți vine să te pensionezi. Nemaiproducând aceste bancnote prin muncă, ci primindu-le doar ca o recunoștință pentru ceea ce, nu demult, obișnuiai să faci (primind atât de puține încât nu ai putea clădi nici măcar un taburet de liliputan), înseamnă să te afli cu amândouă picioarele și cu un braț în afara societății, de care te mai leagă doar celălalt braț, întins cu sfială, asemenea celui al unui cerșetor. Deodată, parcă nu te mai simți uman. Ceilalți membri ai sistemului social te ocolesc, dezgustați, distrându-se pe seama aspectului tău de ramolit. În opinia lor, ai încetat de multă vreme să mai fii om. Te identifici acum doar cu brațul tremurător al unui bătrân, întins, cu sfiiciune, după pensie.
”Odată, ah, ce vremuri!” – obișnuiesc să ofteze bătrânii. Ei obișnuiesc să spună astfel pentru că, asemenea tinereții lor, vremurile trăite nu se vor mai putea întoarce vreodată, iar cele actuale nu mai pot fi definite ”vremuri” decât de către cei care le trăiesc acum. Pentru bătrâni, ele sunt doar ecourile slabe ale timpurilor de demult. Niște reproduceri, adică, din ce în ce mai distorsionate ale trecutului.
Bătrânii au, așadar, vremurile lor, conservate în ungherele împăienjenite ale minții, cufundate în semiobscuritatea cutiei lor craniene, sub forma unor crâmpeie de imagini și mirosuri și atingeri, de gusturi și de sunete, din când în când readuse în prim plan de vreo excitație ce le străbate nervii, de-a lungul unui drum prost, de atâția ani lăsat în paragină și care duce la Golgota încrețită și moale a țestei lor pleșuve și strălucitoare. Atunci când acest lucru se întâmplă, bătrânii pot închide ochii și surâde multă vreme. Cei care trăiesc vremurile actuale îi ridiculizează numaidecât, făcându-și cruce sau șușotind pe ascuns, ori, dacă sunt ceva mai bine educați, își întorc privirea ageră în altă parte și trag numai cu coada ochiului, așteptând semnalul unei ”reîntoarceri la normal”. Se prefac, deci, că nu au observat momentul de visare și nu sunt curioși să afle ce anume l-a determinat, care parfum inconfundabil, ce imagine sau muzică le-a pătruns bătrânilor pe sub piele, sub forma unor implusuri electrice, luând calea prăfuită a Golgotei.
Însă dacă cei care trăiesc vremurile actuale sunt tineri, așa cum și vremurile trăite de bătrâni, cândva, i-au avut ca protagoniști pe ei cei tineri, întrebarea care se impune este: ce vremuri trăiesc acum bătrânii? Ce vremuri trăiau bătrânii atunci când noi, bătrânii de astăzi, eram tineri?
Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de neașteptat: bătrânii de astăzi nu mai trăiesc!
Nu, dragilor, nu îi permiteți frunții voastre să se încovoaie într-o încruntare. Nu înțelegeți cum poate un bătrân să mai umble încă, să mai poarte încă o discuție, să mai mănânce și să bea, dar mai ales, să mai scrie asemenea unui om viu? Vă mărturisesc sincer că nici eu nu pot înțelege pe deplin.
Și totuși, încerc. Deși condițiile îmi sunt potrivnice, nu aș vrea să se creadă despre mine, mai târziu, că am renunțat atât de ușor la condiția mea ideală de viețuitor. Alți camarazi, de aceeași etate cu mine, s-au resemnat. Ei au, cu toții, o expresie foarte posomorâtă. De pildă, vecinul meu Rizescu, și el pensionar ca și mine, intonează întreaga zi imnuri bisericești. Spune tuturor că mai lipsește foarte puțin până când domnul (care domn?) îl va chema la dreapta sa. Nu are vreo preferință, ar sta foarte bine și la stânga acestui domn pe care îl indică, agitând degetul arătător înspre norii pufoși, de culoarea cimentului. Și totuși, a auzit el undeva (nu îmi amintesc precis dacă în biserică sau la radio) că la dreapta domnului vor sta drepții, iar de atunci râvnește la acel loc asemenea unui câine legat cu un lanț, căruia i-ai aruncat un ciolan la care nu poate ajunge.
