Prin 1998, cînd am descoperit pe internet ştirea că un regizor neo-zeelandez numit Peter Jackson vroia să facă o ecranizare după “The Lord of the Rings” de J.R.R. Tolkien, i-am pasat informaţia asta unui prieten cu oarecare relaţii în lumea filmului american independent. Nu ştiam pe-atunci cine-i realizatorul cu pricina, dar amicul meu s-a entuziasmat imediat: “Peter Jackson? Asta-i o ştire absolut fantastică! E un tip mişto, a făcut ‘Army of Darkness’!”
S-a dovedit mai apoi că omul făcuse o confuzie: “Army of Darkness” e semnat de Sam Raimi (fiind partea a III-a din seria “Evil Dead”); interlocutorul meu se gîndise probabil la “Dead Alive” (1992), o comedie-horror extrem de bine împănată cu efecte speciale “sîngeroase”. Dar interesul mi-a fost trezit, şi am inceput să-l urmaresc cu multă atenţie pe acest realizator relativ nou.
Au trecut anii, şi trilogia “Lord of the Rings” s-a materializat, devenind una din cele mai cunoscute şi îndrăgite serii din istoria filmului, obţinînd multiple premii şi menţiuni prestigioase şi consacrîndu-l pe Peter Jackson ca unul din cei mai profitabili regizori de pe planetă.
Decizia sa din 2012 de a ecraniza “The Hobbit“ (cartea anterioară seriei “Lord of the Rings” şi care pune bazele intregii poveşti) în trei episoade distincte i-a surprins pe mulţi, care au criticat anunţul, suspectîndu-l pe Jackson (şi studiourile din spatele lui) de lăcomie. Asigurările date ulterior că noile filme nu se vor limita doar la conţinutul cărţii originale, ci vor include şi detalii din opera ulterioară a lui Tolkien, au mai liniştit spiritele. S-a dovedit, însă, că lucrurile nu au stat chiar aşa: Jackson şi-a permis o grămadă de libertăţi cu textul original, inventînd personaje noi şi schimbînd detalii în mod inutil.
Nicăieri nu e acest lucru mai vizibil – şi mai deranjant! – decît în cea de-a treia parte a seriei “The Hobbit“. Subintitulat “Bătălia celor Cinci Armate“* (şi acoperind, ca atare, abia vreo treizeci de pagini din textul original), filmul este un spectacol zgomotos şi plin de energie, dar care nici măcar nu reuşeşte să acopere cum trebuie detaliile oferite de autorul cărţii. O grămadă din micile amănunte care fac deliciul cititorului sînt şterse cu buretele, în favoarea unor secvenţe de luptă care sfidează capacitatea spectatorului de a crede ceea ce vede pe ecran (şi, ca urmare, face imposibilă participarea emoţională a publicului). Dar nici măcar asta nu e cel mai mare păcat al lui Jackson, care face exact aceeaşi eroare ca George Lucas înaintea lui, şi anume subminarea filmelor originale. Prin includerea unor personaje precum Galadriel, Saruman şi Legolas mai devreme de introducerea lor “oficială“ din trilogia ulterioară, Jackson le diminuează, de fapt, statura şi importanţa. Mai mult, regizorul comite şi greşeala de a-l dezvălui pe enigmaticul “Necromant“ ca fiind unul şi acelaşi cu Sauron, antagonistul principal şi personajul pivotal (după cum o indică pînă şi titlul!) din “Lord of the Rings“.
Jackson face un spectacol al propriei indulgenţe creative, lăsînd efectele speciale să ia un loc central fără prea multe considerente pentru elemente precum intriga, conflictul interior al personajelor, sau actele reale de curaj, eroism şi sacrificiu (în carte, Fili şi Kili mor eroic, apărîndu-şi unchiul, nu într-un mod prostesc şi emoţional-manipulativ). Culmea este că cele cinci armate din titlu sînt în general ţinute la distanţă, iar ciocnirea lor nu mai are impactul visceral al bătăliilor din prima trilogie de filme. Nici măcar efectele speciale nu mai sînt exploatate cum trebuie, în folosul poveştii:
– Un personaj important precum Beorn, care ar fi avut un potenţial spectaculos de urmărit într-o luptă, e pe ecran pentru doar cîteva secunde.
– Troli uriaşi, adversari redutabili pentru eroii din “Lord of the Rings“, sînt expediaţi pe lumea cealaltă în cîteva secunde, fără prea mare efort; unul din ei apare în film doar pentru a da cu capul într-o poartă, după care moare (!?) ca un personaj de desen animat.
