Supa neagră

Se trezește în sunetul asurzitor al unui apel telefonic. În timp ce întinde mâna după mobil murmură în barbă că ar fi cazul să-și schimbe melodia de apel. Acum are secvența de început a melodiei Out of the Races and on to the Tracks a trupei The Rapture. Capul îi vâjâie, dar reușește să oprească zgomotul.

– Alo?

– Iuliane, te miști cam greu azi.

– Cine-i la telefon?

– Cum cine, mă, golanule? Editoru’ tău preferat!

Iulian trage aer în piept și deschide ochii. Lumina soarelui bate puternic în fereastră, prin fereastră, și se lipește de podeaua de lemn, de cearșaful alb și mototolit, și de gambele bărbatului gol care stă lăbărțat pe cealaltă parte a patului.

– Cât e ceasu’?

– E-amiază, răspunde George laconic.

– OK.

– Ești bine? Pari cam dezorientat.

Iulian se ridică în capul oaselor pe marginea patului și își freacă ochii cu degetele de la mâna stângă. Inspiră adânc, apoi oftează. E mahmur.

– Am avut o noapte albă.

– Sper că te protejezi, aruncă editorul, dar tonul vocii e mai degrabă ironic decât îngrijorat.

Iulian își drege vocea, se ridică de pe marginea patului și o ia agale spre living. Acolo, lumina soarelui arde și mai puternic. Lua-le-ar dracu’ de ferestre, de ce și le-a luat atât de mari? Deschide frigiderul și caută o sticlă cu apă. George așteaptă în tăcere. Îl aude pe Iulian cum golește jumătate de sticlă, apoi pune dopul și lasă ușa frigiderului să alunece în poziția închis.

– Așa. Care-i treaba? întreabă Iulian.

– Hai pe la mine. Vreau să stăm puțin de vorbă.

– La editură?

– Da, acolo sunt.

– Acum?

– Faci altceva?

Iulian își întoarce privirea spre ușa deschisă a dormitorului. Bărbatul zace nemișcat. Pe sub pielea spatelui i se văd coastele și mușchii.

– OK. Lasă-mă să iau ceva pe mine și vin.

– Perfect, zice George și închide fără să mai salute.

Iulian trage pe el un tricou alb și o pereche de blugi, apoi încalță adidașii pe care cineva l-a călcat aseară. Privește spre bărbat și murmură:

– Tre’ să scap și de ăsta. Mhm. Când mă întorc.

Apoi iese pe ușă. Se întoarce după doi pași și își ia și ochelarii de soare, și o pălărie cu boruri înguste. Coboară în fața blocului și își cheamă un taxi. Îi spune taximetristului să dea muzica mai încet și aerul condiționat mai tare, și să conducă cu mai multă grijă pentru că-i e rău și nu vrea să îi facă mizerie în mașină, iar dacă va face asta, va primi un bacșiș drăguț. Omul se conformează și Iulian ajunge întreg în fața clădirii editurii. Înăuntru e răcoare, între tot mobilierul ăla vechi restaurat, e și umbră, și liniște, iar asta parcă îl mai înviorează. Urcă la primul etaj. Vrea să intre în biroul lui George când Sofia, secretara acestuia, îl întreabă:

– Ce-ai făcut?

– Poftim?

– Ce-ai făcut de l-ai supărat în halul ăsta?

O privește cu o mină imobilă:

– Nu pricep.

– L-am auzit țipând de dimineață, zicea c-o să te spintece.

Iulian face o grimasă.

– N-am făcut nimic, zice el cu jumătate de gură, apoi împinge ușa și intră în biroul lui George.

George stă întins pe canapeaua de piele, cu o sticlă de bere transpirată lipită de frunte.

– Salut.

– Ia loc, îi face bărbatul semn cu degetul mic al mâinii cu care ține sticla, fără să deschidă ochii.

Iulian ocolește măsuța de cafea din fața canapelei, trece printre cele două fotolii din fața biroului și se așază pe cel din dreapta. Își scoate pălăria și o depune pe un vraf de cărți de pe birou. Își scoate și ochelarii și îi lasă pe marginea biroului. George rămâne tăcut. Secundele trec. Prin fereastra deschisă se pot auzi păsări ciripind. Iulian aruncă o privire pe biroul editorului. Dezordine completă. Clapeta laptopului deschisă la 120 de grade, cărți peste cărți, foi tipărite și mâzgălite, pixul cu care au fost mâzgălite, un prespapier de sticlă în care au fost imortalizate pe veci niște insecte negre sinistre, o ceașcă de ceai murdară, o veioză albă și slabă ca un picior de lăcustă etc. Iulian începe să se simtă ciudat, o prezență nedorită, dar necesară. George nu s-a purtat niciodată atât de rece cu el. De obicei, în clipa în care intră în biroul lui, dopurile sticlelor de șampanie pocnesc și toată lumea râde și se bate pe spate. Acum e cimitir. Și nu pricepe de ce. Începe să bată darabana pe mânerele fotoliului. Face asta timp de un minut încheiat, apoi se întoarce și vrea să zică ceva, dar George i-o ia înainte:

– Buuun, zice el în timp ce se ridică de pe canapea.

Șuieră aerul din plămâni, apoi se îndreaptă spre birou. Trece pe lângă fotoliul în care stă Iulian și, în treacăt, îi atinge acestuia umărul într-un fel patern.

Se așază la birou, își trage nasul, depune sticla de bere pe un colț al tăbliei și își trece nervos mâna prin păr. În final, face contact vizual cu Iulian. Își dezvelește dinții lungi și albi într-un rânjet sinistru, apoi devine cald.

– Ce mai faci, vedeto? râde el.

Iulian se relaxează. Parcă nici capul nu-l mai doare atât de tare. Zice:

– Eh, nu-s încă vedetă.

– Oh, dar vei fi! Crede-mă, după ziua de azi, vei fi.

O zice pe un ton amenințător.

– Cum adică?