”Păi bine, Rizea dragă, dar tu ești mai cocoșat decât întreg Notre-Dame-ul,” l-am sâcâit eu o dată, la un pahar. ”Mi se pare că locul cuvenit ție poate fi doar printre strâmbi, adicătelea în partea stângă a domnului ăstuia care, în toată mărinimia sa, nu ar putea trece cu vederea un astfel de defect. De ce ți-ar face domnul din ceruri un asemenea serviciu, la urma urmei? Îl cunoști personal cumva?”
M-am străduit, totodată, să țin hohotele de râs, care abia așteptau să fie revărsate din gâtlejul meu, acoperit cu piele încrețită, sub control. Am înghițit aceste hohote așa cum se înghite o bucată de pâine nemestecată. Era să mă înec de atâta râs pe înfundate! Râdeam cu diafragma, cu mușchii toracici, cu esofagul și traheea, ce izbea cu putere, de dedesubt, de parcă ar fi vrut să o desființeze, în biata mea epiglotă membranoasă.
Rizea a început atunci să mărâie și să schelălăie și să zgârie pământul cu ghearele sale curbe, asemenea cârligului de fier care înlocuiește brațul retezat al unui pirat. Cât timp a executat acest dans tribal, multe kilograme de spumă albicioasă i s-au revărsat din gura strâmbă, încât mi-a părut rău că aceea nu fusese o zi ploioasă, în care să fi umblat cu umbrela după mine. ”Chiar și pe post de baston ar fi trebuit să îmi iau umbrela,” îmi reproșam. După ce mi-am șters de pe cămașă balele lipicioase ale lui Rizea, am golit păhărelul de rachiu incolor, trântindu-l pe masă cu un gest mecanic, mi-am potrivit pălăria neagră, de fetru, l-am salutat pe cârciumar și am ieșit, încurcându-mă în perdelele cu mărgele de lemn de la intrare. Rizescu (sau Rizea, așa cum îi spun cunoscuții), începuse să mă contrazică și prin cuvinte, sau cel puțin asta părea că face, bolborosind printre dinți ceva despre mântuire și despre iertarea păcatelor.
Să nu credeți, totuși, că nu știam la ce se referă distinsul Rizescu. El a fost toată viața polițist. Însă un polițist cu grad înalt, ce merită toată stima noastră, ba chiar și mai multă, căci trebuie să îi recunoaștem meritele și să îi dăm Cezarului ceea ce este al său, așa cum ne învață Iisus. Toată viața, dragilor, distinsul Rizescu a împărțit bastoane în dreapta și în stânga, de i s-a dus vestea în fosta Securitate și l-au promovat, pare-se, pentru zelul acesta al său. Nu i-a fost frică de nimeni niciodată, nici chiar atunci când a picat sistemul (a scăpat neprocesat pentru că a mai avut, chiar și după revoluție, cunoștințe sus-puse care au intervenit pentru dânsul) și se pare că aceasta a fost cheia supraviețuirii sale.
Atunci când bea mai mult decât trebuie, adică mai mereu, Rizea mormăie printre dinți faptul că a fost șeful unei echipe de torționari ce a chinuit zeci, poate sute de persoane, într-un subsol de la marginea orașului. Subsolul, zice el, se afla chiar sub fundația unei biserici și se putea auzi duminica, dacă ciuleai bine urechile, printre strigătele celor torturați, Sfânta Liturghie. Corul de cinci băieți, studenți ai seminarului, înălța cu evlavie, dinaintea stranei, imnuri bisericești. Preotul, cu vocea sa nazală, se perinda prin biserică încoace și încolo, zornăind din cădelniță precum un mascat cu o centură de clopoței în noaptea de Anul Nou.
Vocea preotului, străbătând dalele de marmură albă ale bisericii și tavanul boltat, de cărămidă, al încăperii de la subsol, umplea cu o neașteptată nevoie de compasiune spiritele torturaților. Acest sentiment îi deștepta parcă dintr-o visare (sau îi adâncea și mai mult într-o alta?) căci de multe ori răbufneau, zvâcnindu-se în lanțuri, agitându-se pe scaunele pe care ședeau goi și mânjiții de sânge (evident, de propriul lor sânge), asemenea unor noi-născuți. Un sentiment de compătimire față de ei înșiși îi cuprindea, la auzul acelei voci tărăgănate, de preot. Realizau, în sfârșit, că dacă vor continua să opună rezistență, corpul lor va ceda asemenea unui corp de iepure, jupuit de mult prea prețioasa sa blană și divizat pe din două în carne roșie, macră, numai bună de gătit și blană groasă, strălucitoare, numai bună de îmbrăcat. Așa că, mai presus de orice tortură, vocea profetică a preotului era, de fapt, cea care obținea adevăratele rezultate în Securitate.
