Tablouri Made in China

– Preţurile din Beijing sînt de nesimţiţi. Asta din cauza că-s prea mulți turișți pe-aici; lîngă Forbidden City forfotesc ăștia de vin cu lista cu obiectivele de bifat. Pe urmă își pun aparatele foto la ochi și pe bune dacă restul zilei mai văd ceva direct cu ochii lor!
– Păi știi ce mi-a zis un amic ăsta vară, la Bușteni? Să filmăm peisajul cu telefonul mobil și să ne uităm de acasă atent – că pe laptop or să se vadă culorile mai mișto.
– Așa și e. Pe bune și fără mișto, dacă îți admiri mecla pe telefon, arăți mult mai bine ca în oglindă.
– Asta dacă ești fotogenic. Eu invers, pe telefon arăt ca dracu’. Nasul cel puțin pare dublu și fața o am buhăită.
– Ei, știi cum se zice: nas mare, sculă mare.
– Da, dar numai pe telefon e asta.
– Pe naiba, mie mi se pare că și în realitate ai nasul cît o trompă de elefant.
– Măcar se încadrează cu fața. La tine, ochii ăia bulbucați nu se încadrează cu nimic.
– O fi! Dar eu îmi pun ochelarii de soare și arăt super star! Tu cu ce îți acoperi nasul?
– Să-mi acopăr nasul, eu?! Chiar tu ai spus: nas mare, sculă mare.
– Așa se zice, dar în realitate e altfel: laba piciorului spune tot. Eu port 43, tu cît porți?
– Tot 43. Uneori 43 jumate.
– Apropo, mi-am luat ieri un set de chiloți XXL că toți din valiză erau murdari. Și cînd i-am probat azi dimineață, surprise, țipau rău pe mine. Deci e pe bune, chinezii o au mică.
– Normal că o au mică, nu vezi că toate chinezoaicele sînt înnebunite după albi?
– Ești rasist, nu se zice albi că și ei sînt albi. Poți să zici că-s înnebunite după europeni.
– Ei sînt galbeni. Le zice rasa galbenă.
– Nu, asta era pe vremea cînd eram noi mici. Nu se mai zice pieile roșii, rasa galbenă și nici țigan. Nici măcar eschimos nu se mai zice.
– Și cum se zice acum la eschimos?
– Canadieni nativi. Sau în engleză, canadienii le zic la eschimosi, “first nation”. Adică prima nație care a fost acolo, de la început.
– Ok, totuși la noi țiganii sînt ultima nație. Dar nu poți să le zici “last nation”.
– Mamă, ce rasist ești!
– Păi e adevărul, ei au venit ultimii.
– Nu, ultimii sînt chinezii. Să vezi ce o să se umple și la noi de chinezi. Toată planeta o să se umple de ei, ai doar puțină răbdare.
– Normal că am! Crezi că mă grăbesc să mor sau ceva? Din contră.
– Deci la eschimos îi zice canadian nativ. Și dacă sînt eschimoși din Rusia?
Cei doi mergeau agale, cu privirile rătăcind spre semnele în chineză din care nu înțelegeau nimic. Pe unul dintre ei, cel pe care îl chema Costi, îl liniștea să nu priceapă nimic, se simțea ca un copil deschizînd o carte străină, ilustrată – deși nu înțelegea scrisul, îl distra să-și folosească imaginația pentru a-și crea propria lui poveste. Pe Gioni, din contră, îl neliniștea. Cînd în cele din urmă au ajuns în fața unei hărți pentru turiști străini, s-a oprit să citească indicațiile în engleză.
– Uite ce scrie aici. E despre Forbidden City.
Gioni, cel care voia să afle cît mai multe lucruri concrete a continuat să citescă. Costi se mulțumea doar să privească la fel de atent schema muzeului, citind legenda și urmărind plasamentul obiectivelor de vizitat. Căuta să găsească locația clădirii în care, pe vremuri, dormeau soțiile împăratului, dar nicăieri nu era indicată existența unei astfel de clădiri.