– Astăzi am tipărit 10.000 de exemplare. Ultima tură. De două săptămâni le distribuim. Cred că sunt vreo 50.000 de bucăți în toată țara. Cică e #1 la vânzări. Ca pâinea caldă, băiete!

– Mă bucur să aud asta! zice Iulian.

– Și eu, zice George flasc.

– Nu pari prea bucuros.

George își linge buzele, apoi își suge dinții din față și se lasă pe spătarul scaunului. Zâmbește. Rânjește. Râde. Iulian se foiește pe fotoliu, stingherit. George își potolește râsul, ia o gură din berea de pe birou, apoi se apleacă spre Iulian:

– Știi de ce te-am chemat aici?

– Nu, răspunde Iulian repede, apoi își aruncă degetul mare al mâinii drepte peste umăr: – Sofia mi-a spus că ești supărat pe mine, dar nu știu de ce.

– O să ajungem și la asta. Dar, înainte de toate, vreau să îmi spui un lucru: ai auzit vreodată de Filip Capuwla?

Iulian își ridică sprâncenele.

– Cine?

– Filip Capuwla.

– Nu.

– Nu. OK.

George își rășchiră brațele și degetele deasupra biroului și începe să caute pe sub hârtii, printre dosare, pe sub laptop, și în final dă peste ceea ce voia: o carte. O privește cu ură și admirație, apoi i-o întinde lui Iulian, peste birou.

– Ce-i asta?

– Asta este o carte scrisă de Filip Capuwla.

Iulian o privește. O carte veche, are probabil vreo 10 ani, foile ușor îngălbenite, editura e una de care n-a auzit niciodată. De provincie, probabil. Pe copertă plină de riduri, titlul apare cu litere simple: Supa neagră.

– Ce-i cu cartea asta?

George rânjește ca o hienă, apoi zice:

– Mă bucur că întrebi. Știi cei zice lumea deja despre cartea ta? Ai văzut recenziile?

Se ridică în picioare și își ridică și brațele, le deschide și zice:

– Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? – cea mai bună carte a ultimilor 30 de ani. N-a trecut o lună de când a ieșit pe piață și deja am primit oferte de contract de la editori străini.

– Wow! zice Iulian, sincer impresionat. – Vorbești serios?

– Da, wow! Cea mai bună carte a ultimilor 30 de ani. Să ții minte bucata asta.

– O țin! Sună foarte bine!

George oftează și se lasă înapoi pe scaunul său și face un semn de liniștire cu palma. Zice:

– Hai să nu ne sugem pulele, încă. Iartă-mi expresia. Ar suna foarte bine, dacă ar fi întregul adevăr. Problema e că, de azi dimineață lucrurile s-au schimbat.

– Cum anume?

– Cartea aia – arată spre Supa neagră – este, de fapt, cea mai bună carte a ultimilor 30 de ani.

Iulian își scapă falca în poală. Ridică volumul ponosit:

– Asta?

– Aia. Răsfoiește-o, îl îndeamnă editorul.

Iulian oftează greu, apoi deschide coperta.

– În ce an a fost publicată? întreabă George.

– Stai să văd… Acum 5 ani.

Apoi aruncă o privire spre biografia autorului: născut în 1984. Tânăr. Iulian deschide la prima pagină și începe să citească. Parcurge câteva rânduri și se încruntă. Își ridică privirea spre George. Acesta îl privește cu un zâmbet ciudat pe figură:

– Mai citește.

Iulian mai parcurge câteva rânduri și simte cum îl cuprinde o amețeală. Capul începe să-l doară parcă mai tare decât în urmă cu o oră.

– Ce dracu’?

– Ce, îți pare cunoscută? râde George.

Iulian începe să răsufle greu. Sare la cuprins și citește titlurile capitolelor. O peliculă de sudoare rece îi acoperă instant pielea. Deschide la o pagină anume și citește. Începe să hiperventileze. Închide cartea și o depune pe birou. Îl privește pe George direct în ochi:

– OK, ce pula mea-i asta?

– Exact astea au fost și cuvintele mele acum 2 ore, Iulian. Exact astea: ce pula mea-i asta? repetă el, arătând cu bărbia spre cartea dintre ei.

Iulian se foiește în fotoliu și zice:

– Pare a fi asemnănătoare cu cartea mea.

– Greșit! Nu-i deloc asemănătoare cu a ta. E identică, răspunde Georgea arătându-și caninii flegmatic. – Până la ultima virgulă, adaugă el și îi aruncă în brațe un exemplar din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?

Iulian își privește cartea, apoi privește spre Supa neagră. George îl îndeamnă:

– Verifică. Fiecare virgulă, fiecare paragraf. Chiar și greșelile de ortografie, alea 2 sau 3, și alea apar exact ca în cartea ta.

Iulian deschide cartea, o ia și pe cea de pe birou și începe să le compare. Paragraf după paragraf, pagină după pagină, capitol după capitol. Identice. Simte cum gâtul i se usucă și îl ia cu amețeală. Săruflă greu, își șterge sudoarea grea de pe frunte și simte că e pe punctul de a leșina. Pune cărțile pe biroul lui George apoi caută din priviri coșul de gunoi și se atuncă cu capul direct în el. Vomită zgomotos sub privirea perplexă a editorului, apoi se întinde pe podea să își tragă suflarea. Sofia dă buzna în birou.

– Cristoase, ce se-ntâmplă?

Îl vede pe Iulian transfigurat, întins pe parchet.

– E OK?! Să chem ambulanța? strigă femeia spre George.

– Nu-i nevoie. Îți spun eu când să chemi ambulanța. Sau un dric. Ieși afară.

Se ridică de la birou și se apropie de Iulian. Se sprijină de marginea mesei și își încrucișează brațele la piept. Iulian îl privește ca printr-o ceață, încă întins pe jos.

– Ai ceva să-mi spui? întreabă George.

– Ce să-ți spun? mormăie Iulian.

