Teatru: Nabucodonosor latră pe terasă

Pentru ca cititorul să înțeleagă bine încă de la început, voi încerca să realizez un desen care, servindu-se de litere și nu de urma minei fărâmițate a unui creion gri, să imprime în mintea sa imaginea acestei teribil de prost amplasate terase, aparținând domnului Arseni Enbuch. Înainte de a descrie însă terasa, trebuie precizat faptul că apartamentul întunecos al acestui domn se afla la etajul întâi al unei clădiri ponosite de pe strada Brodolini și că majoritatea camerelor dădeau în strada cu sens unic, traficată fără încetare de către motoarele băutoare de benzină și de motorină ale vehiculelor moderne, cele care ne poartă, în schimbul acestor băuturi energizante, acolo unde am putea ajunge și pe jos, doar că mult prea încet pentru o lume în care totul se întâmplă deja înainte de a se întâmpla, deci atât de repede încât nici măcar nu apucăm să realizăm faptul că s-a întâmplat ceva, darămite să mai întrebăm ce anume. Respectabilul domn Arseni Enbuch nu putea beneficia de liniștea necesară oricărui intelect uman pentru a demonstra, cugetând, că există, în niciuna dintre cele trei dormitoare poziționate lângă stradă. Iar pentru ca cititorul să aibă, totuși, cea mai clară imagine asupra configurației apartamentului de pe strada Brodolini, ar trebui să deseneze un pătrat, să aleagă intrarea pe oricare dintre laturi, apoi să traseze o linie din dreptul intrării până la peretele opus, să îngroașe linia respectivă astfel încât să poată fi considerată un hol, să împartă jumătatea din dreapta holului în trei compartimente egale și să le considere dormitoare (bineînțeles, liniile despărțitoare să fie perpendiculare cu cea trasată în prealabil), apoi să hașureze un sfert din jumătatea din stânga holului (colț ce nu face parte din apartamentul domnului Enbuch), să împartă restul în trei părți egale și să considere o treime baie iar celelalte două bucătărie. Cum însă nu se poate pretinde de la toți cititorii același efort de imaginație, și pentru a îi încuraja pe cei care nu au în acest moment acces la instrumentele de desen să continue să citească, este de ajuns să ne imaginăm o intrare oarecare, un hol oarecare (oarecare, pentru că nici textura, nici culoarea ușilor, nici lățimea, lungimea sau culoarea pereților holului nu vor influența povestea în vreun fel, așa că cititorul este liber să și le imagineze așa cum dorește), a cărui primă ușă pe stânga să dea într-o bucătărie destul de spațioasă, însă nespus de întunecată, atât de întunecată încât nicio piesă de mobilier să nu poată fi deslușită nici măcar în cea mai însorită zi a anului.

