Trădări și trădători

Devrim, spahiul, crăpă ochii și îl văzu pe Mehr furișându-se printre gărzile adormite, cu găleata în mână, și îi luă urma. Adăpostit de întuneric și de vuietul scos de gemetele răniților și animalelor muribunde de pe front, îl putea spiona fără ca Mehr să-i simtă prezența, la câteva zeci de metri în spate.

Care va să zică le dădea apă și cine știe ce leacuri vrăjitorești dușmanilor, era un trădădor. Încă din ziua în care intervenise salvând-o de viol pe fata aceea cu plete castanii, în timpul campaniei din Georgia, Devrim mirosise ceva. Trebuia să-și alerteze degrabă comandanții.

Mehr știa preabine de existența acelui pasaj din sfântul Coran care dădea poruncă musulmanilor să le taie capetele necredincioșilor căzuți pe câmpul de luptă și să fie nemiloși cu ei, nicidecum să-i oblojească, ceea ce făcea era un act nevrednic pe care nici un tribunal religios sau militar nu l-ar fi grațiat. Reușise chiar, în ultima campanie să-i salveze viața unuia dintre ghiaurii răniți.

***

După concertul din Hyde Park, la ora 11 noaptea, poliția și jandarmeria adună corpurile inconștiente împrăștiate prin iarbă și le transportă pe tărgi spre ambulanțele care așteaptă aliniate frumos, la toate ieșirile din parc. Cât a durat cântarea, pe tot parcursul ei, aburi grei de opiu și marihuana se ridicau pe deasupra  mulțimii care se legăna ca o corabie zgâlțâită de un talaz. Trebuia să îndepărtez norii alburii cu mâna pentru că începuse să mă doară capul. I-am observat și pe băieții care asigurau paza că-și duceau când și când mâna cu batista la nas. Nu era cazul să se intoxice și ei. Nu știu la ce mai fac atâtea controale dacă n-au de gând să găsească nici un inculpat posesor de substanțe interzise. Caută arme, bănuiesc, caută bombe… Beția gravă nu e act de terorism, după cum nici să te droghezi ca ultimul aurolac nu se pune ca atitudine anti-socială. E doar libertarianism, mi-a explicat cândva Andrew, iar el e politolog, se pricepe. Eu și Mathew am stat undeva la margine ca să nu ne pomenim îmbrânciți sau împinși de val sau chiar sufocați în grămada de trupuri aflate în transă. Nu sunt chiar atât de sociabilă.  Câte un vlăjgan se mai prăbușea la pământ, te mai pomeneai cu câte un meloman vomitând pe pantofii tăi, mai luai câte o doză de bere în cap, dacă nu erai precaut se puteau întâmpla multe.  Urma să ne întâlnim cu Bill și Fanny undeva prin Soho să ieșim la băut, într-o crâșmă numită Cocoșul care a văzut Mangusta. Acolo se derulau întâlnirile grupului și acolo dezbăteau la greu iluștrii mei umaniști soarta speciei. Erau întâlniri amicale între bătrâni ”post-punkeri”, ”foști deconstructiviști”, ”foști anarhiști” reciclați și redați pe brazdă, în spiritul unui socialism moderat și mai degrabă bun de hrănit polemici nocturne la al treilea scotch decât gurile cu adevărat nemâncate ale celor cărora le era hărăzit. Uneori ne mai vedem și în Camden, la Sfârșitul Lumii. Mie una mi-era indiferent pentru că mi-erau la fel de nesuferite ambele sedii. Ce-i drept, corespundeau cerințelor: nu trebuiau să fie posh, trebuiau să aibă un aer neutru din punct de vedere al apartenenței culturale și în nici un caz nu trebuiau să fie frecventate de hipsteri cu bărbi lungi și papioane, adică, practic se impunea să nu aibă nimic în comun cu puburile tipice din Brighton. Aici am fost nevoită să le dau dreptate amicilor. Brighton-ul, atât de adulat de emigranți și de turiști, de prea puțin englezificații filo-britanici, e un kitsch abominabil, începând cu marele palat ctitorit de nebunul de George al doilea și sfârșind cu talciocul de pe mal, plin de bogătani extravaganți și exhibiționiști, de perverși zburdalnici și joviali, de hippioți de bani gata și de ecologiști finanțați de babaci șefi de întreprindere sau industriași care au apucat să împută bine cu afacerile lor și natura și spiritul, oameni serioși, prea puțin deprinși cu statul cu burta la soare, dar care, în schimb, își permit să sponsorizeze lenea odraselor. Întotdeauna e de dorit să-ți speli păcatele prin copii. Ce poate fi mai nobil când ești petrolist decât să ai un fiu egologist care iese cu pancarte în campusul universității și joacă rolul de bun samaritean al planetei? Nu întâmplător, fiind complet lipsit de repere în lumea britanică și de cultura care i-ar fi dat, poate, ceva discernământ, turcul a fost atras, de cum a venit, de ce sclipea mai tare, și Brigthonul sclipește al dracului. Acu’ nici nu poate fi incriminat că are gusturi și simțuri de coțofană, lumea din care vine el e una total anestetică, n-ai ce pretenții să ai. Și oricât ne-am chinui noi, ăștia, obsedații de cele sfinte în sens estetic, n-avem cum să evităm în același timp și snobismul și anti-snobismul și elitismul și snobismul anti-elitist, așa că ne descurcăm și noi cum putem…

