Trandafirul roșu

La jumătatea lunii iulie, 1996, Ileana a împlinit douăzeci și șase de ani. Era profesoară de limba franceză la „Școala Centrală” din București, acolo unde învățase și ea până în urmă cu opt ani. Se despărțise cu două luni în urmă de iubitul ei, iar acum locuia singură într-o garsonieră închiriată de la o bătrână care avea o casă pe strada Popa Soare. Casa avea o curte plină de verdeață. Cel mai mult îi plăcea tufa cu trandafiri roșii, aflată imediat ce intrai în curte. Bătrâna era singură. Îi murise soțul, iar copii nu avusese niciodată. A îndrăgit-o pe Ileana de când a văzut-o intrând în curte, în urma anunțului pe care-l pusese la Mica Publicitate. Avea pensie mică, de fostă profesoară de limbă latină, iar banii obținuți din închiriere ar fi ajutat-o să trăiască mai bine. În plus, singurătatea începuse să nu-i mai placă. Grupul prietenelor ei, toate femei de peste șaptezeci de ani, se restrânsese tot mai mult în ultimii ani. Mai avea o singură prietenă care locuia departe de ea. Din cauza distanței, întâlnirile lor erau din ce în ce mai rare, iar la telefon vorbeau o dată pe săptămână.
Ileana o plăcea la rândul ei pe bătrâna care avea povești și amintiri din vremuri de demult. Prin ele, tânăra fată intra în lumea pe care o îndrăgise în lecturile din perioada liceului și facultății. Cella – așa o chema pe bătrâna care primise numele după nașa ei de botez, Cella Delavrancea. Se născuse la scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, într-o familie de intelectuali și diplomați. Tatăl ei fusese avocat și Ministru Secretar de Stat în Ministerul Justiției în anii `30. Casa în care închiriase Ileana garsoniera era cadoul de nuntă primit de Cella de la părinții ei. În tinerețe avusese parte de cea mai bună educație. Urmase cursurile Școlii Centrale de Fete, unde fusese directoare în perioada interbelică Maria Delavrancea, mama nașei ei de botez, apoi Facultatea de Litere la Universitatea din București. Devenise profesoară de limbă latină în liceul pe care l-a absolvit. După 1948, casa primită de la părinți fusese naționalizată, iar ea și soțul ei locuiseră în garsoniera pe care a închiriat-o Ileana. Tot de atunci, odată cu venirea comunismului la putere, Cella nu mai putuse profesa și ajunsese dactilografă în același liceu. Soțul ei, care fusese tot avocat și lucrase cu tatăl ei, a fost închis într-una dintre închisorile comuniste, apoi muncise la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Viața dură din acei ani a avut urmări asupra sănătății lui și la doar patruzeci și cinci de ani a murit. Rămasă văduvă, Cella se retrăsese în lumea cărților ei, a scrierii, a muzicii, a desenului. După revoluția din `89 depusese cerere pentru recuperarea proprietății confiscată de stat. Nu avea nevoie de mai mult spațiu decât garsoniera în care ajunsese să locuiască după ce a rămăsese fără casă, dar considera că este o reparație nu doar materială, cât mai ales morală. Nu putuse uita suferințele și umilințele îndurate, dar mai ales suferințele, umilințele, boala și moartea soțului ei. Reușise. Se mutase în fostul apartament pe care îl folosise împreună cu Anton, soțul ei. Reîncepuse să organizeze mici serate muzicale și literare cu prietenele ei, cu fostele ei colege de facultate și de serviciu, care avuseseră destine asemănătoare cu al ei. Când grupul ei de prietene se împuținase din ce în ce mai mult, iar viața devenise tot mai grea, Cella decisese să închirieze garsoniera care fusese destinată celor doi servitori ai familiei ei. Garsoniera era spațioasă și dotată cu tot ce trebuia pentru un trai normal în secolul XX, pentru că părinții Cellei și arhitectul care proiectase casa nu făcuseră rabat la calitate și confort.