În dimineața de paisprezece iunie a unui an ce aparține secolului nostru, la o săptămână după ce se mutase în apartamentul de pe strada Brodolini, domnul Arseni Enbuch se hotărî să deschidă larg obloanele bucătăriei, ce nu mai fuseseră deschise de foarte multă vreme și se scorojiseră de la atâta expunere dinaintea divinului poet, mărețului intrumentist, Apollo. Se știe că timpului nu îi rezistă nici măcar lucrurile inanimate, însă obloanele acelea făcuseră pariu unul cu celălalt, strângându-și clempușul și gaica (singurele elemente ce ne-ar putea duce cu gândul la două mâini) cu determinare, urându-și unul altuia noroc în încercarea de a rezista cât mai mult trecerii iremediabile a timpului, dar mai ales poeziilor și cântecelor mărețului zeu, care nu erau tocmai atât de încântătoare pe cât ne asigură poeții (ajungând la urechile de lemn ale obloanelor sub formă de fascicule de raze fierbinți, ce ardeau fără milă eretica vopsea), așadar deloc ușor de suportat. Dar iată, când domnul Arseni Enbuch ridică clempușul, eliberându-l din strânsoarea de rugină a găicii și împinse obloanele de lemn, crăpate de imnurile și odele fierbinți ale lui Apollo, cu vopseaua scorojită, cu balamalele scârțâind așa cum numai într-un thriller sinistru vântul le poate face să scârțâie, o lumină orbitoare se revărsă în bucătăria spațioasă, împânzindu-i colțurile (acolo unde păianjenii își construiseră case concentrice cu milimetricele lor chelicere, însă nu reușiseră încă să prindă nici o muscă, așa că atârnau ca niște lilieci într-o peșteră, nesiguri de eficiența propriilor capcane) dezvăluind, una câte una, mobilele de bucătărie (masa trainică de șase persoane, fiecare dintre ele dispunând de propriul scaun, dulapul cu pahare și mileuri – paharele așezate pe mileuri, cu gura în jos, ca niște clopote silențioase de sticlă – dulapurile pentru veselă, pentru moment goale, cu rafturile huzurind de atâta libertate) frigiderul dreptunghic, de un alb și o formă banală, pardoseala cleioasă, pătată și lăsată astfel de cine știe câtă vreme, de cine știe ce alți chiriași. În timp ce lumina își croia drum, distribuindu-se osmotic în toate colțurile încăperii, domnul profesor Arseni Enbuch aruncă o privire în spatele obloanelor deschise, acolo unde se întindeau plăcile de piatră ale terasei mai sus menționate. Primul gând care îi trecu prin minte înainte să pășească afară fu acela că în sfârșit găsise un loc liniștit (căci terasa, dacă cititorul a urmărit cu atenție distribuția încăperilor în apartament, se afla pe partea opusă străzii Brodolini) pentru a se deda artei sale.

Profesorul de istorie Arseni Enbuch urmărea în zilele acelea să scrie un roman istoric din timpul apus al Imperiului Roman de Apus. Se pregătise un an întreg pentru această expediție în lumea literelor. Se documentase la toate bibliotecile importante pe o rază de o sută de kilometri, iar căutarea aceasta îi procurase documente istorice prețioase: hărți ale Romei din cele mai vechi secole, secțiuni transversale și longitudinale ale domurilor unor importanți senatori, pasaje ale unor epopei obscure ai căror autori nu se putuseră identifica, arbori genealogici care se întindeau pe câte trei, patru veacuri, fotografii ale unor inscripții cu trimitere la culte ezoterice și multe, multe altele, alcătuind un dosar interminabil, greu cât o cărămidă, pe care profesorul Arseni Enbuch îl purta mereu cu sine în servieta cărămizie din piele, răsfoindu-l în puținele sale momente de liniște.

Acum, revenind la gândul care îi trecuse prin minte atunci când terasa, cu dalele sale de piatră (printre crăpăturile cărora scunde plante verzi încercaseră cu modestie să-și croiască drum pentru a-și hrăni cu lumină inflorescențele galbene și indigo), i se profilase dinaintea ochilor, domnul profesor Arseni Enbuch nu putu să-și stăpânească un zâmbet de mulțumire, ce avea însă să-i piară repede de sub mustața groasă și galbenă, căci avea să realizeze în scurtă vreme cât de prost putea fi amplasată și cum nu numai că nu ar fi putut scrie un singur rând din romanul său în mijlocul ei, dar nici măcar un pas nu ar fi putut înainta fără ca libertatea sa de mișcare, ba chiar însăși cea de respirație și de existență să-i fie sistematic reprimată. Deocamdată însă, buzele i se arcuiră în cel mai profund și mai sincer zâmbet cu putință, iar pomeții osoși își traseră carnea roșiatică parcă din măduva buretoasă a oaselor și se umflară ca un balon colorat. O asemenea mulțumire sufletească nu mai pusese stăpânire pe profesorul nostru de foarte multă vreme.