– Ceva legat de fututa aia de carte! Despre ce pula mea vorbim aici?!

Iulian clatină din cap. George îl apucă e umeri și îl ridică în genunchi:

– Hai, ridică-te dracu’ în picioare!

Iulian se urnește și se lasă să cadă pe fotoliu. Horcăie:

– Man, jur că nu știu ce-i cu cartea asta! Nu știu cine-i Filip ăsta, nu știu ce-i cu cartea lui. Îți jur că nu știu!

– Problema e că o să ne fie greu să explicăm chestia asta într-un mod credibil.

– De ce s-o explicăm? Cui s-o explicăm? Nu știe nimeni, zice Iulian.

George îl privește ca pe o ființă extraterestră care spune bancuri în piață:

– Ești fucking tâmpit?

– Nu pricep, de ce vrei să faci publică chestia asta?

– Pentru că deja e publică. Cum crezi că am aflat de Supa neagră?

Iulian ridică din umeri. George explică:

– M-a sunat Șimonca de la Observatorul Cultural de dimineață. Mi-a spus că voia să publice recenzia cărții tale, dar aseară a primit o carte și o scrisoare care l-au pus pe gânduri. Poți ghici ce carte a primit și ce zicea scrisoarea?

Iulian își trage nasul.

– A zis că îmi dă 24 de ore să îi dau un răspuns, apoi va publica un editorial pe tema asta.

– De la cine a primit cartea și scrisoarea?

– Nu știe. Zicea că a fost anonimă.

Iulian oftează:

– OK, păi trebuie să dăm de Filip ăsta, și să rezolvăm situația. Știi foarte bine că n-am plagiat nimic.

George pufnește:

– Cum ziceam, o să ne fie greu să facem pe victimele când avem două cărți de 400 de pagini, publicate la 5 ani distanță una de alta care sunt identice până la ultimul punct. Pricepi ce-ți spun? Mai ales că romanul e extrem de bun. Dacă copiai vreun căcat, probabil nu făcea lumea tărăboi…

– N-am copiat nimic! țipă Iulian.

– Uite ce-i: cartea e în librării, n-o pot retrage. Oamenii au cumpărat mii de bucăți. Zeci de mii. Asta-i sinucidere literară. În direct!

Iulian își bagă mâinile în cap. Începe să facă ture de birou. Zice:

– OK, dacă… dacă… pfff, dacă facem rost de toate copiile din Supa neagră, și le ardem?

– Nu știu. De unde să încep să le caut? E veche de 5 ani și nu cred c-a avut o distribuție uniformă. Ar putea fi oriunde cărțile alea. Dar chiar dacă le-am găsi pe toate, oricum există câteva exemplare la Biblioteca Națională. Și o au și în format electronic. Și știu cei de la Observator. Ar trebui să recurgem la crimă ca să ținem secretul ăsta.

Iulian privește în gol. George întreabă, epuizat:

– De ce ai făcut chestiat asta? De ce mi-ai făcut mie chestia asta?

– N-am făcut nimic greșit! țipă Iulian.

Are ochii umezi ca un miel. George tace. Iulian continuă:

– OK, chestia asta e futută rău. N-are niciun sens!

– Ce să nu aibă sens? râde George.

Iulian se calmează și începe să umble dintr-un colț în altul al încăperii. Zice:

– N-am plagiat nimic. Trebuie să dăm de Filip și să stăm de vorbă cu el.

– Am dat deja de el.

– Serios?

– Da. Stă la vreo 2 ore distanță. L-au sunat cei de la Observator, să vorbească cu el.

– Și ce-a zis?

– N-a vrut să vorbească cu ei, dar Șimonca mi-a dat numărul. Curtoazie profesională.

– L-ai sunat?

– Da, înainte să vii tu.

– Ce-a zis?

– A zis că dacă vrem să stăm de vorbă, stăm. Doar noi doi și el.

– OK. Unde stăm de vorbă?

– La el acasă.

– Unde-i aia?

George îi zice. Iulian trage aer în piept:

– OK, hai să ne vedem cu el.

Mașina lui George oprește în fața unei case dintr-un cartier mărginaș al orașului vecin. E liniște. Cei doi ies din mașină și trântesc portierele. Iulian arată de parcă a alergat două maratoane unul după altul. Își dă jos ochelarii de pe ochi și îi pune în buzunar. Un bărbat pe la vreo 40 de ani îi așteaptă pe veranda casei. Se ridică încet și se apropie de poartă, zâmbind. Le deschide și îi invită în curte. Un câine ciobănesc cu o privire amorțită se apropie de ei, le dă târcoale și le adulmecă palmele.

– Nu mușcă, le spune bărbatul. – E blând.

Iulian îl studiază pe om. Înalt, aproape 1,90, cu părul tuns scurt și o barbă de câteva zile. Nasul drept și îngust. Ochi calmi și palme ca niște lopeți. Poartă blugi vechi și o cămașă în carouri. Are o voce de bas, calmă.

– Haideți, zice el.

Le face semn cu mâna să-l urmeze. Pe verandă are o masă de lemn și patru scaune.

– Luați loc. Vă dau ceva de băut?

George și Iulian se privesc. Bărbatul adaugă:

– Bere, socată. Apă de la fântână.

– Eu conduc, zice George. – Și nu-mi place socata.

– Socată sună bine, adaugă Iulian.

– Imediat. Luați loc.

Cei doi se așază. Câinele îi privește, dă târcoale mesei apoi se tolănește lângă unul dintre scaunele libere. Bărbatul iese din casă cu o tavă de lemn cu marginile curbate în sus. Pe tavă are o sticlă de bere rece, două pahare goale și două carafe: una cu apă, alta cu socată. Toți tac în timp ce bărbatul toarnă băuturile în pahare. Apoi se așază pe scaunul de lângă câine și își desface sticla de bere.

– Noroc! zice el și ia o gură.

Mângâie animalul pe cap, apoi se întoarce spre cei doi musafiri.

