Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din cazuri.
Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.
Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde programul şi instrumentele.
Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.
Ştiinţa, din păcate pentru aceştia din urmă, încă nu a inventat ceva asemănător pentru creier. Se ştie, creierul nu intră în „starea de poezie”, să zicem, imediat ce scriitorul iese de la serviciu, se află în faţa unui week-end dilatat la maximum în mintea sa, ia vacanţă sau concediu, ci mai târziu, în timp, după ce înfrânge nişte inerţii psihologice puternice, îşi reglează trăirile pe alt „mod”, îşi pune la lucru nişte resurse ascunse care îi permit să devină „altcineva”, se chinuie cu nişte gânduri şi sentimente contradictorii, trece peste nişte praguri înalte ale unor stări fără de care nu se poate vorbi despre inspiraţie şi tot ce ţine de ea.
Lucrurile acestea nu funcţionează, e limpede, „la un click distanţă”, cum se spune, ci au mai degrabă mecanismele lor ascunse pe care doar cei în cauză, scriitorii, le cunosc cu adevărat.
Şi nici să se plângă nu foloseşte la nimic, evident, pentru că tot ceea ce contează în final sunt doar paginile scrise, faptul elementar de a fi reuşit să scrie romanul, eseurile, poemele, indiferent de circumstanţe. La sfârşitul sfârşitului nimeni nu îi va consola pe scriitorii care nu au scris pe motiv că au avut slujbe de urmat, familii de întreţinut, obligaţii de onorat. Doar cărţile vor fi atunci importante. Dacă vor fi. Şi mai ales dacă vor fi fost bine scrise. Restul e, fireşte, tăcere.
Oricum, sociologii şi psihologii interesaţi de creativitate în zona literară ar avea mult de lucru pe acest teren, cred, iar un studiu ar arăta, sunt convins, aspecte relevante nu numai pentru condiţia specifică a scriitorului din România, ci şi pentru tipul de societate în care trăim. S-ar vedea poate mai limpede chiar o anumită formă discretă de eroism din spatele unor opere, ignorată însă cel mai adesea de societate.
Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.
Spune Stephen King în „Misterul regelui” că, dacă nu ar avea timp să scrie 5 zile din 6, măcar 2000 de cuvinte pe zi (vreo șase ore de lucru neîntrerupt), iar în maxim trei luni să termine prima varianta a unui roman, indiferent dacă e de 200 sau 500 de pagini, nu prea ar avea șanse ca scriitor, pentru că nu ar oferi calitate în primul rând.
Ai vorbit aici (bine punctat, de altfel) pentru nefericiții ceilalți, care împart scrisul c-un loc de muncă și alte activități de care nu se pot lipsi.
Așa ar trebui să facem, cum zice acest monstru al scrisului, S.K.. Nu este altă cale. Și Thomas Mann, care a scris în fiecare zi a vieții sale, știa chestiile astea chiar bine. Mulțumesc!
Ca tot citesc o antologie de proza scurta a unor scriitori americani: fiecare autor are acolo o biografie si la cel putin jumate dintre ei descopar (cu oarecare surprindere) ca au lucrat mult timp din viata ca vinzatori, mecanici, la bande de asamblare etc. Cred ca pe unii scriitori frustrarea, muncile necalificate si lipsa de timp ii ajuta enorm mai tirziu in alegerea stilului si a subiectului cartii. A se vedea la noi cazul lui Radu Aldulescu. Anii aia de incarcat butoaie cu chimicale la Tehnicolor i-au prins bine pe foaie, adica a umplut zeci de pagini bune. Sau care mie mi-au placut (in Amantul Colivaresei).
A nu se intelege totusi ca nu sint de acord cu cele spuse in articol.
Trecerea la „writing mode” nu e prea dificila atunci cind abordezi proza scurta. Pentru ca o proza scurta ia 5-6 ore in week-end si eu fac asta intr-o zi, de obicei nu ma intrerup. Pot scrie simbata una si duminica alta. De luni pina vineri, ma duc la serviciu si ma gindesc la un subiect bun, aleg situatii prin care trec, memorez dialoguri care mi se par bune.
La roman e adevarata problema. Ca sa intru in „writing mode” recitesc ce am scris, capitolele anterioare. Dupa o pauza de 3-4 zile sau mai mult, cum s-ar putea altfel? Iata de ce, recunosc, mi-e aproape greata sa deschid un roman scris de mine.. fiecare chestie a fost recitita de mine excesiv.
Bun articol!
O să mă gândesc la ce spui despre proza scurtă, Cornel. O să încerc metoda. O știam oarecum, am încercat-o și a mers, dar a fost demult și am uitat. Musai va trebui să încerc iar. Cât despre Radu Aldulescu, da, știe foarte bine să topească viața în roman, e un bun exemplu de urmat, îmi place cum a reușit. Merci! :)
Da! Cumva, ne-am întors în timp în loc să mergem înainte. În secolele trecute era dificil să trăiești scriind, din simplul fapt că nu existau drepturile de autor. Pentru a fi independenți față de aristocrați, intelectualii fondau reviste, scriau articole zi și noapte, trăiau în frig și foame (articolele erau plătite slab, dar erau). Deseori aveau vreo funcție religioasă (singura care le permitea să nu depindă de mecenații aristocrați).
Multe nu s-au schimbat, pare. Dar e de luat în considerare și următorul aspect. Dacă am avea tot timpul din lume să scriem, am mai face-o oare cu aceeași ardoare?
Într-adevăr, avem meserii care dispar cu totul din nomenclator, dacă or fi fost vreodată înregistrate și pe-acolo. Faptul benefic al scriitorilor noștri, de a fi intercalați în tumultul mai multor meserii, este acela că realitățile lor pot fi mai dinamice, surprinzând descrieri mai profunde în textele lor, vorba lui Marin Preda: „Uneori trebuie să mai și trăiești cele scrise”!; altfel, rămâi un scriitor fie birocrat, fie mult prea fantezist. Bine spus: „Doar cărţile vor fi atunci importante. Dacă vor fi…” Eu îmi scriu romanele în timpul așteptării intrării la scenă, când stau prin cabinete la tot felul de cozi, în tren sau acasă (pe muzica lui Beethoven). Nu aș fi de acord să faci din scris o meserie, scrisul e singura ustensilă sufletească ce ne-a mai rămas, nu ar trebui să inventăm patalamale și pentru această preocupare, facultăți de scriitori, de poeți, etc. M-a bucurat intrarea în polemică…
La Târgul de Carte de la Paris din 2013 am avut prilejul să îl ascult pe Radu Aldulescu vorbind despre ce înseamnă să fii scriitor full-time. ”Amantul Colivăresei” mi-a plăcut din multe puncte de vedere. Tot atunci s-a lansat și versiunea franceză cu titlul : ”l’Amant de la veuve”. M-am gândit la ce spunea Constantin Noica despre frumusețea și profunzimea limbii noastre cu atât de multiple și bogate înțelesuri. ”Colivăreasă” este un cuvânt intraductibil. Atunci chiar acest titlu m-a atras și m-a făcut să cumpăr cartea. Cazul lui Aldulescu contrazice ce spune Pavel, ceea ce nu înseamnă că nu sunt de acord că lipsa de timp ne poate hrăni dorința de a scrie mai mult și mai bine. Aldulescu este o fericită excepție, un lup singuratic care își vede netulburat de drumul lui.