Acel zâmbet de pe chipul lui Arseni Enbuch, ce de mult nu îl mai făcuse să arate atât de chipeș, acei pomeți osoși căpătând dintr-o dată volum și culoare, răsfrânseră asupra stării sale de spirit o energie stranie (a se observa că, în acestă ordine, nu cauza provocase efectul, ci invers; cu alte cuvinte, nu mulțumirea sufletească provocase zâmbetul ci invers, urmărind o logică acronologică inedită și chiar absurdă, pe care nu o vom justifica, căci dacă am justifica absurdul, acesta și-ar pierde valoarea de absurd: nu există absurd rațional cum nu poate exista apă care arde, pentru că e absurd), de parcă mii de mormoloci s-ar fi strecurat, străpungând cu nestarea lor membranele străvezii, în celulele sale, asemenea unor viruși gripali, accelerându-i fiecare mișcare și fiecare gând. Era, desigur, reacția sa la gândul că va reuși în sfârșit, în liniștea totală a balconului (căci așa îi părea deocamdată, silențios, neaventurându-se încă să-l măsoare cu pasul, presimțind parcă neplăcerea și dezgustul ce aveau să îl cuprindă în curând și de aceea zăvobind încă o clipă, aranjându-și firescul ca înaintea intrării în casa unui prieten) să compună primele capitole ale romanului său, acele capitole care prinseseră deja contur, ca un dedal întortocheat, înăuntrul minții sale strălucite. Erau despre sclavul guvenatorului Siciliei care se îndrăgostea incurabil de domina sa, după ce o zărea într-o zi oarecare furișându-se în peplumul ei imaculat, sub ale cărui ușoare falduri i se unduiau minunații genunchi străvezii, afară din casă, intrând într-o colibă de lemn de pe malul mării, acoperindu-și chipul, cu privire hotărâtă însă perceptibilă șovăială a pasului. Printr-o crăpătură, sclavul avea să o zărească pe domina îngenunchind (ea, matroana casei, cea mai puternică femeie din Sicilia) înaintea unei cruci împletite din ramuri de măslin. Brusc, sclavul era iluminat de propria-i mârșăvie: ar fi putut să o șantajeze pe domina pentru a obține de la ea anumite favoruri în schimbul tăcerii. Să fii creștin în Roma Imperială de după anul zero era o rușine pentru familiile tradiționale romane, putând pune în pericol de moarte pe membrii acestora. Acum, favorurile respective, din moment ce sclavul tocmai se îndrăgostise, nu puteau fi decât erotice. Însă cum matroana nu era una oarecare, ci își ducea viața întru dogma creștină, fidelă soțului păgân și dreptei credințe, sclavul nu ar fi reușit să o convingă să cedeze avansurilor sale în schimbul tăcerii. La o singură bătaie din palme a matroanei sclavul îndrăzneț și-ar fi putut pierde viața, însă ea, prima femeie din Sicilia, era creștină: considera sclavul un aproape al său, pe care nu l-ar fi putut ucide fără să îl supere pe Cristos.