– De ce sunteți așa plouați?

George pufnește:

– Pentru că am aflat că lozul nostru câștigător a mai fost tras de cineva înaintea noastră.

Filip râde, apoi mai bea din sticlă.

– Nu vă beți băuturile?

Iulian se întinde după socată, bea o gură. Pleascăie din buze și lasă paharul pe masă:

– E bună.

– Ești surprins.

– Păi, da.

– De ce?

Iulian nu știe care e răspunsul. Îl subestimează pe omul din fața lui. L-a subestimat legat de socată și l-a subestimat legat de cartea publicată în urmă cu 5 ani. Coperta aia hidoasă. Titlul. Zice:

– Uite ce-i, Filip… Pot să-ți spun Filip?

– Ăsta-i numele meu, zâmbește bărbatul.

Cei doi schimbă priviri. Omul e foarte jovial, plin de bunăvoie. Iar ei i-au plagiat cartea. George zice:

– Vrem să știm cum e posibil ca Iulian să-ți fi plagiat cartea fără să își dea seama.

Iulian vrea să protesteze împotriva cuvântului „plagiat”, dar se abține. Răspunsurile sunt mai importante decât întrebările, în acest moment. Filip își mută privirea de la George la Iulian, apoi invers, și apoi începe să râdă. Ceilalți doi se lasă pe spătarele scaunelor și așteaptă.

– Dar n-a plagiat-o.

Iulian se întoarce spre George și îi trage un dos de palmă peste umăr. George nu îl ia în seamă, ci întreabă:

– Și atunci, de ce sunt identice? Cineva a plagiat aici.

– Exact. Eu sunt plagiatorul. Într-un anume sens.

George răsuflă ușurat, apoi se încoardă iarăși:

– Mă bucur să aud asta, dar avem o mică problemă fundamentală de logică.

– Așa, zice Filip.

– Cartea ta a apărut cu 4 ani înainte să se apuce Iulian de ea.

Filip zâmbește:

– Corect.

– Corect, repetă Iulian.

– Și-atunci cum ai plagiat-o?

Filip zâmbește. George zice pe un ton grav:

– Ți se pare amuzant? Te anunț că nu-i deloc amuzant. Am un redactor care vrea să îmi distrugă editura și reputația, mâine, la prima oră. Nu te ține de prostii cu mine. Cum ai reușit să publici cartea cu 4 ani înainte să fie scrisă?

Filip mai ia o gură de bere:

– Dacă ar trebui să explici tu, de unul singur, situația asta, ce rezolvare i-ai da?

George trage aer în piept. Se lasă pe spătar. Își rotește privirea spre Iulian, apoi privește din nou pe Filip. Acesta li se adresează din nou:

– Dacă ați fi nevoiți să explicați situația, cum ați explica-o? Primul lucru care vă trece prin cap.

– A venit cineva din viitor și ți-a dat manuscrisul gata tipărit? râde George.

Pentru prima dată de când cei doi au intrat în curtea lui, Filip devine serios. Iulian râde și el, apoi râsul i se stinge.

– Ești foarte intuitiv, zice Filip.

George plescăie din buze:

– Hai, termină cu prostiile. Spune-mi cum ai obținut manuscrisul.

– Cum ai spus. A venit cineva din viitor și mi l-a dat. Mi-a spus să-l dau unei edituri mici, care să mi-l tipărească contra cost, fără întrebări, exact așa cum era el.

Iulian și George îl privesc ca pe un politician care spune adevărul. Filip adaugă:

– Desigur, manuscrisul pe care l-am primit eu avea alt titlu. Probabil l-a schimbat înainte să mi-l dea.

George își îndreaptă spatele:

– Ești fucking drogat?

– Deloc.

– Ți l-a dat cineva venit din viitor.

– Da.

– Asta-i explicația ta? Un călător în timp?

– Ai una mai bună?

George începe să transpire. Oftează, apoi suflă aerul pe nas. Zice:

– Dovedește-o.

Filip se lasă pe spătarul scaunului și zâmbește:

– Nu trebuie să dovedesc nimic. Ați dovedit-o voi doi când ați scris și publicat cartea asta. Am niște experiență cu editurile, știu cum merge treaba. Iulian a scris o primă versiune, apoi ți-a trimis-o. Ție, pentru că ești om normal, ți-a plăcut și ai hotărât pe loc s-o publici. Împreună ați lucrat la ea, ați corectat și ajustat textul până când a ajuns, independent de voința altora, exact la forma pe care o avea romanul publicat de mine acum 5 ani. Ce altă dovadă îți mai trebuie? Există probabilități și probabilități, dar șansele ca două cărți scrise de doi oameni care nu s-au cunoscut vreodată să coincidă în proporție de 100%, până la ultimul punct, sunt egale cu mai puțin decât zero. Stai și gândește-te, fă un exercițiu de logică. 100.000 de cuvinte, scrise în exact aceeași ordine de către doi oameni diferiți, care nu se cunosc.

Plescăie din buze sub privirile stupefiate ale celor doi vizitatori, apoi adaugă:

– O călătorie din viitor are șanse mai mari să se petreacă decât ceea ce sugerezi tu. Chestia asta nu se putea întâmpla decât așa cum vă spun eu. Puteți alege să credeți ce vă zic sau puteți alege să nu credeți. Adevărul rămâne același, indiferent.

Ridică din umeri, apoi mângâie câinele în spatele urechilor. George zice:

– OK. OK. Să zicem că te credem.

– N-aveți de ales, spune Filip și mai ia o gură de bere.

Mângâie capul câinelui și îl drăgălește, apoi se întoarce spre cei doi. Iulian preia:

– De ce ar face cineva așa ceva? Cum ar face așa ceva? Cine ar face așa ceva?

Filip râde din nou:

– Multe întrebări.

– Poți răspunde la ele?

– Sigur. Adică, o să încerc. Pe rând.

– S-auzim, cere George și își încrucișează brațele la piept.