– Ce pătrat e, măcar să-l fi făcut romb! spuse, poate nemulțumit că, după părerea sa, schema muzeului era incompletă. A fost construit pe vremea cînd la noi domnea Vlad Țepeș. Un milion de chinezi și-au îndoit coloana vertebrală aici ca să-l termine în 14 ani.
– Da, frate, dar păcat că li s-a terminat imaginația cînd au ajuns la finisări!
Se aflau acum în Piața Tienanmen și într-adevăr, de aici, zidurile cetății ieșeau în evidenţă, vopsite în cel mai obișnuit roșu-cărămiziu.
– Trebuia să luăm totul din Tianjin, fraiere. Uite şi tu cît cere ăsta pentru un rucsac!
Se uitară o secundă la calculatorul de mînă la care butona de zor un chinez ras în cap. Cifrele se schimbau cu repeziciune pe măsură ce ei doi se îndepărtau. Descreşteau, bineînţeles. Chinezul se ţinea după ei şi cifrele se făceau din ce în ce mai mici.
– Uite că l-a lăsat la 50.
– 50 de rmb face 8 dolari, ești bou?! Rucsacul ăsta îl iei din L.A. direct din magazin cu zece!
– Păi ai fost tu în L.A.?
– Și ce, tu parcă ai fost?
Trecură pe lîngă o tarabă de electronice a uni vînzător ambulant, unde copia fidelă a lui Galaxy 8 Edge le făcea cu ochiul la douăzeci la sută din preţ.
– Asta îţi moare după al cincilea apel.
– Cică și-a luat unul Viagra de la o tarabă de-asta și cînd a vrut să-și zăpăcească femela, în loc să stea pe ea a stat toată noaptea pe wc.
– Hai să ne luăm măcar un Rolex.
– Rolex?! Eşti tâmpit? Nu ţi-am zis ce am păţit cu un Rolex?
– Nu.
– Anul trecut, în Newcastle. M-am dus în vizită la o fostă gagică din P6, era din Craiova, ea. Măritată cu un englezoi sărit de şaizeci de ani, dar m-a prezentat ca şi cum eram văru-su. Trebuia să stau la ei două nopţi, să vizitez un pic oraşul – aveam de văzut o garsonieră acolo în care mă gândeam să îmi parchez o parte din bani. Eu, băiat galanton: mă prezint cu un cadou: Rolexu’ luat de aici, de pe tarabe. Ne pupăm, schimbăm politeţuri… Ce crezi că face nemernicu ?
– Nu ştiu…
– Zi măi ceva, orice! Take a guess!
– Nu ştiu… se dă la tine cît era ea la bucătărie?
– Nu, normal că nu! Mai repede i-aş fi pus-o eu lui decît el mie, n-auzi că era împăiat? Şi, fii atent. Ia ceasul.. îl scoate din cutiuţă… îşi scoate ceasul de la mînă.. potriveşte ceasul meu după ceasul lui, îl întoarce şi le pune pe amîndouă, unul lîngă altul pe masă!
– Bă’ dă-l dracu’!
– A făcut ea o salată de-aia fancy: cu stafide prin ea, cu alune, cu păpădii – îţi dai seama, moşul avea nevoie de proteină şi healthy lifestyle ca să poată da un număr pe lună sau nici atît. Mie îmi stătea salata lor în gît. Mă ştii pe mine: I don’t want no fancy salad! Încercam să le urmăresc convesaţia… că a fost fotbalist în Anglia, da’ că pe vremea lui nu se făceau bani. Păi da, tati, te-am pus eu să te naşti în ’52?! Că e mare businessman… ca şi cum eu sînt născut la Bostăneştii din Vale şi nu văzusem anunţul la intrarea blocului: “we still have apartments for rent”. De parcă ce cap de bou tre’ să fii să stai cu chirie la marginea oraşului, dacă n-ai bani de-un down payment?! M-ar fi buşit rîsu, dacă nu eram focusat să urmăresc cu coada ochiului ceasurile nebunului şi dacă Rolexu meu n-ar fi rămas deja în urmă cu vreun minut, cînd el nu vorbise nici zece.