Cele două femei, între care diferența de vârstă era de jumătate de secol, se înțelegeau perfect. Însă, cu toate pasiunile lor comune, profesiile lor asemănătoare, același liceu și aceeași facultate absolvite, Ileana își dorea să fie singură timp de o lună în vacanța de vară. Avea nevoie de acea perioadă în care să plece din București, să se rupă de ritmul orașului care devenea din ce în ce mai aglomerat, mai zgomotos, mai murdar, mai poluat. În acea lună de vară pleca la munte sau la mare, în funcție de inspirația pe care o avea când se trezea în ziua plecării. Nu pregătea nimic din vreme, nu făcea niciun plan. Știa doar că va pleca de acasă pe 15 iulie și se va întoarce pe 14 august. Imediat după revenirea în București, pe 15 august, când creștinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, urma să meargă cu Cella la biserica Sfântul Ștefan, în a cărei parohie se afla casa în care cele două femei locuiau. Ambele aveau acest obicei încă de dinainte de a se întâlni.
Când a sosit ziua plecării în vacanță în acea vară, Ileana a ales destinația: Bran. Cu un an în urmă ajunsese acolo într-un weekend cu un grup de prieteni. Știa că se cazase într-o cabană din Predeluț, administrată de o fată. La prânz însă, mâncase în Casa de Oaspeți „Principesa Ileana”, unde administrator era fratele celei care se ocupa de cabană. Îi plăcea ideea de a locui timp de o lună într-o casă cu același nume ca al ei, chiar dacă ea nu era principesă ci doar profesoară.
Și-a pregătit rucsacul cu lucruri, și-a luat la revedere de la Cella și a pornit la drum. A luat trenul până la Brașov, iar din gară un autobuz până la Bran.
A ajuns la Bran la scurt timp după prânz. A intrat în curtea Castelului Bran, apoi în Casa de Oaspeți „Principesa Ileana”. Totul era așa cum își amintea. La recepție a întrebat de administratorul casei. Din păcate, era plecat și se întorcea spre seară. Ileana s-a gândit să se plimbe prin zonă, să viziteze Castelul Bran, chiar dacă îl știa încă din copilărie. După, voia să mănânce, apoi să citească la umbra unui copac din curtea castelului. Pe unul dintre fotoliile din zona recepției era un bărbat de aproape șaizeci de ani. Ascultase discuția pe care Ileana a avut-o la recepție. Aflase deci că aceasta nu se putea caza chiar atunci și că va trebui să revină pe seară. A intrat în vorbă cu Ileana și i-a propus să își petreacă ziua cu el și cei doi tineri elvețieni proaspăt căsătoriți, pe care-i însoțea prin țară. Cei doi tineri vizitau în acel moment Castelul Bran, apoi plecau la Brașov. Seara îi va lăsa pe cei doi la Hotelul Aro Palace, iar pe ea o va aduce înapoi în Bran.
Pe bărbat îl chema Mihai Popescu și era ghid pentru străini. Mergea cu mașina lui personală cu câte un cuplu, pe care-l plimba prin diferite locuri din țară. Ileana avea să-l întâlnească într-o altă vară, peste vreo opt ani, la Castel Dracula de la Piatra Fântânele. S-au recunoscut imediat. Ea era în vacanță cu soțul ei, iar Mihai Popescu plimba două evreice prin România.
Ileana s-a hotărât imediat să meargă. Mihai Popescu i s-a părut inofensiv, iar propunerea interesantă. Nu au avut timp de prea multe discuții, din cauza apariției celor doi tineri aflați în luna de miere. Mihai Popescu le-a spus că vor pleca spre Brașov imediat și că vor fi însoțiți de Ileana. Cei doi nu au avut nicio problemă, ba chiar s-au bucurat.