Cei trei amici ai mei britanici sunt, desigur, atei și socialiști. Ne știm de la facultatea la care țin și eu acele seminarii mirobolante. Bill e școlit la Royal Academy și e lingvist, Matt la Oxford și Garry, care sociolog, la Cambridge. Nici unul nu e însurat, Bill e cu Fanny, din liceu, și cu cine pică în paralel, Garry trece printr-un divorț cu năbădăi și are o prietenă pe care o frecventează o dată pe săptămână, și Matt e oficial cu o anume Norma cu care are o așa zisă relație deschisă, adică el se vede cu cine vrea, când vrea și ea suspină acasă și bea de stinge, făcând pe eroina și pe emancipata la revenirea lui… Cum să nu înțeleagă? Așa e de bun simț și rațional, nu suntem monogami ca specie, e firesc, iar noi suntem ființe raționale ce mama dracului! se îmbărbătează ea. Din păcate, însă, e mai greu să se și masculinizeze și să-i vină și ei să iasă cu unul cu și altul.

Când nu se ocupă de soarta omenirii, cu ocazia băutelor de la Cocoșul cu Mangusta sau de la Sfârșitul Lumii, cei trei amici dezbat, cu și mai mare înfocare, rezultatele partidelor de cricket. Pentru orice englez respectabil și educat, duminica e sfântă și anume începând cu ora zece dimineața când debutează transmisiile campionatului de cricket. De data aceasta, însă, subiectul a fost puțin altul.

Bill are un început de chelie, dinți cu probleme, un metru 90, o moștenire impresionantă  și acțiuni la o mare companie patronată de saudiți. Matt e șters și inhibat și scoate câte un rânjet chinuit ori de câte ori îl privește cineva mai mult de 20 de secunde, iar uneori are impresia că e urmărit pe stradă de foști colegi de liceu pe care îi surclasase cândva, la olimpiade. E foarte galant, e genul care te conduce cu GPSul telefonului personal ca să poți tu să admiri peisajul londonez în tihnă. Garry e un uriaș blând și simpatic, foarte săritor, pe care poți conta mai ales la greu pentru că e atât de frustrat și de nemulțumit încât orice complicație din viețile altora îl încântă și îi dă satisfacții, cum te vede într-un rahat mai mare sau egal cu a lui, cum îi vine inima la loc, orice problemă, orice bubă, orice accident care survine în viața altuia scot din el bunul samaritean.

***

Mehr se pomeni legat la ochi și escortat într-o încăpere cu mirosuri fetide. Prin zidurile temniței răzbăteau răcnetele celor schingiuiți. Se zvonea că doar un ghiaur din zece scăpa viu din acel infern și că trădătorilor de neam le erau aplicate aceleași pedepse ca și prizonierilor și necredincioșilor. Dar Mehr era hotărât să îndure și să își susțină nevinovăția. Nu făcuse altceva decât să ajute niște năpăstuiți să închidă ochii.