Cei doi prieteni tăifăsuiau, îndreptîndu-se spre intrarea muzeului, unde pe un perete din partea dreaptă trona un portret uriaș a lui Mao Zedong.
– Îți dai seama cum e să conduci o țară toată viața? Ăsta spre bătrînețe cică consuma o chinezoaică pe noapte, ca să-și mențină forma, adică era pentru binele țării toată chestia. Și pe urmă să te lipească în centrul orașului ca exemplu pozitiv, treizeci de ani după ce ai murit? Să te lipească în 2018 pe post de erou?
– Parcă lui Dragnea nu i-ar place să conducă PSD pe viață?
– Lasă-mă măi, cu Dragnea. Ăla e cu aceeași pițipoancă de trei ani pe cînd bouleanul ăla de pe perete avea orice chinezoaică voia el în fiecare zi. Nici una nu se smiorcăia că haștag me too.
– Cine n-ar vrea acces la cașcaval pe viață?!
– Nu știu. Trebuie să fie totuși obositor.
– Ce?
– Accesul pe viață la cașcaval.
– Tu știi care e știrea zilei?
– Care?
– Președintele Chinei, ăsta de acum, tocmai a trecut o lege să devină președinte pe viață. Și știi ce a zis Trump legat de asta, fără să știe că e înregistrat? “Acum e președinte pe viață. Cred că e grozav, poate ar trebui să încercăm și noi asta într-o bună zi.”
– Asta vrea oricine ajunge să roadă pînă în mijlocul roții de cașcaval: garanția că are acces pe viață.
– Excuse me, do you speak English?
Fuseseră întrerupți de un tînăr asiatic cu aspect de student, care afișa un zîmbet servil. Purta părul strîns într-o codiță în stilul fotbalisului Gareth Bale, legată aproape de creștetul capului. Slăbuț, cu aspect inofensiv, insista în spatele lor, ocolindu-i cînd pe stînga, cînd pe dreapta, de mai multe ori cu aceeași întrebare, ca un cățeluș curios să afle dacă intrușii de pe teritoriul lor înțeleg și altfel de hămăit.
– Sorry, we only speak Chinise, spuse Gioni.
– Mamă, ce greșeală ai făcut, să vezi că nu mai scăpăm acum de ăsta.
Într-adevăr, încurajat de glumă, chinezul a trecut pe flancul stîng, lîngă Gioni, spunîndu-i că are bilete de intrare pe gratis în Forbidden City dar că sînt valabile numai pentru astăzi.
– Nu trebuie nici măcar să-mi mulțumiți, sau, cel puțin, nu mie. Eu sînt student la Arte plastice și maestrul meu a primit douăzeci și trei de bilete de la conducerea universității. Bineînțeles că noi toți fiind de aici, din oraș, am vizitat deja muzeul de cîteva ori, practic nu am ce să fac cu cele două bilete pe care mi le-a dat pentru mine și pentru prietena mea.
– Și prietena ta unde e?
– Ah! Credeți că un student în anul unu își poate permite luxul de a avea o prietenă? Mi-am dedicat tot timpul studiului.
– Atunci cum de nu studiezi și acum?
– Păi practic și acum studiez!
– ?!
– Da, așa cum am spus, datorită bunăvoinței voastre chiar în momentul ăsta îmi perfecționez engleza. Pentru că în ziua de azi, un student care nu vorbește fluent engleza, nici nu se mai poate numi artist. De exemplu, profesorul meu de pictură, despre care tocmai vă vorbeam, neștiutor fiind de engleză, nici nu și-ar putea expune tablourile publicului larg dacă nu l-aș ajuta.
Tot ascultîndu-l vorbind pe tînărul chinez doritor de conversație în engleză, au ajuns la intrarea fostului palat imperial, ale cărui ziduri roșiatice se înălțau în puterea zilei ca o imensă pictură expusă în amurg.
