Cu riscul de a fi considerat un defăimător, un recenzent lipsit de viziune artistică și bunăvoință, un tradiționalist sadea, trebuie să îmi exprim părerea negativă vizavi de ultimul roman al lui Michel Houellebecq, Supunere, acest fenomen editorial care a făcut furori în vestul european, publicat la jumătatea lunii ianuarie a anului în curs în Franța, într-un tiraj de o sută cincizeci de mii de exemplare, preluat apoi imediat de către germani, acolo unde tirajul aproape că s-a dedublat, apoi de Italia, de Portugalia, Ungaria, etc. La noi, volumul a picat la țanc (adică mai târziu cu vreo cinci luni), fiind lansat chiar la târgul de carte Bookfest de anul acesta și demonstrându-se o revelație, stabilind un record absolut de vânzări, în contul editurii Humanitas.
La cât de titrat a fost, cred că mă pot considera îndreptățit să fi avut așteptări mai mari în urma achiziționării, respectiv lecturării volumului. Din nefericire însă, am fost dezamăgit profund. Nu știu de ce Emmanuel Carrère a făcut acele declarații (care au avut și ele greutatea lor în formarea opiniei generale), hazardându-se să îl compare pe Houellebecq cu Huxley sau George Orwell, ba chiar să îl prefere pe francez în dauna acestuia din urmă. Pentru mine, cei doi scriitori nu pot fi comparați doar pentru faptul că au scris amândoi câte o distopie, pentru că scopul nu scuză mijloacele, iar mijloacele lui Houellebecq sunt cât se poate de sărace pe lângă cele ale marelui Orwell.
Dar să o luăm sistematic. Ne aflăm în Franța, într-un viitor apropiat, poate prea apropiat pentru ca povestea să fie cât de cât admisibilă (anul 2022). Alegerile prezidențiale se soldează cu victoria partidului moderat musulman Frăția Musulmană. Mohammed Ben Abbes este noul președinte al Franței. Educația – primul mijloc de monopolizare a ministerului islamic. Universitatea Sorbona este rapid și radical transformată: profesorii catolici sunt constrânși să iasă la pensie (pensiile generoase, în scopul de a îi mulțumi pe deplin pe cei proscriși și de a îi reduce la tăcere) și înlocuiți cu cei musulmani. Pot rămâne doar cei care se convertesc la religia islamică. Salariile sunt de trei ori mai mari, iar printre avantaje se numără posibilitatea de a îți crea un harem, ca profesor, cu neveste alese pe sprânceană chiar din rândurile studentelor (oricum, într-o societate eminamente islamică, femeia nu prea are acces la studii, căci e mai apreciată dacă se limitează strict la înmulțirea speciei, pe principiul: familia este baza și centrul societății). Între Paris și orășele învecinate (acolo unde se refugiază ba pentru a călca pe urmele lui Huysmans, ba pentru a se ține departe de tumultul evenimentelor), protagonistul nostru, unul dintre profesorii îndepărtați de la Sorbona (scoși la pensie de către noul sistem), un burlac de patruzeci de ani, expert în Huysmans, aflat în plină criză existențială, își duce viața. Deși guvernul este unul moderat, evreii nu se simt deloc în siguranță și părăsesc Franța în masă. Este cazul lui Myriam, studenta iubită de protagonist, la rândul ei protagonistă a unor scene de sex cel puțin improbabile, ca să nu spun hilare și care nu își au locul în carte (nimic însă nu pare prea mult atunci când însăși cartea nu își are locul în carte!). Cam atât despre poveste, nu voi dezvălui mai multe pentru a nu le strica plăcerea (care plăcere?) celor care, totuși, se vor încăpățâna să lectureze romanul. Atât mai spun, anume faptul că și finalul și următorul capitol și următoarea pagină sunt cât se poate de previzibile, în oricare punct al cărții te-ai afla cu citirea.