Deși nu a fost scutit de cazne și dureri, melancolia și-a înfipt în el ghiarele cu mai multă furie decât cea a forței brațelor torționarilor și a pumnilor gardienilor. Frigul morții care i se cuibărise în suflet îi părea mai greu de îndurat decât acela al zidurilor umede, în care se infiltraseră deopotrivă apa ploilor, sângele, urina și disperarea celor chinuiți în acel loc al pierzaniei. Melancolia e însuși duhul morții, care ne ia în stăpânire ființa, încă din anii tinereții, ca o boală incurabilă. Se spune despre sanatorii, infirmerii și închisori că sunt toate bântuite de sufletele neîmpăcate ale celor au pătimit în ele până și-au dat duhul. Dar sufletul lui era împăcat, tocmai melancolia, care îl chinuise ca un dușman și ca un duh malefic, era cea care îl făcea să nu le poarte pică nici măcar celor care îl aruncaseră în închisoare și să accepte totul fără teamă, melancolia era o suferință atât de sălbatică încât făcea ca durerea pe care i-o provocau cei însărcinați să îi aplice pedepsele corporale să pălească și să îi pară doar o glumă amară, o umbră a ei în lumea palpabilă. Cine i-o sădise în suflet? Și oare, dacă în urma rugăciunilor stăruitoare, Allah nu îl vindecase de ea, oare nu trebuia să se împace cu gândul că prin voia Lui pătimea? Ketevan îi arătase în biblioteca din Bosfor o carte tradusă de un cărturar venit din Indii. Îi atrăseseră atenția câteva pasaje printre care și o frază  care suna așa: “Când realizezi cât de perfect e totul, n-ai nimic altceva de făcut decât să-ți ridici capul spre cer și să râzi”. Poate că suferința care-i măcina sufletul venea tocmai din faptul că avea o poftă de viață pe care ceea ce i se întâmpla în realitate nu i-o putea astâmpăra. Era ca o foame de neostoit. I se părea că totul îi fuge printre degete și că se năruie, în vreme ce în sinea lui, o tristețe din ce în ce mai grea transforma această pierdere continuă în iubire pură, dar una care nu putea salva nimic.

Cu Ketevan mai vorbea, îndrăznea să-i împărtășească anumite gânduri pe care ai lui le-ar fi considerat, cu siguranță, păcătoase.  Oamenii vorbeau aceeași limbă, dar nu se înțelegeau între ei și se întreba dacă nu cumva același lucru era valabil și pentru limbile lor interioare? Oare, dincolo de cuvinte, reușeau să se întâlnească? sau ceea ce puteau articula verbal era tot ce își puteau transmite? Oare se întâlnea cu adevărat cu soțiile lui în aceeași stare, în aceeași respirație interioară? se întreba Mehr.  Pe Ketevan, n-o iubea, poate, dar ea îi părea mai cunoscută ființei lui decât iubitele lui soții. O simțea făcută din aceeași fibră interioară. Îi părea că vorbesc, cumva, aceeași limbă, deși era din neam străin. Înțelepții au vorbit, mai toți, despre asta: a te cunoaște pe tine este cheia oricărei revelații posibile. Nu poți avea acces la adevăr dacă nu te cunoști pe tine.  Iar lui îi părea că, pe măsură ce o descoperea pe Ketevan, începea să se cunoască și pe el mai bine. Într-una dintre paginile acelei cărți aduse din Indii,  într-un capitol extras dintr-o scriptură Buddhistă numită Digha Nikaya găsise un verset care îl tulbura: fă-ți din tine însuți o insulă, căci nu există alt refugiu, fă-ți din adevărul tău lăuntric o insulă, nu există alt refugiu. Adevărul acesta, lăuntric, spre deosebire de firea omului, care se lăsa descifrată și descrisă destul de ușor, nu avea un nume sau o formă clară și nu se lăsa întrevăzut. Nu putea fi decât presimțit, așa cum întrezărești anumite lucruri, care altminteri îți scapă, în starea dintre somn și veghe.

Un gând de-a dreptul eretic îi dăduse târcoale în nopțile albe petrecute între zidurile carcerei. Oare nu cumva existența lui Șeitan era pur și simplu o nălucire și toate cele câte ni se întâmplau se întâmplau prin voia lui Allah? și plăcerile cele mai mari și suferințele cele mai cumplite? Dar dacă ar fi fost așa, atunci în ce mai consta păcatul? Dacă prin voia lui se înfăptuiau toate atunci și gândurile și faptele oamenilor și iubirile și cruzimile lor erau hărăzite de sfânta Lui putere și se petreceau cu un rost.  Dacă n-ar fi existat ticăloșii care încercaseră să o violeze pe Ketevan și îl aruncaseră pe el în temniță, ei doi nu s-ar fi cunoscut niciodată, iar ea părea a fi un mesager în destinul lui, unul care îi deschidea porțile unei cunoașteri de sine pe care nici nu o bănuise a fi posibilă.