– Palatul e foarte interesant de vizitat, nu v-ați putea ierta niciodată una ca asta: să ajungeți lîngă zidurile Orașului Interzis fără să vedeți ce ascund ele de partea cealaltă. Uitați ce porți uriașe, se spune că sînt cioplite din lemn de copac nu mai tînăr de o mie de ani, lemn de stejar care a străjuit, viu fiind, peste treizeci de dinastii. Dincolo de porți se găsește o curte uriașă, rectangulară, pietruită, apoi urmează o a doua poartă care vă va conduce prin holuri maiestuoase, de o parte și de alta veți vedea nenumărate încăperi, dreptunghiulare sau rotunde, a căror formă simbolizează dinastiile, principiul Ying și Yang, punctele cardinale, prerogativele puterii regale, a puterii sexuale, dar și seducția feminității… parcurgînd palatul dinspre răsărit spre apus veți simți ca și cum ați recompus o simfonie muzicală dintr-un alt mileniu.
– Serios? Judecînd după culoarea asta banală cu care au fost spoite zidurile, nu aș crede că vreuna din minunățiile despre care spui tu că există, chiar există.
– O, dar culoarea roșu era de bun augur! Noi o asociem cu puterea, cu bogăția, cu onoarea și mai ales cu fericirea, din acest motiv roșul este omniprezent în Orașul Interzis. Acești pereți înalți au fost spălați cu roșu de lut adus tocmai din provincia Shandong, același lut care a fost folosit și pentru fixarea olanelor de pe acoperișul stil pagodă. Același roșu, nici o nuanță mai deschisă sau mai închisă, îl veți putea vedea pe porți, pe rame, pe uși, pe ferestre, pe cheresteaua exterioară dar și pe coloanele interioare. Dealtfel, se spune că în timpul dinastiei Ming, culoarea roșie era atît de îndrăgită încît toate rapoartele împăratului trebuiau scrise obligatoriu în roșu, în timp ce, mai tîrziu, în timpul dinastiei Qing numai pentru încondeierea decretelor imperiale mai era necesară cerneala roșie. Se spune că în timpul aceleiași dinastii, soția preferată a împăratului trebuia să-l aștepte pe împărat în patul său, complet dezbrăcată și cu trupul uns de sus pînă jos în vopsea roșie. Lumînările folosite pentru a ilumina trupul sclavelor dansînd dansuri erotice aveau ceară de culoare roșie. Chiar și în ziua de azi, știați că cei mai vînduți bikini în China sînt cei de culoare roșie?
– Să dea naiba dacă bouleanul ăsta nu povestește atît de bine că merită să-l scăpăm de biletele alea pe gratis, spuse Costi în românește.
– And the “free” tickets come with no strings attached? întrebă Gioni, punînd accentul pe cuvîntul “free”.
– Desigur că free înseamnă free. Numai în America free înseamnă pe bani, iar aici vă rog să mă credeți, ne aflăm în inima Chinei, uități-vă doar în jur!
Urmăriră privirea chinezului care își rotea capul teatral, ca o găină numărîndu-și puișorii galbeni risipiți în jur, care încotro. Se putea vedea o masă de oameni în perpetuă mișcare, capete de asiatici cît vedeai cu ochii.
Glasul lui era atît de mirat că stîrnea rîsul.
– Ok, dă-ne biletele!
– Dar să ne uităm atent să scrie pe ele data de azi. Am fost cu Didi Cardio anul trecut la Louvre și acolo, chiar la piramidă, a încercat un mare pictor parizian să ne vîndă bilete de intrare cu data de ieri. Încă, la fel, al dracu’ cînd a auzit că sîntem români, mai avea și tupeul să ne spună că în tinerețe locuia pe aceeași stradă cu Eugen Ionesco, că erau practic vecini și soția lui Ionesco îl chema pe la ea oricînd să-I servească cu mîncare tradițională românescă: caltaboș și răcitură de curcan!
Tînărul le-a spus că portarul îi va lasă să treacă, cei de la intrare îl cunosc personal pe profesor, dealtfel bătrînul pictor se află el însuși în Forbidden City, chiar îl acel moment avea loc prezentarea celei mai recente expoziții de tablori semnate de maestru, ultimele sale tablouri.
