Prietenia din viaţa reală dintre James Franco şi Seth Rogen e demult cunoscută – cei doi şi-au permis să facă şi glume pe seama ei în comedia apocaliptică “This Is the End”, transformînd-o (conform conceptului “meta”) într-o auto-referinţă de cultură populară. “Hai să facem partea a doua la «Pineapple Express»”, spune unul din ei cu doar cîteva minute înainte de sfîrşitul lumii, “dar de data asta hai să punem şi ceva tragic”. Celălalt îl aprobă cu entuziasm.
Felul în care a apărut ideea filmului “The Interview” trebuie să fi urmat o traiectorie similară pastişei de mai sus: Franco, Rogen şi gaşca lor de prieteni şi-au aruncat idei unul altuia, în jurul mai multor pahare sau joint-uri, pînă cînd rezultatul li s-a părut suficient de haios şi închegat pentru a-l propune unui studio. În ultimă instanţă, de altfel, “The Interview” reutilizează cîteva din cele mai reuşite elemente din “Pineapple Express”: schimburi de replici haioase, împănate cu comparaţii neaşteptate, situaţii suficient de incredibile pentru a deveni fanteziste (îndepărtînd sentimentul de pericol real), şi suficiente explozii şi împuşcături pentru a-l satisface şi pe cel mai mare amator de efecte speciale.
Ce a urmat mai departe se ştie deja. Compania Sony a fost ţinta unui atac informatic, presupuşii autori ai atacului au lansat ameninţări la adresa filmului, iar Sony a sfîrşit prin a-l distribui prin internet şi în reţeaua de cinematografe independente.
Întrebarea care rămîne este: A meritat filmul toată această agitaţie? E suficient de exploziv [sic!] pentru a justifica încercarea de cenzură? Răspunsul, după cum bănuiaţi, este “din păcate, nu”.
Subiectul este suficient de simplu – doi oameni de televiziune (un realizator de interviuri şi producătorul sau, interpretaţi de Franco, respectiv Rogen) sînt cooptaţi de guvernul american într-o încercare de a-l asasina pe dictatorul coreean Kim Jong-Un, al treilea din dinastia de conducători ai Coreei de Nord, după ce acesta anunţă că posedă rachete nucleare capabile să atingă coasta de vest a Statelor Unite.
Structura foloseşte clasica împărţire în trei acte. Prima parte se ocupă cu descrierea personajelor (în care vedem că producătorul Aaron Rapaport, deşi lucrează de mult cu partenerul său, moderatorul de talk-show Dave Skylark, încă mai tînjeşte la şansa de a face jurnalism adevărat), surpriza lor de a descoperi că liderul nord-coreean este un mare fan al emisiunii lor, şi felul în care sînt cooptaţi de CIA pentru încercarea de asasinat. Actul al doilea se concentrează asupra peripeţiilor celor doi în Coreea de Nord, unde Skylark e fascinat de opulenţa vieţii prietenului său “Kim”, iar actul al treilea conţine interviul propriu-zis şi deznodămîntul poveştii.