***
Deși sunt solidară cu criteriile de selecție a crâșmelor brevetate de membrii clanului de englezi în care am fost adoptată, am o problemă cu locurile în sine. Sunt murdare și gălăgioase și foarte întunecoase, dar dacă vrei doar să te îmbeți perorând zgomotos pe teme politice, sunt bune. Eu sunt cea inadecvată. Bill era deja la Cocoș de vreo jumătate de oră, atunci când în sfârșit a ajuns și autobuzul nostru, însă venise fără Fanny. Ea avea o indispoziție, n-avea chef să iasă.  Se pregătesc să scrie o nouă carte despre curentul de gândire materialist reflectat în lirica spaniolă interbelică. De fiecare dată când aud de astfel de proiecte îmi imaginez copaci tăiați, cărți lansate cu pompă, date în prostie la critici și prieteni și putrezind necitite prin biblioteci, exceptând două trei exemplare care pot fi accesate de studenții interesați de același subiect în universități. Trăim într-o inflație de informație culturală și toți se plâng de ceilați că sunt inculți doar pentru că nu sunt la curent cu lecturile lor. Nici n-ai cum să fii la curent cu lecturile altora. Se produc mai multe cărți în Londra decât chifle într-un orășel de provincie.  Concluzia serii e că ar trebui să le stea votul în gât naționaliștilor din Anglia profundă. Ieșirea din UE avea să fie începutul unei mari crize economice și nu doar atât, susțin cu îndârjire băieții, iar eu mă prefac că îi ascult, dar în realitate nu-mi stă gândul decât la perna care mă așteaptă acasă și care are încă impregnat mirosul frumuseții mele orientale.

***

Reabilitarea fratelui său mai mic îl costă  pe Aden 100 de galbeni, 20 de oi, peste 30 de ore petrecute în așteptare pe la ușile vizirilor  și  reputația mânjită pentru totdeauna. Contaseră pesemne și rugăciunile soțiilor lui. Se spune că, atunci când îți dorești un lucru și te rogi pentru el de 40 de ori se împlinește și toate o făcuseră. Reuși să obțină îndurarea sultanului cu condiția ca Mehr să nu mai calce niciodată pe front și să rămână toată viața tălmaci de cărți, decizie care le luă ambilor frați o piatră de pe inimă.

Tot răul se trage de la ghiaură! conchise întreaga familie, după eliberarea vinovatului. Ce era mai grav e că, deși își recunoștea păcatul, nu îi recunoștea caracterul păcătos. Se pretase la o faptă nedemnă de un slujbaș al Semilunei, dar pe care n-o admitea ca rușinoasă sau detestabilă în sine. Nu îl crezu nimeni că făcea acest lucru abominabil încă de la prima expediție militară în care plecase. Toți erau convinși că numai și numai influența malefică a sclavei georgiene era sursa rătăcirii lui și a comportamentului său inadmisibil. Ceva îi încâlcise mintea și o făcuse să vadă lucrurile pe dos decât s-ar fi cuvenit. Îi aduseră trei imami să-l lecuiască.

***

Ce e atât de greu? Ce mare scofală? Iei o foaie dictando și scrii, sau chiar pe tablă, după ce se golește clasa, școala și rămâi singură… E un exercițiu. Se spune că, dacă vezi lucrurile scrise, le înregistrezi mai bine. Chiar și propriile gânduri, ți le asumi mai ușor  prin scris.

De ce ar fi atât de imposibil să mi-o însușesc? poate că asta e calea spre purificarea inimii și împăcarea minții. Sau invers. Și ce dacă am fost islamofobă și încă mai sunt? Te simți întotdeauna mai în siguranță și mai confortabil atunci când spui adevărul. De aceea i-am admirat mereu pe mincinoșii care știu să-și menajeze semenii păstrând doar pentru ei adevărurile dureroase sau care ar putea șoca. Dar unele nu pot fi ținute, pentru că se zbat în tine, sângerează, țipă. Trebuie expulzate, scoase cumva la lumină, altfel te terorizează. La noi, în occident, se spune că adevărul te face liber. Adevărul spus te face liber, căci cel nespus este un demon neexorcizat.

Mă vor întreba toți, pe rând, și va trebui să mă prezint pregătită pentru orice reacție, dacă e să spun adevărul. Dar să inventez în locul lui naiba știe ce, e atât de complicat și de nedrept! Și, apoi, nu am nici chef să mint, mi se pare umilitor să trebuiască să mint doar ca să menajez niște prejudecăți, voyons!

Creta mi se rupe în mână de cum o înșfac și dau să scriu primul cuvânt. Mai și scârțâie ca naiba pe tablă. Primul cuvânt e mai greu, de fapt primele două. ”Mă fut”. N-a fost chiar imposibil. ”Mă fut cu un musulman!” ”Mă fut cu un musulman la Londra. Parcă sună mai bine.” De fapt fut e un eufemism. Sunt curva lui. OK? Sunt curva lui și îl iubesc cu disperare”.

Nu se moare din asta. Din faptul că o recunoști, vreau să zic.

Da tovarăși, am trădat. Am trădat bunătate de cultură umanistă și educație în spiritul dreptății și virtuții.

Fragmente din romanul  ”Numele tău și alte erezii”, în curs de apariție

Ilinca Bernea

Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.

ilinkars.wordpress.com/