– Imposibil să fie ceva pe bune din ce debitează pușlamaua asta. Asta cred, că toată noaptea s-a uitat la filme porno și a tras cocaină pe nas, iar acum la el e dimineață și vorbește în transă. Cît s-a făcut ceasul… E week-end și în curînd închid ăștia tarabele. Dacă îl înregistrez pe mobil, scot dialog de film Oscar. Ce facem, că dacă-i basculez un pumn să-l atenționez că s-a cam făcut seară de cînd vorbește, ne și ia poliția. Nu ți-am spus ce era să pățesc acum un an la taxiuri, după ce am coborît din autobuzul care făcea legătura Hong Kong – Shenzhen au sărit cel puțin opt taximetriști pe mine, toți urlau deodată: să-l aleg pe el că are cel mai bun preț, asta îmi imaginam că-mi spuneau, că normal, nu înțelegeam o iotă. Pînă la urmă l-am îmbrîncit pe unul de-a căzut în fund pe capota mașinii, apoi tot pe ăla l-am scuturat de praf, l-am împins la volan și i-am spus să o calce la adresa de pe business card. Fuck, era noapte și eram într-o fundătură, dacă mă tranșau și mă puneau în patru valize separate, nu mă mai identifica nici tata.
– Ok, hai să mergem, prietenul meu spune că ai o față de tînăr cumsecade, imposibil să fie ceva neadevărat din tot ce ai spus.
Într-adevăr, ca și cum voia să le demostreze că tot ceea ce spusese fusese de un adevăr de cea mai veridică onestitate, portarul, un om cu aspect de eunuc umil, se înclină cu respect în fața lor și le făcu semn cu mîna – un gest solemn dar cam țeapăn, ca și cum avea articulațiile chinuite de cea mai sîcîitoare artrită.
Urmărindu-l pe tînăr, deși într-un fel se simțeau parcă împinși de la spate de ecoul vorbelor lui pline de poezie, așa cum se reflectau ele înapoi din zidul care, într-adevăr, așa cum li se spusese, avea exact aceeași nuanță de roșu în interior, cum avusese și pe exterior – poate doar o idee mai închis, deoarece aici, în curtea interioară era umbră –, cei doi ajunseră în fața unei uși deschise prin care se vedea deja peretele din spate acoperit în totalitate de picturi tradiționale chinezești.
Un bătrîn în picioare, stătea aplecat deasupra unei pînze și părea că retușează imaginea unui cer albastru dintr-un peisaj la care dealtfel participau înfrățite mai toate formele posibile de relief: în prim plan o cîmpie, ceva mai departe niște stînci scăldîndu-și cremenele în luciul unui lac în spatele căruia se vedea un lanț de munți falnici cu piscurile complet acoperite de zăpadă. Bătrînul pictor îi salută printr-o scurtă plecăciune a capului apoi alese o altă pensulă, mult mai subțire decît cea precedentă, și cu acel vîrf fin – erau doar renumitele pensule chinezeșți fabricate din păr de veveriță –, acum îmbibat în culoare, începu să aștearnă pe lacul neterminat o năvală de albastru. O barcă, pînă atunci neobservată și plăpîndă, deveni vizibilă prin conturul pe care pictorul i-l făcea acum umbrei sale din apă.
– Acesta este tabloul la care lucrează acum maestrul. Vedeți ce peisaj? În tăcerea adîncă ce s-a lăsat peste acest lac se poate auzi căderea unei lacrimi de tristețe. Vă place?
– Da, e destul de frumos, spuse Costi din politețe.
– Bine, atunci să-l punem deoparte.
Tînărul le prezentă un alt tablou.
– Observați această cabană de vînătoare exilată parcă de bună voie în mijlocul căprioarelor, al păsării-paradis și al pădurii. Remarcați, după luminiș, această ultimă cotitură pe care maestrul a realizat-o în ulei pentru a reda mai bine, noroiul, oboseala dar iată și ploaia încercînd să-și joace și ea rolul de melancolică juxtapunere a naturii. Vă place?