– O să încep cu cea mai ușoară dintre ele. Cine. Eu.

– Da, normal că tu.

– Nu. Eu, cel din viitor.

– Tu, cel din viitor.

– Asta am spus.

– Nu pricep.

Filip începe să explice cu glas tărăgănat, ca pentru copii cu handicap mental:

– O versiune de-a mea, din viitor, s-a întors în trecutul lui, prezentul meu de atunci, și mi-a dat mie, acum 5 ani, romanul acesta. Mi-a spus să nu fac absolut nicio modificare, ci să îl dau unei edituri obscure să îl publice. Un tiraj de 2000 de bucăți. Atât. Zicea că-i o probă.

George pufnește și clatină din cap. Iulian rămâne tăcut. Filip continuă:

– Un pic mai greu e „de ce”.

– De ce?

– Din câte am înțeles, în viitorul meu de atunci urma să existe un conflict între Iulian și versiunea mea din viitor.

Iulian se foiește în scaun:

– Nici nu te cunosc.

Filip îl studiază câteva clipe:

– Nici eu nu te cunosc. Dar eu-cel-din-viitor păream să te cunosc foarte bine.

– Ce fel de conflict? intervine George.

– Nu mi-e prea clar. Cred că e vorba de o rivalitate. Eu-cel-din-viitor încercam să distrug cariera lui Iulian. Retroactiv.

– De ce? insistă Iulian.

– Nu știu. N-a vrut să-mi spună.

– N-a vrut să-ți spună? repetă George, la marginea râsului.

– Nu, n-a vrut.

– OK, și știind asta, știind că poți distruge munca unui om, ai acceptat să publici romanul?

– Toate detaliile astea le-am aflat mai târziu. Când l-am dat spre publicare nu știam că e al tău. Mi-a spus asta abia la un timp după ce l-am publicat.

– Te-a… vizitat de mai multe ori?

– Oh, da, sigur. Inițial mi-a spus că romanul era al meu. Scris în viitor, dar că ar fi trebuit publicat mult mai devreme. Iar el corecta situația asta prin călătoria lui. După ce l-am publicat, mi-a spus care era adevărul. Că era romanul altcuiva.

– Și n-ai încercat să îl retragi de pe piață?

– Cum să fac asta? Era deja distribuit, vândut, cumpărat. Citit de puțini și uitat.

Iulian oftează greu, apoi continuă:

– OK, de ce n-ai încercat să mă contactezi când ai aflat că eu eram autorul romanului?

– Am aflat asta abia după ce a apărut romanul în librării. Nu mi-a spus nimic despre tine. O variantă era să stau să răsfoiesc fiecare carte apărută în țara asta în ultimii 5 ani, în speranța că voi da de versiunea originală. N-am avut timp să te caut. De unde să încep? Oricum răul era deja făcut. Răzbunarea a avut loc.

Ridică din umeri, apoi privește în zare. George își scarpină barba, apoi întreabă:

– Cum a făcut asta? Cum s-a întors înapoi în timp?

Filip își strânge buzele, clatină din cap:

– Asta e cea mai grea. Habar n-am.

– Nu l-ai întrebat?

– Ba da, dar nu mi-a răspuns.

Cei trei rămân pe scaune, în tăcere completă. Iulian își plimbă privirea în jur, observă pe pervazul ferestrei din spatele lui Filip o trusă de scule, apoi sparge tăcerea:

– De ce Supa neagră?

– Nu știu. Așa l-a denumit el. Am presupus că ăsta era titlul original. Tu de ce i-ai spus Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?

Iulian îl privește, nu răspunde, apoi se întoarce spre George:

– Cum rezolvăm chestia asta? Poate să vină cu noi, să stea de vorbă cu cei de la Observator?

– Și ce pula mea să le zică: că l-au vizitat omuleți din viitor și i-au dictat cartea ta, ca să fure startul?!

– Ești dispus să semnezi o declarație că tu ai plagiat cartea mea? sare Iulian.

– Categoric! piper Filip. – Deși n-o să ajute la nimic.

George oftează, apoi zice:

– Orice am face, suntem futuți. Și dacă, prin absurd, credem ce zice omul ăsta… n-avem cum s-o scoatem la capăt. Nu ne permit legile fizicii.

Filip se întinde după bere. Îl privește pe Iulian și îi atinge umărul:

– Dacă te consolează cu ceva, să știi că e o carte foarte bună. Probabil cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Sigur, dacă iei doar fragmente din ea, nu vezi treaba asta prea clar, dar luată ca un tot, e… fenomenală.

Iulian zâmbește amar.

– Ai citit-o? întreabă el, apoi își răspunde singur: – Normal că ai citit-o.

– Da, am citit-o. Am fost foarte mândru de ea, zice Filip.

Iulian își ridică fruntea spre el. Acesta adaugă:

– Până am aflat că nu eu am scris-o. Atunci am devenit și eu gelos.

Iulian scrâșnește din dinți în fața inevitabilului:

– De ce îmi face asta?

– Nu știu. Zicea că i-ai făcut ceva. Ceva ce nu putea ierta.

– Sfinte Cristoase, da’ nu i-am făcut nimic! Nici nu îl cunosc. Nici nu te cunosc! țipă el exasperat.

– Încă nu, dar îl vei cunoaște în viitor. Probabil. Și atunci vei face.

George intervine:

– Cred că am sărit de pe fix, dar o să întreb oricum: ți-a spus el că vom veni să te vizităm azi? Când am vorbit la telefon, păreai foarte calm. Și acum pari foarte calm. Povestea pe care ne-ai spus-o… ori ești țicnit, ori ai avea toate motivele să fii supărat pe noi. Țicnit nu pari, deși nu-s eu vreo autoritate.

– Da, el mi-a spus. Mi-a spus că o să mă vizitați. Mi-a dat voie să vă povestesc tot ce știu.

– De ce?

– Probabil că în punctul ăsta, viitorul lui nu mai poate fi afectat. Cred că am trecut de momentul acela în care se mai poate face ceva.