După ce sentimentul de autocompătimire părăsea cugetul osânditului, un altul (mult mai satisfăcător pentru munca lui Rizea) punea stăpânire pe corpul său înfometat, pe mintea sa rătăcită: teama. Era o teamă de moarte. Nu o teamă de moarte prin tortură a trupului, ci una mai subtilă, spirituală, de înstrăinare, prin moarte, a sufletului. Cel torturat își înălța ochii înspre becul agățat de tavan, de parcă prin firul electric și dulia acestuia ar fi circulat restul propriei sale existențe. Păcatele pe care le comisese în timpul vieții alimentau filamentul sârmos al bulbului de sticlă cu electricitate. Dacă osânditul nu ar fi avut nici un păcat, becul ar fi trebuit să atârne stins de cuiul din tavan. Însă spre deznădejdea tuturor osândiților, becul continua să ardă cu obstinație, ca un ochi atoatevăzător ce nu se închide niciodată, ca un judecător preliminar, înainte de separarea eternă a sufletului de trup.
Se întâmpla atunci ca cel torturat să intoneze într-o latinească sibilică: ”De profundis clamavi ad te, Domine…”. Buzele acestuia se mișcau fără încetare, până când psalmul era repetat de trei ori cu o asemenea înverșunare, încât cele trei versiuni păreau că se suprapun și că vocea a doua era ecoul celei dintâi, iar ce-a de-a treia, ecoul celei de-a doua. Tonalitățile acestor voci erau diferite, la fel ca și intensitățile lor, alcătuind sunete descrescătoare din ce în ce mai slabe și mai calme, până când și ultimul ecou se pierdea, izbindu-se de pereții reci ai subsolului: ”ex omnibus iniquitatibus eius.”
”Amin!” – rostea Rizescu cu gravitate, privindu-și în ochi condamnatul.
”Vreau să mă spovedesc!” – izbucnea, deodată, acesta din urmă, smuncindu-se spasmodic în scaunul său.
”Ai ceva de confesat?” – rânjea atunci Rizescu, arătându-și dinții perfecți, înșirați pe două coroane egale, de culoarea fildeșului. ”Din păcate, eu nu sunt preot. Sunt sigur însă că poți împărtăși la fel de bine poliției păcatele tale.”
”Nu!” – stăruia atunci torturatul. Ochii săi înspăimântați deveneau înfricoșători chiar și pentru Rizea. ”Voi colabora, vă rog, vă voi spune tot ce doriți, numai să mă spovedească preotul de deasupra!”
”Preotul cu slujba lui, noi cu a noastră, nu putem încurca treburile,” mai spunea Rizescu, batjocoritor, înainte de a îl chema în subsol pe distinsul preot. Pentru ca haina preoțească să devină securistă, Rizescu nu trebuise decât să îi facă o scurtă vizită, într-o dimineață, înaintea liturghiei.
Ei bine, vă întreb acum pe voi, domnilor, ce a mai rămas astăzi din mărețul Rizescu? ”Doar un bătrân singuratic și neputincios,” sunt sigur că mi-ați răspunde. Într-adevăr, tremură din toate încheieturile și nu ar fi în stare, dacă nu s-ar sprijini în bastonul său negru, de abanos, să facă nici măcar doi pași fără să se poticnească. Acum, când este mai convenabil pentru el, și-a amintit acel De profundis pe seama căruia, altădată, se amuza.