Deși acest rezumat al primelor capitole trecu asemenea unui fulger prin mintea domnului profesor Enbuch, momentul în care el se opri în pragul bucătăriei pentru a admira acea terasă, un moment într-adevăr scurt, măsurat în secunde, enorm însă, măsurat în senzații și nuanțe ale cugetului contemplativ, naratorul a trebuit să îl reproducă, altfel nu ar fi putut să explice întru totul nici zâmbetul nici dezamăgirea domnului Enbuch (venită imediat după zâmbet, ca un dop de plută ce nu se mai potrivește în diametru cu gura sticlei de spumant pe care a acoperit-o) după ce făcu primii pași de-a lungul terasei. În dreapta și în stânga, balustrade de fier albe mărgineau terasa, iar înainte aceasta avea ca limită peretele blocului adiacent; pentru că acea terasă (domnul Arseni Enbuch observă acum decepționat) făcea legătura între cele două blocuri precum un pod suspendat de ciment. În dreapta, terasa dădea în curtea interioară, închisă și pătrată, așa cum dădeau și toate ferestrele vecinilor, precum și toate balcoanele lor. În stânga, o îngustă cale perpendiculară cu strada Brodolini separa terasa domnului Enbuch de peretele blocului alăturat, șerpuind, în pantă, până la calea ferată. Alte ferestre se conturau de-a lungul acelei suprafețe galbene, dreptunghiulare, reci a blocului vecin. Când domnul profesor Arseni Enbuch (ostenit deja de numărarea ferestrelor și balcoanelor de la adăpostul cărora vecinii l-ar fi putut spiona în fiecare moment al existenței sale, ar fi putut specula oricare gest al său și încurca teribil cu a lor curiozitate – afectivă sau rău intenționată – buna desfășurare a actului creativ) își aruncă ochii triști asupra peretelui propriei sale bucătării, observă că până și vecinii de deasupra aveau balconul suspendat înspre terasă, în asemenea mod încât, dacă s-ar fi desprins din peretele palid, ar fi aterizat chiar dinaintea obloanelor de la bucătăria sa. Dacă o pisică ar fi pornit de pe balconului vecinilor de deasupra și s-ar fi cățărat pe acoperiș, ar fi putut cu ușurință, pășind pe coama acestuia, să facă înconjurul curții interioare și, cu o săritură potrivită (pentru că acoperișul blocului adiacent, al cărui sidefiu perete, așa cum am mai spus, închidea frontal terasa, era mai scund decât cel sub care locuia domnul profesor) să se strecoare pe terasă. Dacă un hoț mai înalt s-ar fi cățărat pe mânerul clanței de la porțile prin care se făcea accesul la curtea interioară și și-ar fi întins brațele puternice (se presupune) înspre zăbrelele balustradei, ar fi putut sări cu ușurință în balconul domnului profesor. Imaginația domnului Arseni Enbuch începu să croiască scenarii (vecinii de deasupra, bătându-i la ușă pentru a-i cere pisica sau balconul, hoțul încercând să i se strecoare în bucătărie, reușind, căutând valori în servieta cărămizie din piele – ea însăși, cu tot conținutul său, fiind de o valoare inestimabilă, pe care desigur că vulgul nu ar fi putut-o pricepe) așa cum ni se întâmplă tuturor în momentele de contemplare, fără ca noi să ne dăm seama cât de ridicoli suntem cu scenariile noastre, cât de superficial și chiar absurd legăm un concept de un altul și cum acceptăm ideile conștiinței doar pentru că ambalajul în care ni le oferă este confecționat dintr-un material plăcut nouă.

Însă în timp ce domnul Arseni Enbuch stătea în mijlocul balconului, solemn, bustul său părând cel al unui general care, în alte timpuri, ucisese câteva sute sau mii de oameni din tabăra adversă pentru a-și salva propria națiune, vecinii dumisale, cu antenele lor de artropode, cu ochii și ocelii și gura lor chitinoasă, începură să-și facă apariția de după perdelele brodate ale ferestrelor. Profesorul rămase nemișcat, cu privirea și corpul îndreptate spre peretele pe care se afla intrarea în propria-i bucătărie, acolo unde păianjenii țineau un scurt toast pentru deschiderea obloanelor, picurând vin roșu din pocalele lor microscopice pe năvodurile străvezii de mătase, pentru a atrage, după un lung post negru, primele musculițe bachice. Valul de vecini curioși se înălță ca o undă în mijlocul mării, stârnită de vreun cutremur subacvatic, cel care dădu tonul fiind un câine uriaș, negru, cu o coadă groasă ca un catarg și un urlet prelung de lup sau vampir singuratic. Acel câine teribil, deranjat de faptul că terasa, până acum goală, era străbătută de o formă de viață ciudată (întrucât, fiind un câine bătrân, avea probleme de vedere destul de serioase, nu reușea să distingă bine un om de o pisică iar mirosul îi juca feste și mai mari) și pentru ca nu cumva stăpâna sa, o femeie mică de statură, bătrână, cu un capot înflorat, trup pricăjit însă voce aspră și tenacitate de nedescris, să creadă că odată cu înaintarea în vârstă își ignoră atribuțiile de câine, începu să se agite de colo-colo, de-a lungul acelui balcon în care se lungise pentru a asculta mai bine lungile ode ale mărețului Apollo și, pe scurt, să latre ca un apucat. Atunci apăru și primul vecin din specia umanoidă sapiens (o femeie sapiens: stăpâna pricăjită a câinelui) și, cu toată amabilitatea și delicatețea și sensibilitatea sa, îi spuse animalului: ”Taci dracului din gură, Nabucodonosor!” O vecină de la un alt balcon se băgă în seamă: ”Da’ ce are câinele ăsta, Esmeralda?”