Ceea ce m-a dezamăgit totuși mai mult nu a fost atât intriga volumului (pe care nici măcar o secundă, cu toate că am încercat, nu am putut-o lua în serios: imposibil și nici măcar probabil ca această radicală schimbare să se petreacă tocmai în Franța și asta într-un viitor atât de apropiat; știm cu toții ce fel de comportament au francezii față de străini, atât la nivel politic cât și social), cât incapacitatea scriitorului de a îmi captiva atenția. Inconsistența descrierilor, fie că e vorba de locuri sau personaje, impasibilitatea protagonistului față de lucrurile (totuși epocale) care se petrec în jurul său, staticitatea acțiunii (personajul principal este mereu departe de epicentrul evenimentelor, suspendat undeva între timp și spațiu, umple pagini întregi cu analiza operelor și a vieții lui Huysmans, în timp ce Parisul e ”în flăcări”, apoi se întoarce acolo – la Paris – când nimic nu se mai întâmplă, pentru a lua masa cu vreun fost coleg de muncă sau cu directorul universității – care îl vrea înapoi – pierzând vremea în expunerea unor tergiversări inutile, când de fapt cititorul și-a dat deja seama care va fi decizia lui finală), perspectiva grosolan misogină a tuturor bărbaților din volum, care nu au nimic de obiectat în privința subjugării femeii, banalitatea dialogurilor (ai impresia că se desfășoară între un intervievator și cobaiul său, acesta din urmă oferind informații cu o dăruire și o vivacitate ieșită din comun, în condițiile în care nimic nu îi leagă pe cei doi, iar cel căruia i se ia interviul nu ar câștiga nimic de pe urma sa) – toate acestea și multe altele reprezintă, din păcate, consistente bile negre atunci când vine vorba de o evaluare pozitivă a cărții și fac din acest roman unul care să nu își merite nici banii, nici efortul lecturii.
Houellebecq nu dă dovadă în acest roman, după părerea mea, nici de finețe, nici de profunzime, nici de coerență, iar succesul cărții se datorează, cred eu, doar unei inteligente campanii de publicitate care a asociat povestea (într-un mod cu totul inoportun și nefericit) cu atentatul împotriva redacției Charlie Hebdo din Paris. Supunere nu are nici o legătură cu acel atentat, grupările jihadiste nu reprezintă nici pe departe tema principală a cărții (și nici măcar o temă secundară), ci sunt tratate ca și până acum în lumea modernă, ca niște cete izolate de elemente destabilizatoare. Guvernul nu ajunge la putere folosindu-se de acțiuni teroriste (dacă lucrurile ar fi stat astfel, poate că am fi vorbit acum despre un roman infinit mai bun), ci pe cale pașnică, amiabilă, fiind votat de către majoritatea cetățenilor francezi, aceiași cetățeni care au clădit bazele democrației europene cu câteva secole în urmă, care au stat la dreapta Papei de-a lungul evului mediu, au purtat sângeroase războaie împotriva musulmanilor în numele unui creștinism catolic fanatic, debordant…
Dacă vă atrage, totuși, acest experiment al lui Michel Houellebecq, dacă vi se pare plauzibilă o astfel de desfășurare a faptelor, sau dacă pur și simplu nu dați doi bani pe ceea ce poate fi considerat plauzibil sau nu, ci mai degrabă premiați ideea în sine, șocantul, cutremurătorul, atunci vă invit să cumpărați și să citiți romanul, în pofida recenziei mele, căci orice scriitor are până la urmă proprii săi simpatizanți, indiferent de ce afirmă sau infirmă ”gura târgului”. Atât doar: să nu spuneți, mai apoi, că nu v-am avertizat!
Citește un fragment tradus din carte, aici: Întoarcerea la Paris
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
La cit de slaba zici ca e, pot sa pun pariu ca ne paste si un film :)
Cartea are succes pentru ca trateaza o tema tabu. Nu cred ca vreo editura din Canada sau Statele Unite ar fi acceptat sa publice asa ceva, si poate nici Franta, daca nu ar fi fost incidentul Charlie Hebdo.
Faptul ca asa ceva „are voie sa apara”, sa treaca de cenzura atrage. Pt ca da, inca exista cenzura atita timp cit textele lui Mark Twain sint scoase din programa scolara, sau modificate… voi stiti ca Jules Vernes nu e mentionat deloc in programa scoalara franceza la literatura?! Pai vorbim de raftul ala de carti albe, copertate, pe care orice copil din Romania il avea in biblioteca.. Ei bine, Jules Vernes are niste pasaje f rau vazute in citeva carti, ex Copiii Capitanului Grant, spune despre aborigenii australieni ca „privindu-le forma craniului iti poti da seama ca sint mai apropiati de maimute decit de oameni” – citatul nu este exact, in plus ca si Mark Twain cred ca foloseste cuvinte care atunci erau uzuale, echivalentul francez (care o fi?) la nigger samd.
Nu te mira de suportul lui Emmanuel Carrère, poate asa s-a inteles cu editura, un deal de publicitate.
„It’s a long way to the top if you want to rock’n’roll” stii cintecul (Ac/DC). E greu s ajungi in top si e greu sa te mentii in top, si ca sa continuam paralela cu muzica.. stii ce au facut cei de la Red Hot Chilli Peppers pt publicitate si atragerea atentiei? La unul dintre primele lor show-uri au concertat „imbracati” cu un ciorap pe penis. Apoi, la nu stiu ce aniversare Woodstock, basistul a concertat in fundul gol. Asa si cu scriitorii „de succes”.