Ileana și-a lăsat bagajele la recepție și a anunțat că va reveni spre seară.
Cei patru au plecat la drum. A fost o după amiază plăcută, cu plimbări în Poiana Brașov și în centrul Brașovului, cu o masă tradițională special pregătită pentru tinerii elvețieni. Timpul trecea, iar Ileana a început să se îngrijoreze că se va face prea târziu. Într-adevăr, tot plimbându-se și vorbind, s-a făcut ora zece seara. Elvețienii s-au dus în camerele lor și, pentru că era deja târziu, Mihai Popescu i-a propus Ilenei să înnopteze acolo.
– Am o cameră mare, a zis el. Promit că nu-ți fac absolut nimic.
Dacă nu accepta propunerea lui, i-ar fi fost greu să facă drumul până la Bran și înapoi la Brașov. Ileana a urcat până în camera bărbatului, dar când a văzut un singur pat, decizia ei a fost clară: se va întoarce imediat la Bran.
– Te rog să mă duci înapoi unde ne-am întâlnit, așa cum a fost înțelegerea.
Mihai Popescu a ascultat-o fără să comenteze, iar într-o oră au ajuns la Bran. Dacă în cele opt ore petrecute înainte împreună vorbiseră mult, râseseră, spuseseră povești, drumul de la Brașov la Bran s-a scurs în tăcere deplină. Când au ajuns la Bran, se făcuse aproape miezul nopții. Ileana a intrat în Casa de Oaspeți „Principesa Ileana”. Toate luminile erau stinse. S-a mirat că a găsit ușa casei descuiată și bagajul la recepție, acolo unde îl lăsase la prânz. Nu avea însă cameră. A urcat la etajul unu, acolo unde știa că se afla biroul administratorului. Deși era târziu și probabil el dormea, a ciocănit la ușă. După puțin timp, administratorul a deschis. Ileana i-a spus cine este și ce caută acolo. Aflase și el că o fată venise după amiază la Casa de Oaspeți, dar că plecase la Brașov.
– Din păcate, a zis el, nu am cheia niciuneia dintre camerele libere.
Erau încuiate într-un dulap de la care el nu avea acces. Sigur că nu o putea lăsa să doarmă pe fotoliul de la recepție, așa că i-a oferit camera lui, iar el s-a dus să doarmă în mașină. Ileana i-a mulțumit pentru acest gest, s-a băgat în pat și a adormit imediat după acea zi plină.
A doua zi s-a întâlnit cu administratorul casei. I-a mulțumit din nou pentru gestul lui, i-a cerut scuze pentru că l-a deranjat noaptea. Îl chema Dorin Crăciun. Era blond cu ochii albaștri, nu foarte înalt, dar suplu. Avea câteva ticuri care i-au atras atenția Ilenei. Își mișca mâna dreaptă cu un fel de spasm, aproape la fiecare frază pe care o rostea, iar cu stânga își aranja tricoul în dreptul umărului.
După ce au făcut cunoștință cu adevărat, Ileana i-a spus că are la ea doar 800.000 lei și că va sta la Bran până când i se vor termina banii. . De mâncat nu mânca prea mult, dar era vorba mai ales despre cazare, așa că vor putea calcula de atunci care va fi numărul zilelor ei la Bran.
– Hai să nu ne facem griji din cauza banilor, a zis Dorin. Poți să rămâi cât vrei și bucătăria îți stă oricând la dispoziție.
Era prietenă cu prietenii lui, cei cu care Ileana venise la Bran cu un an în urmă, așa că nu îi cerea niciun ban.
