Ținuturile joase – Herta Müller

Citind, mă conving tot mai mult că cei mai buni romancieri trec printr-o etapă intermediară de finisare, indispensabilă formării lor: proza scurtă sau nuvela. Am observat asta la Ian McEwan, la Cărtărescu, acum la Herta Müller. De fapt, Ian McEwan este cel care recomandă în mod expres autorilor debutanți să nu scrie romane, ci povestiri. Astfel, spune el într-un interviu, scriitorilor le va fi mai ușor să opereze modificări în interiorul propriilor texte, întinse pe cincizeci, șaizeci de pagini, în loc să fie nevoiți să modifice (și poate chiar să arunce!) romane de trei sute, cinci sute de pagini.

În cazul Hertei Müller, această colecție de povestiri cu care debutează în lumea literară o definește deja ca autoare. Mai târziu, cu fiecare carte scrisă își va perfecționa tot mai mult stilul: acest stil care acum, în această primă operă pare încă nefinisat, încă un experiment.

În limba română, din păcate, titlul cărții, în germană Niederungen, își pierde a doua conotație. Pe lângă semnificația de șes (câmpie joasă), termenul face aluzie și la micimea (josnicia) vieții, adică la tot ce e infim și mizer. Pare să fie acesta, de fapt, adevăratul sens al titlului. Criticul Norbert Otto Eke afirmă că ar fi inspirat din versul poetului fostei RDG, Johannes Bobrowski: Wir, die wir in den Niederungen leben, wir verstehen den Tod, denn er ist uns nicht fremd, weil wir zusammen mit ihm aufgewachsen sind. În traducere liberă: noi, cei care trăim în ținuturile joase, înțelegem moartea, moartea nu ne e străină, căci am crescut alături de ea. Moartea va fi prezentă încă din primele pagini ale cărții, textul Discurs la înmormântare fiind primul peste care va grava acest tragic sentiment, element constant ce, luând înfățișări metaforice, va apărea și dispărea în diferitele capitole, ca un pendul în continuă oscilație.

Cartea se compune din optsprezece texte de proză scurtă și o nuvelă (Ținuturile joase). În prima jumătate a lucrării, textele par să aibă legătură între ele: naratoarea este o copilă cu vârstă neprecizată, însă cu o forță vizionară deosebită; înregistrează evenimentele petrecute în propria familie, în primă persoană, descrie viața colectivității unui sat șvab din România comunistă. Totuși, în a doua parte a volumului (ultimele zece texte care se întind pe mai puțin de cincizeci de pagini) narațiunea la persoana I va ceda uneori locul celei la persoana a III-a, iar scriitoarea va explora și alte teme așa-zis fantastice, metaforice, uneori satirice (satiră politică din pricina căreia, în prima ediție, patru dintre cele 19 texte nu vor fi publicate, iar restul va suferi modificări din partea cenzurii) și existențiale. De fapt, întregul volum este înțesat de metafore și imagini, fantasticul se va îmbina cu realul până la punctul în care nu se vor mai distinge, la fel cum se întâmplă, spre exemplu, în operele lui Marquez, Saramago sau Cărtărescu. Totuși, ceea ce o deosebește pe Herta Müller, sau ceea ce deosebește această operă de cele scrise de autorii mai sus menționați, este o anumită cadență a frazei, o anumită specificitate a fluenței narative, alineatele dese, neanunțarea replicilor de dialog prin semnele convenționale, ci inserarea lor directă și întrucâtva neașteptată în fluxul scrierii.

Revenind la micimea vieții, frânturile de viață pe care autoarea le reprezintă în nuvela Ținuturile Joase sunt cât se poate de obișnuite într-o comunitate rurală. Ele sunt colective, precum mulsul vacii, sacrificarea vițelului, tăierea găinilor, întreținerea casei și a gospodăriei dar și individuale: jocul cu păpuși modelate din știuleți de porumb, descoperirea sexualității, visele și teama copilei protagoniste, o teamă continuă de părinți, de bunici, de monștri închipuiți, de moarte. Totuși, modul în care autoarea alege să reprezinte aceste tablouri sătești, concentrându-se pe tragicul ce planează, ca un corb negru, asupra lumii izolate a șvabilor, pe ignoranța și conformismul personajelor, pe naționalismul lor plat și meschin, repezintă adevarata sa forță narativă, de care se folosește pentru a alcătui în primul rând o cronică literară ironic-amară a fostului socialism românesc.

Celelalte teme explorate în textele mai scurte, nu mai puțin importante decât cele explorate în Ținuturile Joase ba chiar, dacă e să facem o nepotrivită paralelă culinară, un aperitiv și un desert delicios, deschizând și închizând magistral felul (literar) principal, sunt la fel de atractive pentru cititor, la fel de subtil (uneori poetic) conturate. În Mama, tata și cel mic este descrisă cu venă ironică o zi de vacanță la mare a unei familii ”normale” românești, în Opinia un inginer al unei oarecare fabrici este treptat degradat, doar pentru că părerea sa (despre argumentul acestei dispute de păreri nu este dat niciun indiciu) este diferită de cea a colegilor și a șefilor, până când un nor alb, înălțându-se maiestuos dinspre oraș, îl înghite cu totul, în Domnul Wultschmann este descris caracterul unui bătrân misogin ce regretă vremurile în care ideologia și războiul erau ”motorul” societății.

Chiar dacă poziția Hertei Müller în literatura românească este deseori contestată și neclară, sau neclară pentru că deseori contestată, în această colecție de povestiri cred că oricare cititor român se poate identifica sau, cel puțin, pe lângă locuri și tradiții, poate identifica mersul acela al lucrurilor caracteristic românilor, concepția generală a comunităților sătești (și nu numai) despre viață, universul rural care ne-a vrăjit dintotdeauna în operele clasicilor scriitori români, trecut însă prin filtrul scriitoricesc al modernității. Literatura se schimbă, iar noi, cititorii, avem privilegiul de a percepe transformarea în timp real: încă suntem contemporani cu unii dintre scriitorii care realizează această schimbare.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/