Știu, domnule Rizescu, la ce te referi atunci când pomenești de acel domn la dreapta căruia râvnești atât de mult să locuiești în viitor. Însă pentru ca sufletul să ți se înalțe până la porțile paradisului, pentru ca el să se supună acestei miraculoase exhalații, ar trebui ca, mai întâi, înainte de însumarea binelui și a răului și așezarea lor pe talerele balanței divine, el, sufletul, să se afle în trup. Un trup fără suflet, așa cum este cel al tău, se va descompune doar, la fel ca toate celelalte, fără ca nimic metafizicesc să se petreacă în momentul trecerii sale în neființă. Dacă De profundis te urmărește cu notele sale incriminatoare, atunci eu am luat chipul tău de altădată, am devenit torționar. Acesta este un privilegiu, nu mulți își permit un torționar personal. În societatea noastră, eminamente materialistă, trebuie să plătești chiar și pentru a fi torturat! Așa că nu mi-o lua în nume de rău, domnule Rizea, dacă îndrăznesc să devin vocea unei conștiințe pe care ți-ai înecat-o, acum, la bătrânețe, mânat de un instinct egoist, în mireasma dulce și îmbietoare a mirului sfințit.
În jurul orei nouă seara, o bătaie ușoară în ușa de lemn a cârciumei din sat îl va face pe cârciumar să tresară. Iarăși ațipise în așteptarea ei! În tocul ușii va apărea o făptură minunată: o doamnă scundă, veselă, într-un pardesiu roșu, cu o pălărioară albă, de lână, de sub care zulufii săi elastici, de un vioriu bătrânesc, se vor ivi, încolăcindu-se. Ea îl va căuta cu privirea, mecanic, pe soțul său. Acesta se va afla acolo, la masa din colț, cufundat în semiobscuritate, cu capul între palme, rezemat de lambriul de lemn al peretelui.
”Hai acasă, Rizea, ce, te-ai îmbătat?” – îl va întreba ea cu o voce gingașă, distrată.
”Cine, eu? Nu, dragă, chiar deloc! Acum voiam să vin!” – va răspunde Rizescu, ridicându-se cu o smucitură. Drumul către ușa cârciumei i se va părea lung și anevoios, scaunele din calea lui – mărăciniș ce îi împiedică înaintarea. Îl va saluta militărește pe cârciumar și, când va fi ajuns în sfârșit lângă ușă, minunata făptură se va fi îndepărtat deja, câțiva pași, în întunericul nopții.
Spre deosebire de alte femei din sat, care și-au petrecut toată viața aici și consideră o normalitate și poate chiar o datorie să își care soțul beat acasă, Alice, minunata soție a lui Rizea, are mereu grijă să nu se apropie de el foarte mult. Îi provoacă repulsie. Îl tratează ca și cum ar fi în stare să meargă singur, iar atunci când se întâmplă să cadă, îl privește de parcă s-ar fi împiedicat, așteptând, calmă, să se ridice și să-și continue drumul. Rizea, în beția sa completă, niciodată nu admite faptul că a băut peste măsură. În momentele acelea de orbecăire, dacă i se reproșează că e beat, se poate enerva în asemenea hal încât să-și facă rău singur, nemaifiind în stare să le facă rău celorlalți. Se întâmplă astfel să vrea să își smulgă firele de păr rămase din cap, să se pălmuiască peste față sau să izbească, violent, cu pumnul în perete, până când îi dă sângele.
Ies în curte, așa cum fac în fiecare seară, de mai bine de trei ani încoace. Mă apropii de gard, cu mâinile în buzunare, privind de-a lungul drumului pietruit care străbate satul de la un capăt la celălalt. Aerul răcoros al serii miroase a fân proaspăt cosit. Pe cer, sub vata de zahăr a norilor, semiluna abia se deslușește. Are un contur tulbure, înfățișând o formă nedefinită. Dealul din fața casei mele se înalță, maiestuos, ca o umbră a unui mare val de apă. Dacă nu aș ști că locuiesc la poalele unui deal și m-aș hazarda să judec după umbrele pe care natura le proiectează în bezna tăcută a nopții, probabil că aș îngheța de spaimă. Dealul seamănă cu un uriaș val de apă, molizii din vârf cu pânzele și catargele unei ambarcațiuni tocmai săltate pe culme de o furtună, înainte de a se cufunda în adâncurile volburoase ale mării. Parcă aud echipajul strigând, alergând buimăcit în toate părțile, comandantul navei ce împarte ordine pe care nimeni nu le poate executa, căci nava se leagănă teribil și trosnește și se învârte în loc. Apoi, din mijlocul acelui tumult, din inima acelei furtuni nimicitoare, se desprind, naufragiate, două suflete. Pașii lor se aud din ce în ce mai deslușit, strivind pietrele în cale. Trec chiar prin fața curții mele, așa încât le pot observa cu atenție siluetele. Sunt două umbre singuratice, un el și o ea, doi fulgi de nea, stafii enigmatice: Alice și Rizea. Înaintează, departe unul de celălalt, ca doi străini ce, din întâmplare, sunt nevoiți să parcurgă o porțiune de drum împreună.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Textul imi place. Finalul e extraordinar. Inceputul m-a prins imediat, semn bun.