– Nu e rău… încuviință Gioni.
– Ok, atunci să-l punem și pe el deoparte.
– Stai, nu-l pune peste cel nou că nu s-a uscat încă cerneala!
– Vedeți? Deja țineți la aceste picturi. De frumos ne atașăm imediat, fără să realizăm.
Trecuse de ora cinci cînd cei doi ieșeau extenuați ținînd cîte o mapă plină de picturi la subraț.
– Nu ți se pare că am dat cam mult?
– Mai bine decît să fi aruncat banii pe rucsacii ăia. Rucsaci sînt peste tot dar picturi chinezeșți numai în China.
În dreapta lor se vedeau acum felinarele roşii de la intrarea lui King Roast Duck. Traversară curioşi să verifice dacă meniul afişat pe geam era tradus şi în engleză.
– Hai să te fac un Pekin Duck, ai mîncat vreodată? Eşti curios să încerci?
– Păi sînt, numai să nu-mi bage carne de cîine, că fac urît.
– N-auzi că specialitatea lor e raţă?

Intrară în restaurant, unde o chelneriţă zîmbitoare şi neştiutoare de engleză îi conduse spre cea mai apropiată masă liberă.
– English person coming in a minute.
– Şi tu cu măcănitul tău de neînţeles ai fi valabilă… răţuşco. Ne înţelegem prin semne, zi că nu ţi-ar place!
– E bună bucata, dar ăsta e restaurantul de azi, nu salonul de masaj de ieri. Şi… bagă mare, ce-ai făcut cu ceasurile alea de care îmi spuneai înainte să apară discipolul marelui pictor?
Gioni rîse mulțumit că nu folosise chiar primul cuvînt care-i venise în minte, ucenic.
– Am uitat să-ţi spun… dintr-un noroc nu venisem numai cu ceasul. Luasem şi-o sticlă de Bombay Gin de pe avion, îl luaseam mai mult din caliceală, că era aproape gratis. Vreo zece dolari sau aşa ceva. Şi am picat la ţanc pe gustul lu’ Big Ben, am băgat două pahare cu un strop de apă tonică, cum ne place nouă. La al treilea rînd, ultima oară cînd m-am uitat, Rolexu rămăsese în urmă cam cu şase minute. După vreo opt shoturi, fraierul care mîncase numai salată zăcea sub masă.
– Şi tu?
– Eram fresh ca o zi de primăvară. Cerusem toată cutia de alune din care puseseră ei doar şapte-opt în salată. La unşpe noaptea, moşu’ sforăia în dormitor iar eu dădeam la rame, o pusesem pe Daniela pe masa din bucătărie şi făcea a dracu’ mai urît decît făcea în 2005 în P6. Dar nu-i vorbă, că atunci i-o puneam cu colega de cameră dormind în patul de alături şi n-aveam prea mult loc de întors, mă-nţelegi.
Mai repede decît se aşteptau, chelneriţa le aduse tăvile cu mâncare. Raţa era rumenă, legumele aburinde iar pita caldă şi pufoasă.
– Cum se mănîncă drăcia asta, ştii?
– E simplu. Tăi o ciosvîrtă din raţă. Musai să fie piept şi musai să fie cu tot cu piele.
Pui carnea în “clătită”, adaugi legumele şi sosul, strîngi totul ghemotoc cum ai strînge un săculeţ şi secretul e să bagi tot dumicatul deodată în gură şi să laşi sosul să ţi se prelingă pe barbă.
– Dar de băut, nimic?
– Aoleo, am uitat să cerem două Tsingtao. Orice altă bere de-a lor are gust de rahat, crede-mă!
– Tot mă gîndesc ce frumos spunea ăla poveștile din spatele picturilor. Noi cum o să le vindem, frate, în România?
– Hai, băi Gioni dă-o dracu’ dacă și la povești ne bat chinezii înseamnă că am ajuns chiar rău.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.