Excelenta recenzia.. n-am nici cea mai mica curiozitate sa rasfoiesc cartea :)
Altrenate history se numeste aria asta a literaturii sf. Are si Philip K Dick una, „Man in the high castle” – de fapt cred ca el a lansat genul. isi imagineaza o istorie paralela, daca Hitler si nazismul ar fi cistigat al doilea razboi mondial. Si Stephen King are ceva pe aproape „11/22/63”.
De ce nu-si fac editurile astea mari o sub-sectiune clar identificabila „Comerciale”? Humanitas comerciale, Editura Trei Comerciale? Mie mi s-ar parea cinstit, cred ca nici autorul nu s-ar oftica. Daca scriu o carte comerciala, eu unul m-as bucura sa apara la sectiunea asta.
„Fiction” wtf is fiction? Nici macar nu e pe romaneste. Si e prea general.
Îmi pare rău că am reușit să te enervez așa.
Nu uita că recenziile sunt subiective, poate că totuși… deși nu cred :)).
Nu ai fi atras de așa ceva. La cum scrii tu mai ales și din ce am văzut că apreciezi pe site, te-ar plictisi teribil ”Supunere”.
Ar mai fi multe de zis despre inconsistența poveștii, însă nu puteam scrie totul în recenzie pentru că nu se face. Atât mai spun: de-a lungul romanului, amândoi părinții protagonistului mor unul după altul (întâi mama apoi tatăl acestuia, divorțați, domiciliați undeva în provincie, departe de Paris). Ei bine, fiul rătăcitor nu varsă nici o lacrimă, nu se duce nici măcar la cimitir, din curiozitate, ca să nu spun dintr-un sentiment uman. Căci până și cel mai dur luptător de MMA tot plânge la moartea părinților, cred eu. Apoi, momentul maxim de revelație în cartea asta, m-a făcut să râd teribil, este în timpul unei partide de sex cu două escorte de genul ăstora de pe siteurile de întâlniri pentru sex. Se întâmplă că una dintre ele (cum să exprim asta fără să par vulgar, când însuși Houellebecq o scrie de parcă ar face un raport de anatomie?) îi linge scrotul, efectiv, protagonistul are o tresărire și face un soi de apoteoză despre propria-i virilitate (singurul moment din roman în care ceva pare să îl miște, să îl scoată din letargie).
Cultura mea muzicală, din păcate…e cam praf. Mi-e rușine să o recunosc, dar așa este. Însă la literatură nu mă bate nimeni :D Așa că am înțeles perfect referințele tale. Adevărul e că scriitorii din perioada imperialistă a Europei, cea dinainte de primul război, s-au cam compromis, și din păcate, ceea ce guvernul făcea (cuceririle și exterminările, abuzurile împotriva populațiilor indigene africane, indiene) ei justificau. Intelectualii din acea perioadă (e drept nu toți dar majoritatea) în principiu scriitori și folosofi au lucrat cot la cot cu guvernul imperialist în a semăna ideea că acele populații erau barbare și că europenii ar fi fost civilizatorii, mana lor cerească, cei care îi ajutau să iasă din mizerie.
A fost o perioadă tare urâtă a istoriei, la fel ca și ce a urmat și ce a fost înainte (exterminarea populațiilor americane indigene: atzechi, incași, maya).
Acum în timpurile moderne, cu toată grija asta excesivă pentru rasism (până și în fotbal e deviza aia: Say no to racism!) mai ales la nivel intelectual se întâmplă ce spui tu și în loc să se cenzureze abjecții de genul referințelor sexuale (care prind imediat la copii. nu vreau să mai spun că am văzut un videoclip cu o mamă care răsfoia o carte ilustrată pentru copii cu titlul: ”Vrei să te joci cu bilele mele?” sau ceva de genul. întreaga poveste era jucată pe dublu sens, inclusiv ilustrațiile. am rămas șocat efectiv.) cenzurează niște lucruri până la urmă utile. cum să îi explici copilului că nu e bine să discrimineze dacă nu mai ai material de contra-exemplu la dispoziție?..
Post Scriptum: dacă luăm definiția din dex online, ea zice așa:
FICȚIÚNE, ficțiuni, s. f. Reprezentare produsă de imaginația cuiva și care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginației; născocire.
Deci ai dreptate, e prea general. orice operă literară e o plăsmuire a imaginației. Pe de altă parte, Supunere e o supernăscocire, deci numai la fiction putea să intre :)))
Eu am citit cateva pagini si, sincer, chiar mi-au placut, sunt scrise foarte bine. Exemplu: http://cdn4.libris.ro/userdocspdf/560/supunere.pdf
Ai citit cartea pana la capat? Poate nu te-a atras subiectul sau te-ai revoltat impotriva metodei de promovare, a laudelor pe care le-ai considerat exagerate, zic si eu. E o lucrare de fictiune si trebuie tratata ca atare.