Am sesizat o usoara discordanta: un batrin nu ar folosi atit de multe ori cuvintul „batrin”.. crede-ma sistemul de referinta se schimba si rareori un batrin vorbeste/gindeste despre grupul lor folosind acest cuvint, spunind, ca sa dau un exemplu ”Odată, ah, ce vremuri!” – obișnuiesc să ofteze bătrânii. ”
Introducerea lui Rizea ca tortionar ar merge facuta un pic mai lin.. cititorul trebuie sa „inghita” povestea, cum spuneam in „Ingrediente”… trebuie sa i-o servesti cu lingurita.
Unui cititor pretentios/suspicios/atent (ca mine) i-ar putea sari in ochi fraza urmatoarea ca fiind putintel exagerata pentru ca exista inca destule persoane care ar crapa capul unui tortionar care s-ar lauda cu faptele lui intr-un bar. „Atunci când bea mai mult decât trebuie, adică mai mereu, Rizea mormăie printre dinți faptul că a fost șeful unei echipe de torționari ce a chinuit zeci, poate sute de persoane, într-un subsol de la marginea orașului.”
Ca exercitiu distractiv, sa ne imaginam ca tipul asta Rizea ar fi fost nu tortionar ci pedofil. Ce s-ar schimba in poveste? Pai ar tace milc, n-ar spune nici pis :) Dar atunci marea problema ar fi cum a aflat povestitorul despre asta? :) Si iar interesant: povestea ar fi putut fi spusa si din perspectiva sotiei care stie ca a fost tortionar si care acum il culege prin baruri. Sau nu?
Îl va saluta militărește pe cârciumar și, când va fi ajuns în sfârșit lângă ușă, minunata făptură se va fi îndepărtat deja, câțiva pași, în întunericul nopții. = „minunata ei făptură deja îndepartată” functioneaza la fel dar suna mai firesc.
Ultimul paragraf merita recitit de trei ori :)
E clar că eu, fiind tânăr, am avut dificultăți în a reda perspectiva domnului personaj pensionat. Și totuși, tocmai din cauza decalajului de vârstă, am fost foarte atent: mi-am luat niște standarde și am zis că dacă le respect, ar putea ieși ceva interesant. În primul rând faptul că eul narator este dezamăgit, foarte dezamăgit de societatea în care a trăit și care acum, la bătrânețe, după ce a muncit atât, îl tratează în mod frivol, ba chiar batjocoritor (știi cine este el? este personajul din „Huruitul trenului” acel tipograf. Acesta și acela sunt fragmente ale aceleiași nuvele). În al doilea rând, am zis să fie un personaj care face haz de necaz, de aceea el privește lucrurile foarte detașat și nu le redă așa cum sunt de fapt, ci printr-o altă perspectivă, cea ironică, una care știi și tu, duce la multe exagerări/înflorituri.
Eu mi-am amintit de discuții avute cu bunicul (care e mult mai bătrân decât protagonistul) și el spunea ceva în genul: – Eh, măi băiete, pe vremea mea era mai bine! Nu exista aia și cu aia și omul trebuia să se descurce singur. Știa tot omul să facă aia și cu aia. Acuma totul s-a mecanizat. (Era așa admirativ și trăia ce povestea de parcă s-ar aflat acolo, în trecut.) Or fi ei puțini bătrânii care au nostalgie de trecut, dar eu zic că există așa, măcar câte unul la o sută, și eu pe ăla l-am nimerit.
Dacă aș scoate ”Odată, ah, ce vremuri!” aș da textul peste cap, pentru că în jurul exclamației acesteia nostalgice am construit vreo 3-4 paragrafe. Dar aș putea încerca să folosesc de mai puține ori cuvântul ”bătrân” că deh, și tu ai dreptate, bătrânii au și ei demnitatea lor.