Ileana a primit o cameră mică, simplă, cu un pat, un dulap, un birou, un scaun și o chiuvetă. Avea vederea spre Castelul Bran, iluminat arhitectural pe timpul nopții. Înainte de culcare, obișnuia să se uite spre castel. Chiar dacă știa că Dracula este doar o legendă adorată mai ales de străinii care veneau special în căutarea lui în Castelul Bran, a simțit puțin teamă știindu-se singură în camera aflată la o distanță atât de mică de castel. Vara îi plăcea să doarmă cu ferestrele deschise, oriunde s-ar fi aflat. Din curtea Castelului Bran se auzea noapte de noapte foșnetul frunzelor și susurul apelor. I s-a părut de mai multe ori că aude voci. Teama pe care a avut-o din prima seară a crescut treptat, escaladând până în noaptea de dinaintea întoarcerii ei la București.
Casa de Oaspeți „Principesa Ileana” avea un potențial fantastic. În acea perioadă era în patrimoniul Ministerului Culturii. Din păcate, camerele nu aveau baie proprie, ci doar o chiuvetă. În plus, nu aveau deloc apă caldă, iar la munte apa rece este foarte rece! Dar Ileana își făcea duș zilnic în cabana administrată de sora lui Dorin.
În timpul zilei, Ileana era ocupată cu tot felul de activități. Își luase un teanc de cărți la ea, dar nu reușise să citească prea mult. Și-a făcut prieteni dintre oamenii care se cazaseră în acea perioadă la Casa de Oaspeți „Principesa Ileana”. Erau oameni veniți din România și din străinătate pentru mai multe zile sau oameni aflați în trecere prin Bran. Pentru că nu plătea cazarea și masa, Ileana s-a oferit să-i ajute acolo unde era nevoie pe cei care o primiseră la ei.
În multe dintre zilele lunii în care a locuit în casa din curtea Castelului Bran, pleca cu diferiți oameni cu care se împrietenise. A făcut excursii la Plaiul Foii, în Piatra Craiului, la Cârța și la Cârțișoara, la Sighișoara, la Brașov. A vizitat iar Castelul Bran și Muzeul Vămii. Când nu era plecată, primea turiștii care ajungeau la Casa de Oaspeți, ajuta la aranjarea meselor, servea clienții la mese, spăla vase. Nu stătea o clipă. Dar acea activitate și viața în atmosfera specială din curtea Castelului Bran îi făceau bine.
Într-unul dintre cele patru weekend-uri petrecute acolo, Casa de Oaspeți „Principesa Ileana” a găzduit o nuntă. Aproximativ două sute de invitați și, desigur, a fost foarte mult de lucru la pregătirea evenimentului.
Ileana a ajutat la organizare, dar mai ales la activitățile din timpul nunții. A spălat sute de farfurii și cești. A făcut multă cafea, pe care invitații au băut-o alături de o felie din tortul mirilor. Atunci a avut o mare surpriză și a înțeles cum se lucra în industria ospitalității.
Restaurantul Casei de Oaspeți avea cam cincizeci de cești pentru cafea. Asta însemna că pe măsură ce primii invitați terminau de băut cafeaua, ceștile veneau în restaurant și urmau să fie umplute pentru ceilalți oameni de la nuntă.
Chelnerii alergau dintr-o parte în alta. Ileana făcea cafele după cafele. Când au venit primele cești goale, unul dintre chelneri a luat ibricul și a turnat cafea în ceașca murdară, în care mai era un rest de zaț și de cafea de la cel ce băuse înainte.
– Ce faci? l-a întrebat Ileana. Te rog pune ceștile în chiuvetă, că le voi spăla eu.
Răspunsul lui a șocat-o:
– Dacă ai ști tu cum este la nunți! Să pui cafea într-o ceașcă murdară este cel mai nevinovat lucru!
I-a povestit o întâmplare de la o nuntă la care tortul fusese tăiat de mire și de mireasă, apoi dus în bucătărie, pentru a fi porționat pentru fiecare invitat. Dar, ajunși în bucătărie, chelnerii scăpaseră tortul pe jos. Ce puteau face atunci? Să spună că nu mai au tort? Doar îl văzuseră toți invitații. Așa că îl adunaseră de pe jos, îl reconstruiseră cât de cât, îl tăiaseră în felii și îl puseseră în farfurii. Toată lumea fusese mulțumită.
