The Man from U.N.C.L.E.

Dacă vreţi să vedeţi un film care, garantat, nu o să vă dezamăgească, vă recomand „The Man from U.N.C.L.E” – apariţie nouă.

Promisesem copiilor să-i duc la „Mission Impossible – The Rogue Nation” dar ajunşi la cinematograf avem surpriza să constatăm că nu mai erau bilete. Uitasem că era marţi, iar marţea este ziua cînd, în general, în America de Nord, biletele sînt mai ieftine. Dezamăgit, îmi arunc ochii spre panou în căutarea unui “înlocuitor” şi văd titlul aceastei ultime realizări a regizorului englez Guy Ritchie.

Spre mirarea mea constat că filmul era distribuit cu eticheta PG (formala avertizare dată părinţilor pentru aproape orice), adică nici măcar obinuitul PG-13! Peste PG-13, cum ştim cu toţii, mai există R (de la Restricted) dar aici de cele mai multe ori nivelul de violenţă a atins cote greu de asimilat uneori chiar şi pentru mine. Cu excepţia regizorului nu ştiam nimic despre acest film, dar nu am avut timp să cumpănesc prea mult pentru că urma să înceapă imediat.

Guy Ritchie pe care parcă îl prefer în faţa lui Tarantino (nu o să uit niciodată ce am plîns după bani cînd am fost să văd acum mult timp Jackie Brown, dar trebuie să recunosc că, mai recent, mi-au plăcut Fury şi Inglorious Bastards) vine cu un CV impresionant. Fără să urmeze vreo şcoală de regie sau de film, Ritchie începe munca pe platou de jos de tot dar totuşi, pe la 27 de ani, ajunge să facă videoclipuri de promvare pentru diverse formaţii de muzică şi ceva reclame.

Nu după mult timp produce primul lui film de scurt metraj, film care va fi remarcat de soţia cîntăreţului Sting şi drept urmare aceasta îi produce primul film de lung metraj: „Lock, Stock and Two Barrels”. Zece distributori refuză filmul dar un al unsprezecelea îl ia şi din acel moment cariera lui Guy Ritchie este în direcţie ascendentă. Două dintre filmele lui mi-au plăcut în mod deosebit: „Snatch” (2000) şi „Sherlock Homes” (2009).

Acţiunea filmului de care vorbesc acum are loc în timpul războiului rece, începutul anilor ’60, cînd un agent CIA, Napoleon Solo (jucat de Henry Cavill) şi unul KGB, Illya (jucat de Armie Hammer – dar pe tot parcursul filmului am fost convins că este Jude Law… incredibilă asemănarea!) primesc însărcinarea de a lucra împreună. Ţinta lor este o organizaţie mafiotă fondată de un ex-nazi care încearcă să construiască şi să comercializeze o armă nucleară.

Şi cu acestă poveste mult-fumată, şi super-utilizată de industria cinematografică, Guy Ritchie reuşeşte să facă ceva aproape extraordinar.

Filmul place de la început pînă la sfîrşit. Filmarea, scenele de urmărire sînt deosebite, decorurile sînt perfecte. Costumele sînt un vis! Muzica… te duce înapoi în timp.

Deşi nu este genul de film la care să rîzi în hohote, zîmbetul continuu e garantat. Umorul poate proveni de la o imagine a unei dischete de “computer” de anii ’60, sau de la o urmărire dintre o Volgă şi un Trabant (chiar la începutul filmului, în Berlinul de Est) dar poate merge pînă la rateurile pe care le dă un scaun electric. Scena în care un doctor sadic îşi găseşte moartea acolo este, cred, una din scenele la care a rîs toată sala.

Eu nu ştiam nimic pînă acum despre aceşti doi actori şi nici de Alicia Vikander (Gaby – fiica unui savant german dispărut imediat după război) dar împreună formează un trio extraordinar de antrenant. Jocul lor este impecabil cu toate că rolurile acestea “în echilibristică” dintre acţiune şi comedie nu mi se par chiar uşoare. Ca şi în cazul altor filme, Guy Ritchie, pare să aibă mult fler în alegerea actorilor. (Să nu uităm că datorită lui s-au lansat necunoscuţii – pe atunci – actori de filme de acţiune Jason Statham and Vinnie Jones).

După părerea mea, filmul dă clasă oricărui film din seria „James Bond” şi asta nu în ultimul rînd chiar datorită faptului că avem doi contra-spioni în loc de unul. Solo este perfect îmbrăcat, dandy, şmecher, distractiv, arogant, mereu cu replica pregătită, cum îi stă bine unui fost hoţ de obiecte de artă devenit agent CIA, în timp ce Illya este mai „încet”, închistat, cu probleme de comportament şi veşnic încercînd să-şi stăpînească pornirile violente – cum îi şade bine agentului KGB. Atît mereu-prezenta rivalitate dintre ei cît şi personalităţile lor complet diferite merg excelent cu intriga filmului.

Misiunea primită îi poartă la Roma, care e prezentată în contrast cu gri-ul Berlinului de Est. Aici, cei trei trebuie să caute dovezi că bomba există şi să încerce să dea de urma savantului german, tatăl fetei.

Pînă la urmă Guy Ritchie ne convinge că filmele retro de acţiune „old school şi tehnologii învechite” pot atrage mai mult ca oricînd acum, în plină eră high-tech, şi acesta poate tocmai în ciuda miilor de gadgets de care sîntem încojuraţi: ne dăm seama că ceva s-a pierdut. Sau poate că e numai nostalgia acelor vremuri cînd eram copii şi ne uitam la filmele proaste de spionaj de care Ritchie ştie să facă atît de bine mişto.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.