Și totuși, iar mă întorc. Atunci când își plâng de milă…zic asta despre ei înșiși. Mai ales bătrânii României, căci sunt cei mai jalnici dintre toți. (Hai mă taică, că-s bătrân!/Sunt om bătrân și bolnav, vai de capul meu!) În alte țări, se consideră tineri la 60 de ani (în Italia cel puțin, când moare un om la 60 de ani, ceilalți exclamă: – Aoleu, săracul, ce-a avut? Doar era tânăr!)
Povestitorul cunoaște amănunte reprobabile din biografia eroului Rizescu și în prezent asistă malițios la erodarea sa fizică, datorată vârstei dar și abuzului de alcool. În contrapunct cu Rizescu, soția acestuia pare să fi îmbătrânit frumos și demn.
Sunt câteva inconsecvențe logice în structura narațiunii.
Mai întâi, faptul că povestitorul cel bătrân (vechi camarad, după propria expresie, cu Rizescu) împarte istorisirea în două secțiuni fără legătură cauzală vizibilă între ele: prima parte este o deplângere a situației cetățenilor de vârsta a treia (un loc comun de altfel, ca temă, care ar fi necesitat o tratare ceva mai percutantă), și a doua parte, care se ocupă exclusiv de persoana lui Rizea (detaliile biografice, episodul mistic din subsolul bisericii și ieșirea tragi-comică din local).
În al doilea rând, apoteoza celor două personaje pe o scenă cosmică din final, precum eroii din mitologia greacă, deși e bine scrisă, ar fi trebuit pregătită din timp, pentru ca cititorul să o poată gusta la adevărata ei valoare. Poate mai multe detalii despre Alice, care ne rămâne o necunoscută, sau din istoria conviețuirii dintre cei doi. Un oarecare sacrificiu personal, de pildă, din partea lui Rizea, față de soția lui,ar construi acest personaj din lumini și umbre ceea ce ar da finalului mai multă consistență logică.
Sunt de acord că bătrânii, chiar dacă pot vorbi uneori cu autoironie despre condiția lor, în vocea interioară totuși nu o fac. Nu există paliere vizibile ale vârstei interioare (dar un tânăr nu are de nde să știe asta). Toată viața un om gândește despre sine într-un singur mod: eu sunt EU.
În legătură cu cele două inconsecvențe, Florin (sper că pot să îți spun pe nume), ai dreptate că par astfel, în măsura în care ne raportăm strict la textul de mai sus. Din păcate, atunci când se iau fragmente dintr-o nuvelă (dacă aș fi publicat-o toată, sunt sigur că nimeni nu s-ar fi încumetat să o citească: are până acum în jur de 25 de pagini Word, astea sunt doar primele 4 și un pic – încă nu am terminat-o) se poate pierde înțelesul unor concepte care vor fi explicate mai tâziu. Faptul că am început astfel este o constantă în nuvelă, este ca o ramă, dacă vrei, în care personajul principal se mișcă, povestind ba una ba alta, despre el însuși, despre Alice și Rizea, familie de care este legat, fiind amantul doamnei respective de mai bine de 20 de ani. După ce încheie o poveste, o amintire, protagonistul începe iar să se lamenteze în legătură cu situația sa, dar timpul prezent este acela al serii, o seară în care el iese în curte, soții Alice și Rizea trec, Alice îi face un semn discret din care el înțelege că în acea seară se vor întâlni după ce Rizea va fi adormit. De fapt, finalul acestui capitol (pe care nu l-am tăiat de aici pentru a nu bulversa mai mult decât, se pare, am făcut-o deja) este acesta:
Dintre cele două siluete, cea mai grațioasă ridică brațul drept în sus, cu degetele abandonate, ca o balerină. Oricât de naturală ar încerca să o facă să pară, agitându-și apoi brațul, ca și cum ar alunga o insectă, acea mișcare a mâinii are o semnificație pe care doar eu o pot descifra, căci doar mie îmi este adresată.
