Totul pentru trafic

În urmă cu nişte ani făceam observaţia că publicarea jurnalelor ştiinţifice funcţionează pe o structură (sau organizare) care poate fi luată drept model de afacere perfectă. Indiscutabil, cei care au avut ideea să publice jurnalele respective au fost absolut geniali. Vă voi prezenta pe scurt cum am ajuns eu să înțeleg și să privesc lucrurile.
Autorii – sînt matematicieni, fizicieni, neurologi, tot felul de savanţi care deţin cel puţin un doctorat în domeniu – concurează pentru le fi publicate articolele. Este o chestiune de prestigiu să apari în ultimul număr a lui Annals of Probability (un exemplu) şi de aceea nu au nici o pretenţie materială. (În mediul academic, munca de cercetare este susţinută de salariile universitare precum şi prin granturi de cercetare, subvenționate de guvern.)
Selecţia articolelor este făcută de editori. Editorii nu numai că au şi ei doctorate în domeniile respective dar sînt în plus nişte somităţi cu zeci de ani de experienţă pe nişte zone (de obicei) foarte înguste. Ei citesc, corectează, resping şi selectează articole după bunul lor plac. Editorii, în marea lor majoritate profesori universitari, fac de asemenea voluntariat.
Absolut toţi “angajaţii” lucrează nu pentru bani, ci mînaţi de la spate de o furcă cu trei dinţi: sună bine pe CV, sînt orgolioşi şi sînt extrem de pasionaţi de domeniile lor de cercetare.
În fine, toate bibliotecile din lume şi majoritatea cercetătorilor din domeniul cu pricina sînt abonaţi pe viaţă, plătind abonamente substanţiale pentru a-şi citi propriile articole şi pe cele ale colegilor.
Proprietarul jurnalului stă relaxat şi urmăreşte vînzările fără să facă nimic, fără să plătească vreun angajat.

Ideea jurnalelor este veche – cum acestea au devenit populare în a doua jumătate a secolului trecut – dar de cîţiva ani a fost preluată în sfîrşit şi la noi, în România. Dar nu în cercetare, unde jurnalele noastre sînt mai de mîna a doua, ci în media.

Acum vreun an şi ceva am observat că unul dintre marile ziare din România şi-a schimbat complet modelul platformei on-line.
Cel mai vîndut ziar din România nu mai apărea în formatul paginii clasice cu care fuseserăm obişnuiţi: editoriale semnate de jurnalişti cunoscuţi, ştiri interne, anchete, dezvăluiri, reportaje, ştiri externe discutate de analişti politici şi aşa mai departe. În loc de asta a apărut o armată de blogeri. Autorii blogurilor, mai mult sau mai puţini cunoscuţi, formează nucleul noii platforme. În rest, domneşte haosul unei pagini principale în concepţia unui tip ahtiat de captarea atenţiei cu orice preţ. Se acordă o atenţie deosebită celor cu IQ mai redus – cărora li se rezervă spaţiu preferenţial: cu multe poze şi titluri senzaționale.

Nu e un secret. În goana după trafic, foarte multe ziare au coborît pe ultima treaptă a penibilului. Vizitez astfel de ziare, pentru că m-am obişnuit să le răsfoiesc de mai bine de zece ani, uneori doar pentru a citi un singur editorial care mă interesează. Dacă nu deschideţi totuși o pagină “de pornire” de ziar “de top”, nu aţi pierdut nimic. Nu există nimic instructiv. Nu mai există sobrietate. Nici urmă de decenţă. Am ajuns în punctul în care, dacă accesez o pagină de ziar de România şi copiii mei trec pe lîngă laptop am grijă să schimb pagina. O spun cît se poate de serios iar motivul îl veţi vedea în continuare.

Îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg cum acceptă Andrei Pleşu să-i fie aranjat excelentul editorial într-o pagină în care chiar deasupra se găsesc următoarele titluri (din cadrul “Top Video”): Cum s-o convingi să facă rapid sex cu tine precum şi O tînără româncă la angajare pentru o linie erotică. De la Infractoarea Roz şi Plai cu Boi încoace, eu m-am obişnuit, voi v-aţi obişnuit, noi toţi ne-am obişnuit să ne punem masca de gaze pentru a căuta, a citi şi-a aprecia cîteva articole de calitate, chiar dacă sînt amestecate printre fecalele noului jurnalismului “de trend” din România.