Se lasă liniștea. Câinele scutură din coadă. Iulian întreabă:

– Cum… cum te întâlnești cu el? Cu tine.

– Păi, e simplu. Primesc un telefon și îmi zice o locație. De obicei e un loc retras. Acolo ne întâlnim.

– Atât?

– Atât.

– Deci nu l-ai văzut niciodată dându-se jos din mașina timpului sau ceva de genul ăsta.

Filip râde ca de o aberație:

– Nu. Nu l-am văzut niciodată făcând așa ceva.

– De ce nu vine aici? Nu ți-e frică să te vezi cu el în locuri izolate? Poate e vreun dement psihopat care vrea să te taie în bucăți.

Filip râde:

– Nu mi-e frică. De ce mi-ar fi? Nu îmi poate face nimic.

– De ce?

– Pentru că orice îmi face mie, se răsfrânge asupra lui, în viitorul său. Și nu, nu l-aș vrea aici. Vecinii te vorbesc și dacă te bășești mai tare pe stradă. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să se uite lumea în curtea asta și să vadă dublu.

– Am înțeles, zice Iulian. – Ascultă, crezi că poți să mă anunți și pe mine când mai primești un telefon de la tine?

– De ce?

– Că vreau să vin și eu la întâlnire.

– De ce?

– Să-ți scot splina prin gură!

Filip râde:

– Uite ce-i, vă înțeleg frustrarea. Sincer. Dar orice alegeți să faceți, în punctul ăsta, e inutil. El va contracara fiecare mișcare cu eficiența celui care știe deja ce s-a întâmplat. Orice fac eu în trecut se transformă în amintire pentru el. Se poate întoarce oricând, în orice moment din prezentul nostru, să facă schimbări. Monitorizează totul din cea mai bună postură: din viitor. Pentru el toate astea deja s-au întâmplat.

Se lasă liniștea. Adaugă:

– Cine credeți că a trimis celor de la Observator scrisoarea și probele?

– El.

– Clar.

George oftează:

– Să știi că ești un gunoi.

Filip râde:

– Nu încă. Dar voi fi.

George își întoarce privirea spre zare. Zice:

– Cum rămâne cu paradoxurile?

– Ce paradoxuri?

– Am citit destule cărți SF ca să știu de paradoxuri temporale. Dacă se întoarce în trecut să schimbe ceva, iar acel ceva într-adevăr se schimbă, atunci, în viitorul modificat, el nu va mai avea motiv să se întoarcă în trecut să schimbe acel ceva. Totul se anulează.

Filip ridică din umeri:

– Ce descrii tu aici e paradoxul bunicului.

– Așa, paradoxul bunicului, aprobă George. – Și mai e încă unul, ăla cu universul care nu permite cuiva care călătorește în timp să comită fapte care pot da naștere unor paradoxuri.

Filip râde.

– De ce râzi?

– Principiul lui Novikov.

– Ce-i „principiul lui Novikov”? întreabă Iulian.

– Principiul lui Novikov e-o soluție teoretică foarte leneșă care spune, de fapt, că ar fi imposibil să călătorești în trecut.

– Păi, poate e imposibil! zice George.

– Ești aici tocmai pentru că te înșeli în privința asta.

George trage aer în piept:

– OK, explică-mi de ce e greșit principiul lui Novikov.

– Pentru că-i imposibil să nu lași urme și, conform teoriei haosului, e imposibil ca urmele alea să nu se transforme, mai devreme sau mai târziu, în paradoxuri.

George și Iulian se privesc. Filip conchide:

– Pur și simplu nu cred că merge așa.

– Dar cum merge?

Filip ridică din umeri:

– Nu știu. Dar nu așa.

George oftează:

– Mai era un principiu, ăla cu universurile paralele. Ăla care zice că dacă, cumva reușești să fentezi cauzalitatea și să schimbi viitorul, cumva, viitorul pe care l-ai schimbat nu e, de fapt, viitorul trecutului din care vii, ci e un viitor paralel, alternativ, care face parte dintr-un alt univers.

Iulian intervine, ursuz:

– Aș vrea să fiu acum într-un univers paralel…

– Poate ești, zice Filip.

– Cum adică?

Filip ridică din umeri și privește în zare.

– Crezi că s-a întors de mai multe ori? întreabă George.

– Știu că s-a întors de mai multe ori, zice Filip. – Dar dacă se aplică teoria universului multiplu, cum ziceai tu, atunci nu știu dacă de fiecare dată a interacționat cu același eu-din-trecut.

Iulian își freacă ochii cu degetele:

– M-ați pierdut. Deci a schimbat viitorul sau nu?

– Nu știu.

– De ce nu știi?

– Pentru că nu sunt din viitor.

– Cum adică „dacă a schimbat trecutul”? Știm că l-a schimbat. S-a întors înapoi cu cartea ca să schimbe trecutul, și să schimbe și viitorul! strigă George.

Filip zice:

– Poate.

– Cum adică „poate”?!

– De unde știi că trecutul lui, prezentul nostru, n-a fost mereu astfel? De unde știi că asta e schimbarea, și nu standardul?

George se încruntă:

– Ce naiba tot zici acolo?

– Zic că dacă și-a schimbat trecutul, noi nu percepem asta ca pe o schimbare. Pentru noi, trecutul lui e prezentul. Iar prezentul meu și al tău, și al lui Iulian, e natural, oricare ar fi el. De unde știi că clipa asta n-a fost mereu așa? Prezentul e ceva necuantificabil. Cel puțin până devine trecut. Nu știm… nu putem știi dacă prezentul a avut vreodată o altă versiune. Nu avem termen de comparație.

George plescăie din buze. Iulian șoptește:

– Pari a fi foarte documentat la capitolul călătorii temporale.

– Eh, am aprofundat subiectul de nevoie.

George își scarpină bărbia, apoi privirea i se aprinde și zice:

– Stai un pic! Ai zis că l-ai întâlnit de mai multe ori!