– Momente care ar fi dat gravitate întregii pelicule (precum funeraliile celor căzuţi, sau soarta ulterioară a celor victorioşi) sînt complet trecute cu vederea în favoarea unor penibile extravaganţe acrobatice şi a unor schimburi de replici banale (precum cele dintre Tauriel şi Thranduil).
Întreaga afacere e străbătută de un sentiment dezamăgitor de mediocritate şi auto-suficienţă, avînd mai degrabă aspectul unui efort în doi peri, venit din partea unui leneş căruia îi e lehamite să mai încerce ceva nou.
Filmul are şi momente de frumuseţe şi binevenită inventivitate, în care întrezărim pentru o clipă ce-ar fi putut face Jackson dacă ar fi rămas acelaşi ca acum cincisprezece ani. Ceea ce sporeşte senzaţia generală de frustrare. Detalii precum un instrument de semnalizare şi dirijare a armatei de orci, asemănător unui telegraf optic primitiv, deşi nu există în textul lui Tolkien, adaugă credibilitate şi textură întregii operaţiuni militare. Dar ideea e insuficient exploatată, şi întregul eşafodaj dispare (la propriu) din cadru, în mod inexplicabil, după cîteva minute. Situaţia disperată a oamenilor care şi-au pierdut tot ce aveau după atacul dragonului Smaug este trasată pe jumătate, după care e complet ignorată. Şi tot aşa…
Cinefilii împătimiţi ştiu deja că Peter Jackson nu se mulţumeşte niciodată cu versiunea de cinematograf a filmelor sale. La cîteva luni după terminarea rulajului în săli, studiourile scot la vînzare discuri conţinînd ediţii speciale prelungite ale filmelor – aşa-numite “versiuni ale regizorului“ – care adaugă elemente şi subtext (uneori de o importantă considerabilă!) peliculei originale. E de aşteptat că versiunea extinsă cu care vom avea de-a face într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat va corija cîteva din cele mai neplăcute omisiuni, însă nu poate scuza în nici un fel produsul curent.
Ceea ce mă aduce la o observaţie finală. De cîţiva ani încoace, internetul a încurajat formarea unei comunităţi de indivizi talentaţi – şi de cele mai multe ori anonimi – care lucrează în mod inovativ la reeditarea unor filme considerate imperfecte. Aceşti “fan-editori“**, care crează echivalente vizuale ale remixurilor din domeniul muzical, reuşesc uneori să corecteze şi chiar să îmbunătăţească filme existente, utilizînd tehnologie de consum larg-accesibilă (şi multă, multă răbdare), făcîndu-şi apoi disponibile lucrările pe gratis. Unul din ei, de exemplu, a reeditat seria de filme “Star Wars“, eliminînd cu grijă toate schimbările inutile şi distructive făcute de George Lucas în ultimii ani, şi restaurînd filmele la versiunile lor originale, dar cu imagine şi sunet îmbunătăţite. Un asemenea editor a anunţat în ianuarie 2015 că a comasat toate cele trei filme din seria “The Hobbit“ într-o singură pelicula de patru ore şi jumătate (!) care e însă mai aproape de textul original al cărţii. După ce am avut ocazia să vizionez acest remontaj, nu pot decît să sper că alţii vor prelua ştacheta cu rezultate şi mai bune, reuşind în final să ne ofere un film care va merita cu adevărat să fie considerat uvertura definitivă la trilogia “Lord of the Rings“.
“The Hobbit: The Battle of the Five Armies” (“Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri”). 2014. Regia: Peter Jackson. 144 minute.
Notă film: [s3r star=6/10]
_____________
Note de subsol
* Observ că regia naţională a cinematografelor din România (sau oricine va mai fi fiind responsabil cu importul de filme zilele acestea) a optat pentru traducerea şchiopătîndă şi fals-anacronică “Bătălia celor cinci oştiri“, în loc să folosească termenul mai simplu şi mai fluent “armate“, pe care-l găsim şi-n prima traducere în limba română a cărţii lui Tolkien.
** Pentru cei interesaţi in fenomenul “fan-editing”, recomand urmatoarele resurse:
– http://fanedit.org/
– originaltrilogy.com
– https://tolkieneditor.wordpress.com/2015/01/13/i-have-recut-peter-jacksons-hobbit-trilogy-into-a-single-4-hour-film
Întrucît subiectul este atît delicat (atingînd aspecte mai mult sau mai puţin clare ale legislaţiei în domeniul drepturilor de autor) cît şi extrem de comprehensiv (putînd fi subiectul unor studii academice de anvergură), promit să-l tratez mai pe larg într-un text viitor.
Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.
Lasă un răspuns