A ajuns o stare de fapt, dar cît de greu ne este să ni-l imaginăm pe George Călinescu scriind un articol de critică literară (criticul Alex Ştefănescu ţine şi el un blog acolo) iar pe aceeaşi pagină să observi Sînt normale firele de păr din jurul mameloanelor? (Fac o paranteză pentru a sublinia că scopul articolului meu nu este de a-i reproşa ceva domnului Andrei Pleşu sau domnului Alex Ştefănescu. Editorialul domnului Pleşu este dealtfel motivul principal pentru care vizitez acel ziar.)

Reclamele sînt la fel de dezastruoase. Cea mai întîlnită este de obicei reclama la “femeia pe care o urăsc toţi dermatologii” deoarece preafericita a găsit o reţetă anti-rid pe care numai ea – un Edison al facialului – o cunoaşte (trebuie să fie ceai de urzici sau ceva asemănător). Dar acum, acea reclamă apare într-o nouă formă: “Şoc! Are 53 dar arată de 35! Modelul şi-a dezvăluit secretul pielii sale fără riduri şi i-a năucit pe doctori.”

De nivelul jalnic al presei din România îţi dai seama citind pe pagina de pornire titluri cum ar fi:
“Horoscop sexual: Cât de sexy eşti în funcţie de zodia ta!”

Totul este dictat de goana după trafic. Nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Se caută cît mai mulţi cititori, NU cititori de calitate. Preferabil nepretenţioşi, care să digere ştiri traduse motamo de afară, inepţii ieftine.
Ce bine s-ar lipi acolo un sondaj de genul: 85% din cititorii ziarului x sînt inculţi! (dar cine să facă astfel de sondaje? Şi apoi nu credeţi că toţi care ar citi sondajul şi-ar spune “eu intru în cei 15%”?)

Totul este dictat de trafic, de vînzoleală, de generearea banilor din click-reclamă. În condiţiile acestea rămîn din ce în ce mai puţine reviste care pun preţ pe calitate, cum deviza lor sună acum aşa: proşti, neproşti, dar să fie cît mai mulţi. E de neînţeles de ce ai vrea să te cobori la nivelul gloatei în loc să scrii pentru cei care gîndesc şi simt ca tine. De ce ţi-ai dori 1000 de cititori inculţi? De ce să nu te mulţumeşti cu cîţiva, dar inteligenţi?
O să spuneţi că e vorba doar de bani dar am să vă răspund că este vorba în egală măsură şi de orgoliu.

Iată cum arată în ziua de azi un anunţ pentru un Concurs de Poezie.
Cu ocazia celebrării a 165 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, va invităm să participaţi la un concurs de poezie pe tema – “FRUMUSEŢEA NATURII LA POALELE MUNŢILOR BUCEGI”. Premiul pentru cea mai reuşită creaţie va fi o tabletă Alcatel One Touch Pop 7, oferită de către unul dintre fanii acestei pagini! Începând de vineri – 16 ianuarie, până pe dată de 14 februarie 2015, aşteptăm creaţiile personale prin mesaj privat către pagină Runcu Dâmboviţa. Poeziile trimise de voi vor fi postate că imagini în cadrul acestui album, participanţii având la dispoziţie 14 zile pentru a le promova şi adună cât mai multe LIKE-uri. Pe dată de 1 martie, autorul poeziei care a adunat cele mai multe aprecieri va fi premiat cu o TABLETĂ “ALCATEL ONE TOUCH POP 7“!

Atît sublinierea cu litere îngroşate cît şi folosirea majusculelor, le aparţine lor.

Prin urmare, nu priceperea, nu talentul este recompensat aici, ci pe cel care găseşte cea mai numeroasă gaşcă de prieteni care să-i dea like-uri la poezioară. Nu vi se pare dezgustător?

Concursul acela nu ar trebui să celebreze 165 de ani de la naşterea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, ci 10 ani de la crearea Facebook.

În urmă cu cîteva luni, un bun amic mi-a trimis un link la un articol, să-mi dau cu părerea. Era un articol-anunţ de caritate din cadrul unui ziar binecunoscut. Mă uit, nici nu apuc să citesc titlul… în josul paginii se agitau reclamele. “Fă-ţi operaţia pentru a avea un penis adevărat” spunea cea care m-a şocat, mai ales că mă aflam la serviciu şi în plus biroul meu este lipit de al şefului. Era o poză în care se afla un bărbat foarte mîndru de penisul sau, de asemenea expus. La capătul unei pagini în care se cereau donaţii pentru o fetiţă care trebuia operată de urgenţă în străinătate!
Aici s-a ajuns. Asta este presa României lui 2014-2015.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.