Filmul te face să rîzi de suficient de multe ori pentru a-şi merita eticheta de comedie, şi are o grămadă de apropouri la cultura contemporană pentru a face deliciul vînătorilor de referinţe (“Tu eşti pentru mine ca Sam pentru Frodo, sau ca Gandalf pentru Bilbo!” îi spune Skylark lui Rapaport, ca parte a unui gag cu repetiţie). Din păcate, ar fi putut fi mult mai mult. Problemele principale sînt două: una de fond şi una de strategie. Cea de fond este legată de decizia absolut inexplicabilă de a lua în colimator o ţară şi un conducător reali. Etalonul absolut al satirei politice rămîne, pînă în ziua de azi, “Dictatorul” lui Chaplin – dar Chaplin nu vorbea de Germania lui Adolf Hitler, ci de Tomainia lui Adenoid Hynkel, şi nu de zvastică, ci de crucea dublă (un delicios joc de cuvinte, avînd în vedere că în limba engleză “double-cross“ înseamnă “tragere pe sfoară“)… Întrucît paralelele dintre ficţiune şi realitate sînt uşor de trasat, filmul lui Chaplin îşi poate permite să folosească tot felul de procedee pentru a-şi bate joc de o sumedenie de aspecte ale regimului nazist, inclusiv cîteva dintre cele mai sinistre. Prin contrast, scenariul lui Seth Rogen şi Evan Goldberg este surprinzător de dezinteresat în a arăta viaţa din “regatul comunist“ – cu excepţia unui cîntecel despre imperialiştii americani şi a unui magazin unde toate produsele sînt din gips şi carton, nu avem nici un fel de indicaţie asupra condiţiilor mizerabile de viaţă ale populaţiei… iar cifrele legate de foamete şi de cheltuielile pe înarmare pe care Rapaport i le “suflă“ prin căşti prietenului său sună suficient de impersonale pentru a putea fi trecute cu vederea de spectatori, şi sînt respinse cu dispreţ de Kim, care sîsîie veninos “le-ai văzut tu cu ochii tăi?” Decizia de a crea alter-ego-uri voalate ar fi creat mai multe oportunităţi pentru satiră, în mîinile unor realizatori ceva mai talentaţi şi (poate) mai inteligenţi.
Noţiunea de inteligenţă mă aduce la cea de-a două problemă a filmului… Dacă prima problemă poate fi trecută cu vederea, cea de-a doua chiar dăunează credibilităţii întregii intrigi. Ea se centrează pe entitatea numită Dave Skylark, care n-are nici un fel de corespondent în realitate. În cazul în care Skylark e creat ca o băşcălie la adresa televiziunii americane, tentativa n-a prea reuşit. Personajul interpretat de James Franco oscilează mult prea mult între inteligenţă şi stupiditate absolută, devenind înnebunitor de ambiguu şi forţîndu-te, ca spectator, să te întrebi în nenumărate momente dacă individul e tîmpit sau doar face pe tîmpitul. Skylark nu e un “nătărău cu inimă bună” (precum Forrest Gump), şi nici un om de televiziune hîrşit care ştie să-şi domine invitaţii (precum Ed Murrow în “Good Night and Good Luck”). Pendulările sale între naivitate şi calcul rece şi impersonal sînt atît de îngroşate şi de lipsite de fundament narativ, încît nu pot fi descrise decît ca “miştocăreală”. Şi, în ultima instanţă, asta rămîne şi cea mai mare slăbiciune a întregii poveşti. În loc să creeze o satiră fină şi usturătoare despre un individ complexat care s-a trezit cocoţat la cîrma unei ţări întregi, Rogen şi Goldberg n-au realizat decît o băşcălie uşurică şi lipsită de merite artistice. Dacă n-ar fi fost subiectul unei bătălii cibernetice, “The Interview” ar fi dispărut din conştiinţa publică în doar cîteva săptămîni; în actualele condiţii, şi-a asigurat un loc nemeritat în istorie (la fel ca şi subiectul său).
“The Interview” (“Interviul”). 2014. Regia: Evan Goldberg şi Seth Rogen. 112 minute.
Notă film: [s3r star=6/10]
Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.
E destul de greu să iei în serios un film care-ți dă senzația că nici măcar cei implicați nu l-au luat prea în serios. Sau poate că așteptările au fost prea mari, deoarece e evident că filmul nu intenționează să fie decât o comedie ușoară, cu unele glume reușite și cu altele nu foarte, ceva bombastic pentru publicul care intră în cinema exact pentru asta. O porție de râs (pentru cei care gustă genul ăsta de umor) inofensivă.
bine scrisă recenzia. m-a convins să nu îmi pierd 112 min din viață ca să-l vizionez!