Tabloul lor

E obositor să stai așa, fără să faci nimic, își spune Anne străduindu-se să nu se miște. La început i-a fost rușine să pozeze. Cu timpul s-a mai obișnuit, dar tot nu se simte în largul ei. Nu-l privește în ochi. Preferă să se uite într-o parte.
Noroc că, în afară de pictor, n-o vede nimeni. Și-ar dori să facă treabă de dimineața până seara decât să stea ore în șir, acolo, în fața casei, lângă soțul ei. La drept vorbind John are o poziție și mai incomodă, dar el nu se plânge niciodată. Îl privește cu coada ochiului. De zeci de minute John stă serios cu furca în mână. Parcă nici nu respiră. Grant a insistat să renunțe la furcă, dar John l-a refuzat. Dacă el dă banii pentru tablou, atunci tot el hotărește cum vrea să fie pictat. La urma urmei e tabloul unui agricultor, așa că furca trebuie să fie prezentă acolo, pe pânză.
Și Anne care își cunoaște soțul destul de bine, știe că pictorul și-a bătut gura de pomană. John e din cale afară de încăpățânat. Întotdeauna face numai ce vrea el. Nu contează ce spun sau ce cred ceilalți.
Oare cum o să fie tabloul lor ? Amândoi sunt tare nerăbdători să-l vadă. Dar Grant lucrează încet, cu răbdare, atent la fiecare detaliu. De ce nu se grăbește puțin? Poate că a înțeles cât de importantă e lucrarea lui pentru John în primul rând, dar și pentru Anne. Oare ei o să-i placă tabloul? Precis că o să-i placă, fiindcă ea nu e mofturoasă. Dar ce-o să spună John? El e foarte exigent. Și întotdeauna găsește cusururi unde nici nu te-aștepți.
Nu, lui John nu i-a fost ușor să găsească un pictor. Prin anii 1880, acolo unde trăiau ei, într-o localitate mica din estul Americii, oamenii știau să facă multe, dar habar n-aveau să picteze. Așa că vecinii nu l-au putut ajuta. Și nici prietenii.
-Un pictor? Adică unul din șmecherii ăia care-și pun o bască pe-o ureche și măzgălesc pânzele? Îmi pare rău! Nu știu niciun pictor, a fost răspunsul lor, cam același de fiecare dată. Dar John nu s-a dat bătut. A insistat, a întrebat în dreapta și-n stânga până când într-o zi, o cunoștință întâlnită întâmplător i l-a recomandat pe Grant Wood, un artist tânăr, dar deja destul de cunoscut.
Anne s-a obișnuit destul de repede cu ideea tabloului. Soțul ei i-a vorbit de viață fără de moarte. De fapt, Anne nu se gândește la moarte. E prea tânără. Pentru ea moartea nu există. Sau poate că există, dar undeva departe, foarte departe. Anne se apropie de treizeci de ani. Părinții ei au îndemnat-o să se mărite devreme, așa că Anne e soția lui John de aproape doisprezece ani. Cum de-a trecut deja atâta vreme?
La început i-a fost greu să se simtă acasă în casa cea mare și rece a soțului ei. Uneori i se face dor de locul în care s-a născut și a crescut. Ba chiar, în unele nopți, se visează în căsuța părintească. Au fost zece frați. Șase fete și patru băieți. Ce bine se simțea acolo! Era cam înghesuială, casa era mică și ei erau mulți, dar era multă căldură și multă voie bună; se hârjoneau tot timpul, se jucau fără nicio grijă, râdeau și cântau pe săturate.
Acolo toate sărbătorile, dar mai ales Crăciunul, erau minunate.Pregăteau din timp podoabe pentru brad și mici daruri pentru fiecare. Erau daruri de suflet care nu costau mult, dar aduceau bucurie. Darurile împachetate frumos și erau ascunse până de Ajun când frații făceau ieslea și se bucurau de nașterea Domnului.
În casa lui John sunt doar ei doi. Nu se țin petreceri, nu se râde și nu se cântă. Întotdeauna e liniște și ordine. Fiecare lucru are locul lui. Nu le lipsește nimic și totuși casa pare goală. În realitate nu e goală, e pustie. Și-ntr-o casă pustie cine se poate simți în largul lui? Noroc că amândoi au treabă, muncesc de dimineața devreme până seara târziu și nu prea stau în casă. Și de bine, de rău, zilele trec.
Fiecare cu activitățile lui. John e agricultor și are grijă de câmpurile cu porumb, și de animale. Iar Anne, ca orice femeie la casa ei, spălă, călcă, coase, face mîncare și curățenie. Și tot ea îngrijește mușcatele albe si roșii de pe terasă.
Înainte de povestea cu tabloul, Anne și John au trecut printr-un moment greu. Au aflat că nu puteau avea copii. An după an au sperat să devină părinți, dar copilul n-a venit. Așa că au fost la un medic care după ce a consultat-o, le-a explicat că Anne nu putea rămâne însărcinată. Și mai ales că nu exista leac pentru beteșugul ei. John s-a supărat foarte tare, și , în zilele care au urmat a încărunțit. Dar nu i-a reproșat nimic tinerei lui soții. A înțeles că ea n-avea nicio vină.
O vreme a muncit mai mult și a vorbit mai puțin decât de obicei. Apoi încetul cu încetul s-a resemnat. Nu i-a fost ușor. El își luase o nevastă mult mai tânără, tocmai fiindcă își dorea copii. Măcar un copil. La drept vorbind, avea deja o vârstă și era cam târziu să fie tată.
Anne stă nemișcată și se gândește la ziua în care Grant o să plece. S-a obișnuit să-l știe acolo, la câțiva pași. Îi luminează zilele. Mai mult. Pictorul i-a schimbat viața. Îi place să-l asculte, să râdă și să cânte împreună cu el. Simte pentru el ceva neobișnuit. Ceva ce n-a mai simțit pentru nimeni. Nu cumva s-a îndrăgostit de bărbatul cel vesel, glumeț și mereu pus pe șotii?
Cum poate să se gândească la una ca asta? Habar n-are ce-nseamnă să te-ndrăgostești. S-a măritat ca să le facă pe plac părinților. Și de ani buni, e femeie măritată, la casa ei! Dar nimic nu se compară cu diminețile pe care le petrec împreună așteptând ca John să-și termine treburile urgente. Pentru că John e tare ocupat dimineața și nu poate să pozeze înainte de ora 11.
-Anne tu știi cât ești de frumoasă?
Se preface că n-a auzit întrebarea lui Grand. Simte că s-a înroșit până în vârful urechilor și-și face de lucru cât mai aproape de mașina de gătit, ca la o adică să poată da vina pe căldura care vine dintr-acolo.
-Să știi că ești foarte frumoasă!
Și continuând s-o privească, o întreabă :
-Ce zici? După ce termin tabloul, vii cu mine?
Anne tresare violent și scapă din mână cana cu ceai. Cana cade pe ciment și se sparge cu zgomot.
-Am glumit!, spune Grant și izbucnește în râs.
Anne ar vrea să se gândească la altceva, dar își amintește iar și iar întrebarea pictorului. Și-o amintește mai ales atunci când stă și pozează. Întrebarea vine, pleacă și iar revine.E ca o muscă obraznică care îți dă târcoale și de care nu poți să scapi cu niciun chip. După ce termin tabloul, vii cu mine? Și după câteva clipe, din nou, aceeași întrebare. După ce termin tabloul, vii cu mine?

Monica Patriciu

Mishamona