– Prin comparație, a continuat chelnerul, ceștile cu puțin rest de cafea sunt foarte bune.
– Nici vorbă de așa ceva!
Ileana a luat toate ceștile murdare și le-a spălat. Cât ea va fi acolo, nimeni de la nuntă nu va bea din cești sau pahare murdare. Chelnerii au spus că este nebună și au lăsat-o să-și facă numărul. Au așteptat-o nervoși și nerăbdători, dar nu s-au înțeles altfel cu ea.
La acea nuntă, toți invitații au mâncat din farfurii curate și au băut din pahare și cești abia spălate.
Luna la Bran a trecut repede. Ocupată de dimineața până seara, nici nu și-a dat seama când s-a făcut 13 august. Era ultima noapte a vacanței la Bran. Până pe la miezul nopții a stat pe terasa Casei de Oaspeți cu un cuplu pe care îl cunoscuse în timpul acelei zile. Au râs mult, au povestit, au băut vin, au admirat luna plină. La miezul nopții, fiecare s-a dus în camera lui. Ileana a privit îndelung Castelul Bran, ca să memoreze imaginea lui până la următoarea revedere. Fațada dinspre Casa de Oaspeți era învăluită de o lumină caldă. Luna plină lumina curtea castelului. Se auzeau frunzele ce se mișcau în bătaia vântului, pârâul care curgea prin fața castelului. Ileana a simțit că i se face frig, dar și frică. S-a băgat în pat și a adormit rapid.
Spre dimineață a avut un vis straniu provocat probabil de gândurile ei, de luna plină, de amintirea filmului Dracula pe care îl văzuse cu vreo doi ani în urmă și de care și-a amintit venind la Bran.
În vis, Ileana era la Bran, chiar în Casa de Oaspeți „Principesa Ileana”, în camera în care locuia de o lună. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, iar părul negru și lung îi cădea pe spate. În camera ei a intrat un bărbat îmbrăcat în negru. Semăna perfect cu Gary Oldman. Îi plăcuse de el în rolul Contelui Dracula, iar imaginea lui a urmărit-o mult timp după ce a văzut filmul. Bărbatul i-a declarat exact ca în film: Tu ești dragostea vieții mele! A sărutat-o pe frunte și i-a spus că o așteaptă la el. S-a îndreptat spre masă, a lăsat pe ea trandafirul roșu pe care-l avea la el, apoi a ieșit din cameră.
Era deja lumina când Ileana s-a trezit din straniul vis. În aer simțea un parfum nou, care nu era al ei. S-a dat jos din pat și s-a îndreptat spre fereastra deschisă, să privească iar Castelul Bran pe timp de zi, să-i rămână imaginea lui în minte, până la următoarea revedere. Atunci, pe masa de lângă fereastră, a văzut trandafirul roșu.

Gabriela Balaban

M-am născut la București pe 03 martie 1973.
Am absolvit Școala Centrale din București apoi Facultății de Relații Economice Internaționale la ASE.
A urmat masteratul de Istoria Artei și Filosofia Culturii – Facultatea de Istorie – Universitatea din București.
Sunt masterand la CESI – Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Am publicat doar articole în revistele de specialitate ale câtorva universități din România și Republica Moldova.
În anul 2022 a apărut articolul meu despre opera de început a lui Ianchelevici în Revista Arta a Academiei de Știință din Chișinău.
Anul acesta am scris cuvântul de introducere din revista – Prix Trienal Ianchelevici 2023.
Am două articole publicate în limba engleză, în revista International Women Association.
În luna iunie va apărea în Revista Ficțiunea OPTm una dintre poveștile pe care le-am scris.
O altă poveste pe care am scris-o va apărea în Antologia Româno-Australiană îngrijită de doamna Mihaela Cristescu.