Cu răcoarea dimineții în piept și ochii umflați de nesomn, străbătea strada largă, cu trotuare încăpătoare, ușor buimăcită și cu teamă de ceea ce o poate aștepta la capătul acestui drum. Strada nu era nicidecum pustie la acea oră a dimineții pentru că lumea trecea care încotro, spre serviciu, la piață, cu treburi în oraș, sau către cine știe ce destinație, cu ce scop.
Strada era asfaltată și străjuită, de o parte și de alta, de case mari, impozante ale căror curți înverzite se rostogoleau în pantă. De la poartă coborai pe trepte săpate temeinic în pământ și protejate în lemn sau ciment. Nu știa multe străzi așa cum era asta, pe care o străbătea cel puțin o dată pe săptămână. La dus pleca cu teamă, aceeași teamă dintotdeauna,pentru care mintea ei începuse să confecționeze tot felul de presentimente. Îi era greu cu o mamă care se pregătea de ultimul drum și un frate frustrat, încrâncenat pe tot ceea ce i se întâmplă. La întoarcere,avea inima mai ușoară. După ce rânduia totul acolo, își mai lua un răgaz de o săptămână, întorcându-se din nou la viața ei.
Îi plăcea să inspecteze curțile, să constate rânduiala fiecărei case și să presupună obiceiurile și metehnele fiecăruia. Era obișnuită cu rostul unei gospodării, cu tot ce-i trebuie omului de o anumită condiție: un pic de grădină de zarzavaturi, pomi fructiferi, flori, glastre cu flori colorate, așezate în balcoane, pe pervazul exterior sau interior al ferestrelor, păsări și alte acareturi. Le cunoștea rostul la fiecare,, pentru că era lumea cu care se născuse, pe care o înțelegea cel mai bine și pe care n-o părăsise, de fapt, niciodată.
Pe măsură ce se apropia de destinație, mintea parcă se golea și sufletul îi devenea din ce în ce mai greu. Parcă s-au întâmplat prea multe, prea repede, timpul s-a răscolit și răzvrătit, și-a schimbat fața, un timp în care se trezea că nu-și mai găsește locul, nu mai știe cine e, rădăcinile i-au rămas departe în timp și cu atât mai mare teama de timpul care așteaptă să vină. ..
Totul era verde și proaspăt în jur. Primăvara se instalase afară, dar nu și în sufletul ei. Acolo era doar o promisiune,adăugată atâtor anotimpuri ratate. Se gândi brusc la viața ei, la fericire, care pentru ea însemna o mare de liniște și libertate, starea aia de extaz când privea departe în zare, se contopea cu câmpurile, cu cerul. În cumpăna zilei, intra în armonie cu lucrurile din jurul ei și își regăsea simțurile pierdute, atrofiate de oboseala zilelor. Fericirea e tot ce ne înconjoară, dacă avem răgazul să ne bucurăm de ele. Simplu, cât de simplu ! Și viața ei era fără mari complicații, simplă, și dacă facem suma zilelor fericite, găsim că și-a îngăduit prea multe fața de ce-i rezervaseră ceilalți, ce-i prevăzuseră ca fiind potrivit cu ea și cu ceea ce au ei înșiși nevoie să fie. Cu bună știință așa a fost, așa este ea, o întregire a vieții celorlalți, în fond neputința de a se desprinde, de a se vedea așa cum este , de a le arăta cum este. ..de a ocupa o viață, viața ei.
Știa că astea nu-s decât gânduri. ..gânduri de care se simțea sufocată uneori, poate și de aici lipsa totală de inițiativă, lipsa voinței de a schimba ceva. Era prea târziu. Trebuia să poarte povara până la capăt, acum nu mai avea de ales, venise timpul când părinții,familia, casa părintească, tot ce părea de neclintit, se destramă.Dispare o lume întreagă și cu ea, într-adevăr, tot ceea ce crezuse că n-o să piară niciodată. I-ar fi plăcut să se ascundă într-o scorbură, să se cuibărească adânc,și când liniștea și uitarea i-ar fi ajuns, totul să fie ca altădată…
Pasiunea pentru literatura si pentru scris este veche, desi nu i-am acordat niciodata timpul necesar.
Nu-i rău, dar nici bine nu poci spune că e.
Mi-am notat niște minusuri doar din prima parte a textului, pentru a înțelege la ce mă refer. Apoi ca și povestire, ca scurt moment, schiță să o numim, poate sta în picioare, nu zic nu.
o străbătea de cel puțin o dată pe săptămână – păi cum vine asta, de cel puțin o dată? de de nu este deloc nevoie.
protejate în lemn, ciment sau alte materiale rezistente – aici mie îmi pare compunerea unui școlar, e prea banal să categorisim materialele astea care delimitau scările în felul acesta. câte materiale ”rezistente” mai pot fi? fier? altceva nu îmi vine în minte…
Strada urca un deal, astfel încât, asfaltată și străjuită, de o parte și de alta de case mari, impozante, curțile lor înverzite, se rostogoleau în pantă. – se dă senzația că se pierde subiectul și se rătăcește semnificația frazei, într-atât e de încâlcită iar virgulele, puse rău, te duc și mai mult în eroare.
Din ce am înțeles eu subiectul, strada, ”urcă un deal”, astfel încât curțile înverzite se rostogolesc la vale. Pricipit-am bine?
Eroina parcurge un drum pentru a-i fi alaturi mamei in ultimele clipe. Pe acest drum are loc o regasire, un fel de pact cu ea insasi pentru viitor brodat pe regretele unei copilarii fara griji în care la greu, îşi găseşte refugiul.
In primele paragrafe, incepi cu „Strada” , cand un cuvânt se repetă prea curând într-un text poate deveni supărător. Pe urmă: „Mintea începuse să confecţioneze sentimente” sună chiar rău cu acel „confecţioneze”.
Sunt multe fraze stângace. Cea mai bună metodă este să citeşti textul de câteva ori după ce l-ai scris şi să modifici acolo unde nu ţi se pare că sună bine.