– Mhm.

– Înseamnă că s-a întors de fiecare dată în același loc, corect? În același univers. Înseamnă că niciuna dintre întoarcerile lui nu a creat universuri paralele și alternative, nu? Dacă le-ar fi creat, nu s-ar mai fi putut întoarce tot la tine, ci la o altă versiunea de-a ta, dintr-un trecut alternativ.

Filip îl privește pe George, apoi lasă berea pe masă. Zice calm:

– Hm, acum că zici chestia asta… da, e posibil să ai dreptate. Nu m-am gândit din perspectiva asta.

Îl privește din nou pe George, cu luare aminte și cu un fel de admirație. Zice:

– Ce înseamnă să ai mintea limpede.

George oftează și se lasă pe spate:

– Crede-mă că numai limpede nu mi-e mintea.

– Ce înseamnă toată chestia asta? întreabă Iulian.

– Dacă eu-din-viitor s-a întors mereu în cronologia mea, înseamnă că-i posibil ca viitorul să nu fi fost schimbat.

– Posibil?

– Posibil.

– Deci nu știi sigur.

– Cum aș putea știi sigur? râde Filip. – Toate astea-s teorii.

– Ar fi posibil să se fi făcut schimbări pe alte căi, evitând alte principii?

– Posibil și asta. Nu știu.

– Da’ ce pula mea știi?! țipă Iulian.

– Se pare că nu prea multe.

Se lasă liniștea.

– OK, deci ce facem? întreabă Iulian.

– Nimic, zice Filip și soarbe din bere. – Putem sta aici o lună de zile, discutând toate teoriile fizicii și mecanicii cuantice referitoare la călătoria în timp și n-o să se schimbăm absolut nimic. Toate astea-s doar vorbe ale unor oameni care n-au călătorit vreodată în timp și care, probabil, se îndoiau că așa ceva era posibil în realitate. Dar uite că e posibil. El, eu-din-viitor, controlează tot. Nu pricepi? Totul se întâmplă din cauza lui. El a vrut ca noi trei să ne întâlnim azi. El a vrut ca noi trei să stăm de vorbă, să discutăm și probabil tot el a ales ceea ce urma să ne spunem. El dictează tot. Gândește-te la asta: cine știe de câte ori am purtat discuția asta, noi trei? În câte combinații diferite, și cine știe de câte ori o s-o mai purtăm?

– Cum rămâne cu liberul arbitru?

– Ce-i cu el? râde Filip. – N-ai fost niciodată manipulat să faci ceva ce n-ai vrut?

Iulian se încruntă:

– Nu pricep.

– Văd asta, șoptește Filip. – El își ajustează prezentul. Prezentul lui, cel din viitorul nostru. E ca și cum ar acorda un pian să sune așa cum vrea el. Apasă pe o clapă și dacă nu-i convine cum sună, o întinde mai tare. Și face asta de atâtea ori până când pianul ăla sună exact cum vrea el. Se poate întoarce de câte ori vrea în trecut, să modifice câte o chestie minoră, și schimbările astea probabil generează, doar pentru el, viitoruri alternative.

Se întoarce spre George:

– Fiecare din ele, puțin diferit față de cele anterioare. Nu se anulează nimic.

– De ce doar pentru el? întreabă George.

– Pentru că el e călătorul în timp. El e în afara timpului. De aia nu-l atinge principiul lui Novikov sau paradoxul bunicului. El știe că a fost nevoie de o întoarcere în timp ca viitorul să arate altfel, și faptul că s-a produs o schimbare nu îl face să uite asta. El vede totul dintr-o perspectivă pe care noi, ceilalți, n-o bănuim. Și asta-l face să perceapă totul simultan. El… el e singurul care pricepe gluma. Pricepi?

– Nu prea.

Filip râde cu poftă. Iulian oftează:

– Deci, ce facem?

– Mergem acasă și așteptăm dezastrul, zice George, resemnat.

Iulian își îngustează privirea:

– Nu, n-o să facem asta.

George se încruntă spre el. Iulian continuă spre Filip:

– Știi, mi se pare că ești foarte informat în legătură cu toată situația asta.

Filip își ridică sprâncenele:

– Păi, na, ce să zic? Am studiat un pic situația.

– Nu mă refer la studiu.

– Da’ la ce te referi?

– La felul în care pui problema. Pari prea sigur pe tine. Prea sigur pe explicațiile pe care le dai.

George îl privește pe Iulian. Acesta din urmă continuă, adresându-i-se lui Filip:

– Stau și te ascult de o oră vorbind despre călătorii în timp și despre inevitabilitatea viitorului plin de succes pe care tu-cel-din-viitor ți l-ai asigurat, și mă gândesc la o singură chestie. Pur și simplu nu-mi dă pace.

– Ce anume?

Iulian se ridică de pe scaun și dă un ocol mesei, strecurându-se în spatele scaunului lui Filip. Se apleacă și mângâie câinele. Animalul dă din coadă. Filip îl privește pe George, apoi își întoarce ușor capul spre Iulian. Acesta zice:

– Mă gândesc că există o soluție care ar rezolva problema foarte ușor. Și mi se pare foarte ciudat că ai omis-o.

Și cu o mișcare rapidă pune palma stângă peste gura lui Filip, iar cu mâna dreaptă îi înfige în mijlocul pieptului o șurubelniță luată din scula de truse de pe pervazul ferestrei. George clipește rar, apoi zvâcnește în scaun cu o ușoară întârziere și, până să își dea seama ce se petrece, Filip e deja mort. Aude un horcăit surd, apoi liniște. Câinele se ridică în patru labe și începe să chițăie și să dea târcoale mesei. Iulian își descleștează degetele albite de pe mânerul șurubelniței și se retrage doi pași înapoi. Filip e nemișcat și mânerul alb cu albastru îi răsare din piept. Mâna dreaptă îi cade peste marginea scaunului. George tresare, se ridică încet de pe scaun, absoarbe aerul cu lăcomie. Atent să nu răstoarne nimic ocolește cadavrul cu grijă. Zice:

– Man, ce căcat ai făcut?!

