Trei citrici

După cenaclu, odată ce jumătatea plină a sălii a terminat de aplaudat, şi cei doi maeştri s-au înclinat încă o dată, uşor, ceremonios – în spatele lor devenind şi mai vizibil acum motto-ul afişului de pe peretele din spate “Vrei să scrii o carte, citeşte măcar două!” –, tinerelul începu să aranjeze scaunele sau mai bine spus să-şi facă de lucru cu ele, atingerea lor fiind un pretext de a rămîne un minut în plus în preajma respectatul profesor, acum la pensie.

I-a urmărit cum şi-au strîns călduros mîinile. Cît de distinşi, în ciuda negului de pe nas al unuia şi a guşii măricele a celuilalt! Cît de eleganţi, în pofida costumelor care nu mai sînt la modă! Asta este elegantă erudiţiei, îşi spuse admirativ, cea mai desăvîrşită formă a eleganţei. Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Tudor Vianu ar fi mîndri că ei doi le calcă pe urme! Maestrul îi cunoscuse personal pe amîndoi. Pe amîndoi! Şi totuşi ce pieptănături…

Lumea se retrăgea foşnind, chiar şi ei coborîseră de pe podium – cel în vîrstă cu un icnet înăbuşit cauzat se pare de nişte genunchi cam şovăielnici. Tinerelul s-a apropiat şi mai mult, destul încît îi putea acum auzi.

– De acord, dar cu condiţia să nu ne întindem prea mult; mă aşteaptă şefa cu masa pregătită.

Apoi au intrat în localul “lor” de peste drum, fără să-şi dea seama cum reuşise să se agaţe iar tinerelul de ei.

Tinerelul fusese studentul unuia dintre ei şi se remarcase, în special în timpul doctoratului, ca fiind un băiat cultivat şi priceput puţin la toate: interviuri, poezie, proză, web-site, satiră, critică, recenzii. Cel mai mult îşi dorea însă să devină critic literar, pentru a impune mai tîrziu respect, cum o făceau admirabil acum maeştrii.

Purta ochelari de vedere rotunzi, stil John Lennon şi era îndrăgit de academicienii mai în vîrstă pentru că declama clar şi răspicat o multitudine de fraze care ar fi sunat banal sau pompos în gura altora dar, nu se ştie cum, rostite de el aveau calitatea de a încînta pînă la uimire. Era convingerea din glas, fără îndoială… siguranţa specifică tinereţii strălucea ca o lanternă pe culoarele prăfuite ale universităţii şi mai cu seamă în sufletele lor întristate poate din cauza toamnei care se repeta la fel de atîţia zeci de ani.

“Nu-mi doresc să fac nimic altceva-n viaţă decît literatură” era una din fraze.

“Nu îmi doresc să trăiesc în altă ţară decît România.”

“Dacă ţărişoara asta a noastră n-ar oferi cele mai frumoase subiecte de scris poate că studiam acum chimie moleculară.”

“Dacă avem o moştenire care mai valorează acum ceva, e limba noastră!”

Aveau totuşi de dezbătut lucruri serioase şi parcă pe moment nu aveau chef de el, dar erau mult prea politicoşi să i-o spună. L-au acceptat aşadar la masa lor. Rămăsese liberă o singură măsuţă rotundă, acoperită cu-o faţă de masă albă, imaculată. Dacă ar fi fost patru, ar fi trebuit să aştepte să se elibereze o altă masă mai mare, dar nu erau.

Maeştrii aveau obiceiul să servească un aperitif italian fabricat din lămîie pe care macaronarii îl numiseră prompt Limoncello.

O chelneriţă şi-a făcut apariţia lîngă masa lor, neaşteptat de repede. Era aceeaşi moldoveancă drăguţă pe care o simpatiza atît de mult profesorul mai în vîrstă; au tachinat-o din nou pentru felul cum pronunţa respectiva băutură, iar ea, ca să scape de ei, nu a mai lungit-o ci a spus ca şi în alte dăţi:

– Lăsaţi că ştiu ci vrieţi. Trei citrici!

– Dar să fie neapărat cu accentul pe ultimul i, te rugăm! a repetat aceeaşi glumă cel mai în vîrstă.

Au lăsat-o să plece spre bar unde fata a dat comada:

– Prigătieşti-mi trei citrici cu alcool.

Dinspre difuzoare se revărsa o muzică plăcută, Pasărea Colibri în concert. Sonorul era aşa cum trebuia, la mic, şi cei doi maeştri au început să vorbească, cu-o îngrijorată afectare.

– Starea literaturii e critică..

“… dar trec atît de rar pe aici

   portarul însuşi poate spune

   că am ambiţii foarte mici…”

– Ce credeţi domule profesor, îşi revine?

– Cine, literatura? Cu siguranţă nu în timpul vieţilor noastre… Poate în a dumnealui, că e mai tînăr. Cum te numeşti tinere, din nou?