Am citit-o până la capăt, Damian. Altfel nu aș fi putut face recenzia. Tocmai din această cauză pot afirma până la capăt faptul că nu mi-a plăcut.
Însă de aceea sunt recenziile subiective. Tot ce m-a dezamăgit în legătură cu volumul, am scris în recenzie.
Din punctul meu de vedere, al meu personal, asemenea scriere nu poate fi considerată literatură.
Aștept o părere după ce o vei fi terminat-o. Poate o contra-recenzie. Sunt deschis la orice discuție de acest fel :).
Recenziile sint prin definitie subiective, nu importa ce nota dai (buna sau slaba).
Stiti acum vreun an cind se dadea stafeta aia pe FB, cele mai bune 10 carti citite… Spre uimirea mea am gasit un tip care avea pe lista „Invingatorul este intotdeauna singur” – Paulo Coelho, aparuta tot la Humanitas cu subtitlul „bestseller international” (mi se pare corect) si, in ce ma priveste, una dintre cele mai slabe carti. Asa ca da, ce mi se pare mie prost altuia i se pare genial. Si iarasi in ce ma priveste, ideal ar fi ca in timp cit mai multi dintre cei care vor frecventa site-ul sa spuna „da, uite ca a spus baiatul ala ca e o carte excelenta si asa e”. E vorba de statistica aici. Clopotul lui Gauss: intr-o „grup” mare vor fi 5% in afara. In productie le spune „defecte” :)
Ţinând cont că sunt abia pe la pagina 70, ca un leneş infect ce sunt (am cartea de vreo săptămână), nu mă avânt în expuneri de opinii ample. Totuşi, nu văd ce nu e plauzibil în faptul că personajul nu pare câtuşi de puţin atins de moartea părinţilor săi. Nu am citit încă partea cu pricina, dar stau şi eu strâmb şi zic cum mi se pare drept.
Iarăşi, în condiţiile în care Franţa se islamizează pe zi ce trece, în timp ce autohtonii sunt scindaţi de eterna luptă(sic!) stânga vs. dreapta, agăţându-se după preferinţe (sau toane) după fiecare dintre nuanţele intermediare, probabilitatea ca o formaţiune politică formată pe criterii etnic-confesionale să câştige alegerile pare suficient de mare.
Ce NU îmi pare credibil este acceptarea impunerii fundamentalismului(nici mai mult, nici mai puţin) în sistemul universitar. Sigur că Houellebecq descrie măsuri cu bătaie lungă, deşi nici măcar nu îi aparţine genul acesta de intuiţie şi de vizionarism.
Subliniind din nou că încă nu am habar despre ce vorbesc, nu cred că islamizarea Sorbonei (şi probabil a întregului sistem de educaţie)ar fi atât de facilă cum ne dai de înţeles în această recenzie, cu toată atmosfera aceea de dezertare generală pe care o transmite Houellebecq, căci în această privinţă îl cred pe cuvânt.
Tocmai asta e interesant, Cristian. Nu pretind ca toți să fie de acord cu mine, altfel cum doamne iartă-mă ar mai fi fost vândut romanul în 150 000 de exemplare doar în Franța?
Sigur că te poate prinde și stilul și argumentul, vorbim până la urmă de preferințe. Apoi, când faci o recenzie, mai ales când decizi să nu divulgi prea multe pentru a încuraja lectura operei respective, te axezi doar pe acele lucruri care ți-au captat atenția în mod special. Conducerea Universității este descrisă în mod real: distantă și supremă. Nu am dorit să arăt nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce am scris deja. Și nu mă deranjează cu nimic dacă, după terminarea romanului, vei spune că e cel mai bun pe care l-ai citit în ultimul timp. Încearcă totuși să fii cât mai detașat, să surprinzi exact ce anume îți transmite ție, în pofida a ceea ce am scris eu în recenzie :) Spor la citit!
Acum că am terminat de citit romanul, mă gândesc că poate sunt eu orb şi prost de nu înţeleg comparaţiile făcute de unii exaltaţi cu distopiile lui Huxley şi Orwell. :)
Nu mă bucur că îmi dai dreptate, mă bucur că ai ajuns singur la concluzia asta. :)
Uite, Pavel, am mai gasit si parerea altora care coincide cu a noastra :)
http://www.romlit.ro/fuck_the_autonomy
Oho! Și încă unde: într-o revistă finanțată de Uniunea Scriitorilor!