Dar despre aceasta, dragilor, nu pot vorbi fără a face o introducere completă, care să cuprindă o relatare a câtorva întâmplări ce mi-au definit traseul în societatea în care m-am simțit om și eu cândva. Aș dori întâi să descriu o anumită clădire foarte dragă mie, să spun câte ceva despre timpurile actuale și trecute, despre un vis și o viziune pe care nu le-am putut uita niciodată și despre multe alte lucruri care, la prima vedere, nu au nici o legătură unele cu altele dar care sunt, de fapt, verigi ale aceluiași lanț ce îmi pecetluiește existența, din strânsoarea căruia doresc să mă eliberez, scriind, pentru a-mi întâlni adevăratul sine.
Apoi, după ce crisalida în care ființa mea lăuntrică a hibernat o întreagă viață va fi înlăturată, pierzându-și consistența și reflexele metalice, mă voi înălța cu aripile mele multicolore de fluture, atunci când va veni crepusculul, și mă voi pierde în zarea asfințitului palid, cu soarele luminându-mi chipul țepos înainte de a piere în spatele dealului. Voi pieri și eu odată cu dânsul, mă voi prăvăli într-o balegă de cal, în mijlocul drumului, voi fi încorporat în ea și folosit pentru a îngrășa pământul, căci ceea ce vine din pământ, în pământ se întoarce, ceea ce natura a creat, numai ea poate să mistuie.
Ok, acum e clar, mulțumesc! Nu știam că e vorba de un fragment – deși, dacă aș fi citit cu atenție primul tău comentariu, aș fi văzut asta. Vina mea :-)
Pavel, te contrazic vis-a-vis de „În alte țări, se consideră tineri la 60 de ani (în Italia cel puțin, când moare un om la 60 de ani, ceilalți exclamă: – Aoleu, săracul, ce-a avut? Doar era tânăr!)” Imi amintesc perfect cum bunica mea, la tara, spunea exact acelasi lucru cind murea cineva de 58 iar ea avea sa zicem 62 :)
Nu inteleg cum ar functiona nuvela pentru ca in „Huruitul trenului” personajul principal e tinarul care lucrase acolo (unde zici ca era si maistrul in virsta din fragmentul de fata) iar ambele sint scrise la persoana 1-a?
Dupa 60 cred ca viata amoroasa cade pe planul doi (sau trei sau patru). Oamenii sint mai interesati de sanatate, de cum isi dramuiesc pensia :) Si nu imi pot explica ce o tine pe doamna sa nu divorteze de Rizea. De ce ar sta linga un fost tortionar betiv? Trebuie sa oferi o explicatie acolo – cum ar fi o pensie barosana de „securist” in rezerva :) Pentru ca altfel oamenii in ziua de azi divorteaza, dupa 60 te gindesti ca viata care ti-a ramas trebuie traita. Asa cred.. :)
@ Florin: Am schimbat acum titlul textului, specificând faptul că e un fragment. E numai vina mea, căci am crezut că poate funcționa ca text de sine stătător și m-am cam înșelat. Ai un ochi extrem de fin!
@ Cornel: Răspuns întrebării tale. Textul ”Huruitul trenului” începe astfel: De la vârsta de douăzeci de ani și până anul trecut, când am împlinit șaizeci și cinci, am lucrat într-o tipografie. Apoi se continuă în stilul acesta, cu o comparație între trecut și prezent pe care ai apreciat-o la vremea respectivă, dacă îți mai amintești. Cu alte cuvinte, el, pensionarul, povestește despre începuturile sale ca muncitor.
Ai mare dreptate, uite de asta m-am blocat eu la pagina 25 a nuvelei: m-am întrebat, de ce Alice nu a divorțat de Rizea? M-am gândit că i-a fost frică de el (de soț adică) care îi amenințase familia anticipat, sau când mirosise că e vorba de vreun amant. Nici vorbă de pensie, Alice e ditai doamna doctor. Sper să găsesc ceva să ies din impas, căci iată, bate la ochi. Deocamdată nu am nici o idee. :(
Oops, uitasem inceputul la Huruitul trenului – scuze!
Mie mi-ar place explicatia urmatoare: doamna doctor iesise la pensie cu ceva timp inaintea lui Rizea – cum femeile ies inaintea barbatilor in Ro :) – si pensiile s-au indexat diferit de la an la an asa ca acum depindea de Rizea care avea o pensie disproportionat de mare. Stiu sigur ca situatia asta a existat in Romania, dar habar n-am daca a fost rezolvata sau nu. De cite ori am ocazia folosesc absurdul birocratiei „de Romania” :)