– Paul Zenobie, cu accentual pe ultimul e.

– Franţuzesc, frumos!

– E de fapt un pseudonim, maestre. Dar în ultimul timp petrec atît de mult timp scriind încît, fără exagerare, numele adevărat îmi pare-a fi pseudonimul!

– Pardon?! De cînd asta? De cînd îşi asumă criticul pseudonim că n-am mai auzit?

– Nu ştiu… sînt atît de puţini scriitori cu adevărat buni, iar cei care scriu prost sînt în general atît de agresivi… încît… mă-nţelegeţi.

– Oarecum, oarecum. Am fost ameninţat şi eu de cîteva ori, iar înjurat, nu mai spun. Zilnic îmi sare tensiunea de la ce văd pe facebook. Uite, mesaj anonim, primit astăzi. Citeşte dumneata, că eu n-am ochelarii la mine.

– “Băi fomistule bătrîn, de ce pana mea te dai tu cu părerea că versurile mele-s proaste sau n-ai auzit de rimă albă, criticu’ lu’ peşte! Lu’ unu îi spui că versurile trimise dezvăluie o fiinţă sensibilă, romantică, iar mie, că sînt contaminat de urîţenia vieţii din jur şi că mai bine să-mi iau concediu de la scris. Ce eşti tu, Dr. Fil să-mi dai diagnostice!? Băi bulangiule vrei să te caut pînă dau de tine şi să-ţi iau moaca-n bombeuri de maimuţă urîtă şi grasă!”

– Sînt absolut stupefiat! Ce text vitriolant. “Maimuţă grasă”…

– Şi “urîtă”!!

– Dumnezeule! Unde este politeţea? Unde s-a ascuns bunul simt? Dumneavoastră, care aţi redat întotdeauna dinamismul vieţii scriitoriceşti cu acea ironie fină, cu acea tristeţe, sau mai bine zis regret, pentru vremurile cuviincioase de altă dată. O personalitate de grandoarea dumneavoastră, cu mii de cronici la activ… imparţial, cultivat… omniprezent…

– Lasă, lasă, că nu mai sînt eu ce am fost. Cînd lucra editura la acea antologie de autori contemporani, să vezi cum îmi ţîrîia telefonul. Ce rugăminţi, ce pledoarii. Să-l includ şi pe cutare, să nu public încă antologia pînă nu apare romanul-debut al lui Popescu, un roman care va schimba cursul literaturii române, dacă nu am nevoie de 100 de litri de vin numai să apară şi Georgescu inclus ca poet optzecist, îmi trimite el personal volumaşul de care nu a auzit nimeni. Etţetera, etţetera. Puteam să mă fac om, dacă eram materalist. Om! Dar aşa, din vînzări.. ce-am făcut?! Un trai decent. O viaţă dedicată literaturii şi să zic mulţumesc că nu mor de foame. Să spun merci că am unde dormi şi cu ce circula. Iar cît despre non-talent, nimic nu mă va opri din cruciada pe care am pornit-o acum patruzeci sau cincizeci de ani împotriva diletanţilor, intruşilor şi a prostului gust în orice formă s-ar ascunde.

– O altă problematică ar fi… este numărul lor în continuă creştere, invers proporţional cu calitatea scrierii. E îngrozitor dar… cîteodată, uite, am senzaţia teribilă că a ajuns hobby-ul întregii planete. De la scriitor sau poet, la jurnalist sau scenarist pînă la compozitor sau ce să mai zic de acei făcători de rime ai noului val de subcultură care compun poezia în timp ce-o şi înjură pe scenă, rapperi sau cum li se-o mai spune?

– Artişti hop-hip.

– Nu-mi incarc memoria… Şi pe urmă se găsesc alţii care mai şi copiază refrene pe garduri…

– Grafitti…

– Mîzgălitorii ăştia ar trebui prinşi, bătuţi şi puşi să copieze Crimă şi Pedeapsă cu spray-ul, pagină cu pagină.

– Vreţi să spuneţi gard cu gard…

– Da-da-da! Şi eu sînt de acord. Ce gunoi a ajuns omenirea…

– Revenind la literatura noastră cea de toate zilele, am aflat din nişte surse de încredere că la Concursul de Debut Cartea Românească s-ar fi primit 52 de manuscrise!

– Da, e adevărat. 52 de romane au primit! Dar – cinste lor! -, n-a cîştigat nimeni.

– Au primit un manuscris cu titlul “Pune-mi cămaşa de forţă!”

– Nu e chiar rău!

– Dacă n-ar fi fost semnat cu un pseudonim: Nebunu.

– Despre ce era vorba?

– Nişte nebuni care toţi credeau că pot face vrăji cu care voiau să schimbe lumea dar, normal, cei care voiau ca lumea să rămînă aşa cum e, îi închiseseră la ospiciu. Din cînd în cînd mai pleca unul pe geam călare pe mătură dar îl găseau strivit pe alee.