Esmeralda: Are pe dracu să-l ia, Nelly. E un câine idiot, latră și la muște.

Nelly: Bine că nu mușcă!

E: Ce vrei să muște? Niște muște?

N: E un proverb: câinele care latră nu mușcă. Mă rog, nu are importanță. (arătând cu degetul) Au scos o statuie pe terasa aia.

E: Pe dracu statuie, Nelly, e om!

N: Fugi de-aici, n-are cum, un om nu ar sta așa, nemișcat.

E: Mă jur că-i om și că stă nemișcat! (potrivindu-i un picior câinelui peste bot) E noul vecin, profesor de matematică.

N: Se explică atunci. O fi țicnit. Toți profii de mate au câte-o doagă sărită.

E: Dă-l dracului. Ce ne pasă nouă? Neața Juan!

Juan: E profesor de geografie, eu așa am auzit. Neața!

E: Dă-l încolo am zis, n-auzi că nu-mi pasă? Zi-mi mai degrabă dacă…

N: Păi de ce nu? Suntem și noi curioși. (către statuie) Alo! Bună dimineața domnule profesor!

J: (ridicând mâna dreaptă, cu degetele deschise) Noroc vecine!

E: Degeaba strigați că nu vă aude, e prea ocupat cu mimatul unui bolovan. Dar mai degrabă spune-mi, Juan, cum se mai simte Blanca.

J: Bine. Foarte bine. I-am dat aseară pastila și astăzi e ca nouă. (întorcându-se către ușile balconului) Blanca, vino puțin!

Blanca: (de după perdeaua brodată apare o copilă zâmbitoare de vreo unsprezece ani) Neața doamna Esmeralda, neața Nelly, neața Nabu, ah, uite-i și pe soții Opusculum, neața doamna Maria, neața domnule Andrew!

E: Ah! Uite-o și pe minunea asta de fată! Sănătoasă, eh?

Opusculum (mereu vorbind împreună, însă spunând lucruri diferite): Bună dimineața. Bună ziua, dimineața a trecut deja! Ce faci Nelly? Cum e, Juan? (spunând același lucru, o raritate) Bună, Blanca!

N: Mă uitam la noul nostru vecin. Profesor de mate sau de geografie. Stă în mijlocul balconului și nu face nimic.

J: ¡Hola Andrew! Hoy mi hija está bien. ¿Tú como estás?

O: Eu nu văd până acolo. Estoy bien gracias. Am auzit că e scriitor. That’s all my Spanish for the moment. (laughing) But i’m learning fast. O fi vreo pasă de scriitor: stă nemișcat până-i vine inspirația. I’ll be able to speak it quite fluently in a couple of weeks, I think.

N: Sper să scrie romane de dragoste.

J: That’s fine, Andrew. I’ll come by later. I must take Blanca to school now.

N: Ador romanele de dragoste.

E: Vorbiți și voi pe limba noastră? La voi bărbații mă refer! Nu trebuie să ne arătați nouă cât sunteți de deștepți!

Roberto: (con enfasi) Oh, ciao signori miei, ciao ragazze, come state oggi?

E: Mda, alt deștept. Hai de aici, Nabucodonosor. N-avem cu cine să purtăm o discuție normală.

O: Ciao Roberto, sto bene, grazie. Nu cred că sunt de dragoste. Mai degrabă istorice. That’s all my Italian for the moment. (laughing) But i’m learning fast!

R: Ma certo! Passerò da te stasera, va bene?

O: Va benissimo! Bine, un roman istoric poate conține și o poveste de dragoste, nu?