– Am rectificat viitorul, răspunde Iulian în timp ce își studiază palma, căutând urme de sânge.

Nu are așa ceva.

– Ești fucking tâmpit? L-ai omorât?

Se apropie de Filip și încearcă să-i ia pulsul de la gât. Sare înapoi un pas și își ia capul în mâini:

– Ai de mă-sa! L-ai omorât!

Rostind aceste cuvinte, își coboară brusc vocea și își rotește cu furie privirea împrejur, ca un animal încolțit de capcane. În afară de foiala câinelui, totul e liniștit. Iulian e dubios de calm. Se apropie de pervaz și depune șurubelnița pătată de sânge înapoi în trusă, apoi privește câinele care a început să lingă palma inertă a lui Filip.

– Cristoase, ce pula mea ai făcut?! Or să ne aresteze și-or să ne închidă…

Iulian îl privește cu ochi goi și zice sec:

– Nu te mai pișa atâta pe tine. N-ai văzut niciodată un cadavru?

George îl privește cu groază:

– Nu! N-am văzut niciodată nu cadavru. Și știi ce n-am mai văzut niciodată? O crimă.

– Calmează-te, îi șoptește Iulian și aruncă o privire spre stradă.

– De ce-ai făcut asta? întreabă George.

– Varianta lui din viitor va dispărea. Ceea ce înseamnă că nu se va mai putea întoarce în trecut să-mi fure manuscrisul și să mă transforme într-un plagiator împuțit.

George îl privește cu ochii lărgiți. Își rotește din nou privirea în jur, așteptând. Dar nu se întâmplă nimic.

– Simți vreo schimbare?

– Nu, zice Iulian.

George oftează, apoi zice:

– Man, cred că l-ai ucis degeaba.

– De ce zici asta?

– Poate era un nebun, cine dracu’ știe ce era-n capul lui. Și-acuma o să facem pușcărie pentru chestia asta.

– Te-ai tâmpit? Ai uitat de Supa neagră?

George își dă seama că pentru o clipă i s-a părut că romanul era o glumă, o farsă. Zice:

– Omul tot mort rămâne.

– De ce nu se schimbă nimic? întreabă Iulian.

– Nu știu.

– Ce înseamnă asta?

– Nu știu. Dar am o presimțire urâtă.

– Ce presimțire?

– Dacă nu s-a schimbat nimic, atunci tipul ne-a mințit.

– În legătură cu ce?

– În legătură cu unul din două lucruri. Ori nu s-a întâmplat ce a spus că s-a întâmplat, ori…

– Ori?

– Ori nu e cine a spus că e.

– Păi, și cine mă-sa e, dacă nu Filip?

– Cred că e Filip, dar nu cel din prezent.

– Cel din viitor? întreabă Iulian.

– E singura chestie care ar avea sens. Ucigându-l, nu schimbi nimic, pentru că toate faptele lui sunt deja comise.

– OK, și atunci unde-i Filip-din-prezent?

– Dracu’ știe!

Se lasă liniștea. George își rotește privirea în jur, locație e dubios de pustie, strada la fel. Zice:

– OK, și acuma ce facem?

– Dispărem. Nu ne-a văzut nimeni venind, n-o să ne vadă nimeni plecând. Scoatem plăcuțele de înmatriculare de la mașină și le punem la loc abia înainte să intrăm în oraș. O luăm pe un drum laturalnic, evităm alți oameni. Să ni se piardă urma.

– Cum rămâne cu amprentele? Am pus mâna pe aici pe tot felul de chestii.

Iulian chibzuiește câteva clipe, apoi zice:

– Nu contează. N-avem cazier, n-au cu ce să le compare. N-au cum să facă legătura cu noi.

– Ba pot.

– Cum?

– Observatorul. Dacă băieții ăia află că Filip a murit, or să intre la bănuieli. Numele nostru o să iasă la suprafață, mai devreme sau mai târziu.

– Eroare. L-am ucis, cel din viitor nu mai există și nu se poate întoarce înapoi. Ergo, nu va lua niciodată legătura cu Observatorul.

George se dă înapoi, ca lovit cu palma:

– Man, tu chiar ai planificat chestia asta.

– A trebuit să fac ceva în timp ce tu trăncăneai aiurea cu el despre paradoxuri! Pf!

– Păi, da. Pentru că, teoretic, și uciderea lui ar trebui să nască un paradox.

Iulian ridică din umeri. George explică:

– Dacă l-ai ucis acum, el nu se va întoarce din viitor în trecut. Dar atunci tu nu mai ai motiv să îl ucizi, ceea ce înseamnă că el trăiește și că se poate întoarce în trecut.

– OK, și atunci de ce nu simt nimic?

George își privește palmele. Zice:

– Nu știu. Suntem aici, în pizdeea, cine știe ce se întâmplă înapoi în oraș? Poate sfârșitul lumii e chiar după colț! Poate n-ai schimbat nimic, ucigându-l. Așa zicea și el, că nu se anulează nimic.

– Poate, șoptește Iulian. – Dar a trebuit să încerc. Am lucrat prea mult la romanul ăla ca să-l las pe muistul ăsta să mi-l fure și să mă facă de râsul lumii! strigă Iulian și lovește trupul lui Filip cu piciorul în coaste.

George îl trage deoparte și se îndreaptă spre mașină:

– Hai, tre’ să ne cărăm de-aici, până nu ne vede careva.

– Unde mergem?

– Ne întoarcem în oraș. Să vedem dacă s-a schimbat ceva.

Iulian se oprește și își întoarce privirea spre casă. Câinele îi privește pe amândoi de lângă trupul lui Filip. Își pune ochelarii de soare pe ochi și se întoarce spre mașină:

– Fucking călători în timp.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.