E: (potrivindu-i alt picior câinelui) Mișcă-ți hoitul în casă, Nabu. Câine idiot! Pa, Nelly.

J: Entonces, yo vengo mañana, Andrew.

N: La revedere, Esmeralda. Eu sper doar ca inspirația asta să nu-l pietrifice întreaga zi. Să nu facă insolație, săracul, nu de alta.

O: Hasta mañana, Juan, pero cuándo? Nu te îngrijora, scriitorii sunt făcuți din alt material. Ei simt altfel totul.

J: (entrando, con su hija por la mano) Cuando menos te lo esperas!

O: Okay, Juan! Ceea ce pe noi ne afectează, ei nici măcar nu simt și invers. Buon lavoro, Roberto!

N: Mda. Ciudat totuși că nu răspunde. Crezi că nu simte că vorbim?

R: Grazie Andrew! (improvvisamente, alzando gli occhi) Cos’è quella statua lì?

O: De ce? L-ai strigat? No, it’s not a statue. È un uomo!

N: Da, l-am strigat adineaori și nici nu s-a mișcat.

R: Un uomo dici? A me sembra una statua.

O: L-o fi apucat un junghi. A man, yes, our neighbor. E totuși bătrân.

N: Vai de mine, oare să chem o ambulanță?

R: E cos’ha? È pazzo?

O: Nu cred că e nevoie. Se va mișca până la urmă. Yeah, he might be crazy, I don’t know. Nu e chiar atât de bătrân. However. My wife told me he’s a writer.

R: Sarà per questo allora. Gli scrittori sono tutti pazzi!

Multiculturalitate. Globalizare. Fără să înțeleagă, urechile domnului profesor Arseni Enbuch percepeau diferitele voci și limbaje ale vecinilor, însă nici o părticică a corpului său nu îndrăznea să se miște, pentru că orice ar fi făcut (se gândea, simțind o adâncă dezamăgire pentru circumstanța penibilă în care se găsea), orice ar fi spus, ar fi putut fi interpretat în mod eronat. Să împietrească în poziția în care se găsea încă de când o auzise pe Esmeralda răstindu-se la câinele Nabucodonosor (cum vulgul putea batjocori numele istorice ale unor supraoameni, botezându-și astfel animalele de companie! – fu ultimul gând al profesorului Arseni Enbuch, înainte de a își goli mintea de orice altă cugetare, căci nu era acela nici locul nici timpul potrivit pentru a-și obosi intelectul) putea fi o soluție extremă, însă cu siguranță cea mai puțin speculativă. Acționa pe jumătate conștient, fiind ca și cum dezamăgirea pe care o simțea în acel moment s-ar fi depozitat în tălpile sale, în gambele și în genunchii săi, țintuindu-l în mijlocul balconului, însă la nivelul cortextului celebral, informațiile auditive și cele vizive continuau să fie decodate și interpretate, procesul fiind încetinit doar de obstinația profesorului de a-și goli intelectul de orice cugetare, pentru a putea mima cu succes acel bolovan despre care adineaori pomenea Esmeralda.

Însă ceea ce vecinii curioși din stânga profesorului nu puteau să observe, era o mișcare imperceptibilă a degetelor sale (mare și arătător) de la mâna dreaptă. Arătând ca și cum domnul Arseni Enbuch ar fi încercat aerul pentru a-i înțelege consistența, mișcarea era de fapt una de eliberare, căci, în timp ce degetele-i striveau acei atomi de oxigen și azot și argon și dioxid de carbon din atmosferă și, într-o mai mică măsură, pe cei de neon și heliu și kripton și dioxid de sulf și metan și hidrogen, imaginația sa magistrală schimba atomii cu țestele guralive ale vecinilor, astfel încât, unul câte unul, aceia piereau sub menghina oțelită a degetelor. Așadar, pe de o parte menținându-se rigid ca un bolovan, pe de alta încercând să-și ucidă vecinii cu acea malefică artă woodoo, domnul Arseni Enbuch reuși în scurtă vreme să-i gonească înapoi în casă pe Juan și pe fiica sa Blanca, pe Esmeralda și pe acel babilonian patruped. Acum încerca să aplatizeze atomul argintiu de neon, însă se pare că Nelly avea o țeastă atât de rigidă, încât între degetele profesorului aproape că se materializă o bilă argintie de metal, pe care acesta continuă să o zdrobească cu ciudă vreme de încă cinci minute, fără să ajungă la niciun rezultat. Până la urmă, cu un alt gest imperceptibil, o aruncă pe jos, iar aceasta se rostogoli pe dalele de piatră ale terasei, până când dispăru în umbra unui smoc singuratic de iarbă. Pentru soții Opusculum, profesorul Enbuch ar fi trebuit să folosească ambele mâini în același timp, întrucât dânșii erau de neseparat. Nu numai că vorbeau împreună, dar apăreau pe balcon și intrau în casă în același timp. Imaginația profesorului îi compară cu moleculele de dioxid de carbon și dioxid de sulf. Însă dacă din dioxidul de sulf puteai construi o bilă materială după chipul și asemănarea soției, pentru ca dioxidul de carbon să se disipeze era necesar să-l expiri. Domnul profesor Enbuch expiră întregul volum de aer pe care plămânii săi îl acumulaseră, apoi, cu respirația oprită, încercă să zdrobească molecula de dioxid de sulf care cedă încă de la prima apăsare. Dacă arta woodoo i se pare cititorului o prostie, iar toată strădania profesorului un circ bizar și fără noimă, atunci este binevenit să explice de ce doamna Opusculum o salută pe Nelly în grabă și intră în casă ținându-se de tâmple, în căutarea unei pastile pentru migrenă. Domnul Opusculum îl salută aproape în același moment pe Roberto, amintindu-i că-l așteaptă mai târziu pentru lecția de italiană, iar Roberto o salută la rândul său pe Nelly, intrând în atelierul său de jucării, a cărui ușă pictată cu țeste de dragoni roșii dădea și ea în curtea interioară. Abia atunci putu și domnul nostru profesor să respire în voie.

Își roti întâi ochii, apoi capul, în final își dezmorți picioarele cu o săritură și mijlocul cu o mișcare a trunchiului. Încercând să-și reprime înfricoșarea față de posibilitatea ca alți vecini să apară la balcoanele ce atârnau precum frunze bolnave pe niște pomi de beton, în bătaia unui vânt șuierător de rece, înconjurând decrepita terasă, domnul profesor Arseni Enbuch dădu cu ochii peste Nelly, care se lăfăia în soarele dimineții, același Apollo, zeu grandios. Era o făptură măruntă, într-un peplum străveziu, cu părul blond și buclat căzându-i în două albii egale de-a lungul umerilor firavi, cu genunchii arcuindu-i-se pe sub veșmântul subțire și mâinile de o candoare marmoreană, angelică. Domnul profesor Arseni Enbuch mai zăbovi o clipă în fața acelui spectru luminos, ba chiar, înainte de a închide pentru totdeauna obloanele ușii de la bucătărie și a se izola într-unul dintre dormitoarele apartamentului (acolo unde avea să-și scrie romanul în numai treizeci și trei de zile încheiate), își luă libertatea de a își flexa genunchii într-o plecăciune și de a îi zâmbi vecinei, rostind primele și ultimele sale cuvinte din acea zi:

A: Bună dimineața, domina!

Apoi se târî dezamăgit în casă, ca un vierme pe scoarța caldă a unui copac și trase după sine obloanele scorojite care își reînnoiră cu această ocazie pariul făcut cu multă vreme înainte, strângându-și iarăși, cu hotărâre, gaica și clempușul. Tot atunci, prima musculiță bachică se prinse în plasa celui mai viclean păianjen, un greiere, ce avea să moară mai târziu, strivit sub tocul unei trecătoare, înghiți bila argintie de neon, iar mărețul Apollo, la cârma înfocatului său car, prinse a atinge divin de fierbinte coardele de aur ale lirei sale nevăzute.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/