– Toţi vor să cioplească un nou Harry Potter.

– Sau să prelucreze un nou Pinocchio…

– Eu am citit şi logodnica lui Pinocchio cînd eram copil. Citeam tot, tot!

– … Pinocchio, cu care să facă bani.

– Unde este modestia lui Kafka? Şi-a dispreţuit toată opera şi a murit cerînd să fie aruncată neapărat la gunoi.

– Unde este abandonul lui Bulgakov?

– Eu cred că şi absenţa oricărui fel de cenzuri e o problemă! Ce părere aveţi?

– Pardon? Poţi să repeţi te rog? Nu ştiu de ce, nu mă pot concentra!

– Vreau să spun că ar trebui cenzurată cumva prostia. Literatura de proastă calitate dă naştere la cititori tembeli care în timp realizează că şi ei au multe de spus, chestii pe care le pot pune rapid pe foaie şi de aici înainte, după cum vedeţi, avem de-a face cu un cerc vicios: toţi proştii încep să scrie!

– Eu sincer vă spun, dar foarte, foarte sincer: nu văd pe vreunul dintre scriitorii de azi meritînd să-i fie cioplit bustul într-un parc de centrul oraşului peste o sută de ani! Nu văd şi pace! Poate că ar fi unul dar pe efeminatul ăla nu-l suport, deşi de bun, e bun. Dar în rest, sînt prea mulţi şi nu iese nici unul în evidenţă. Dacă ar fi să faci statui din ei ar trebui să apară ceva gen “soldaţii de teracotă” chinezi. Vreo două sute de statuete mici, toate la fel, îngrămădite una într-alta.

– Întotdeauna există un interes personal sau material în spatele dezinteresului trîmbiţat. Fiecare Mecena vrea să-şi promoveze artistul lui. Fiecare primar vrea să atîrne medalia la gîtul con-orăşeanului, să promoveze numai oamenii lor, descoperiţi de ei. Aradul vrea un arădean, Giurgiul un giurgivean, Băicoiul un băicoian! Apoi la premieri, ştiţi cum e. Cîte unul, o fi el bun, dar deabia murmură cînd vorbeşte, unii poeţi sînt bîlbîiţi, chiar am observat că cei mai înzestraţi sînt în general modeşti şi timizi din fire, nici nu vor să ia cuvîntul.

– Un mare scriitor trebuie musai să fie volubil, glumeţ şi spiritual. Părerea mea! Ăia care nu sînt carismatici, să lase domnule scrisul şi să se apuce de altceva! Scriitorul secolului 21 trebuie să fie în primul rînd un interpret carismatic, un mistic interesant, un neînţeles care ştie să se exprime.

– Nu ar fi mai bine să găsim o persoană care îndeplineşte toate cerinţele acestea pe care să-l propulsăm scriitor? Carismatic, mistic, talentat…

– Dar există… De fapt îl ştim cu totii. A scris deja două cărţi, e mistic, e actor, dă interviuri bune, e deja mare, e deja lider de segment, cum se spune!

– Domnilor, sînt totuşi cîţiva necunoscuţi care scriu bine; e unul care trage ca un rob, e prezent pe toate site-urile de literatură…

– Ştiu la cine te referi. Nu m-a rugat niciodată nimic. Pînă nu mă roagă să-l bag în seamă, eu nu-l bag în seamă! Nu-mi place că este cam plin de el. Asta îi lipseşte: să-i mai dăm şi nas.

– Am o idee genială. Ascultaţi… Ştiu unul extraordinar! Omul n-a publicat nimic în afară de nişte poezii, dar în cerc restrîns. Poeziile sînt totuşi excepţionale vă spun! Ceva din imagismul lui Ezra Pound dar şi din naturaleţea metaforică a lui Bacovia. Şi nu e pudic deloc. Pentru un tip de 78 de ani, eu zic că e extraordinar.

– 78 de ani!?

– Da. E debutantul perfect

– Debutantul perfect?!

– Da. Vă daţi seama că nu mai poate trăi prea mult. În 10 ani o să fie o legendă. Primul lui roman, susţinut de o bursă de-a noastră şi publicat post-mortem o să fie un success fulminant. Merge cu spiritul nostru românesc. Cine susţine din toată inima un scriitor în viaţă, oricît de bun ar fi!? Tot se va găsi un critic din tabăra adversă să-i găsească nod în papură numai de dragul criticii. Sau pentru că nu e din aceeaşi ciurdă cu ăia sau cu ăialalţi. Pe cînd un mort… Cine vorbeşte de rău un mort care a scris un singur roman extraordinar!? Un mort este, în ţara noastră, cel mai lansabil scriitor de succes.

– Dar mai trebuie ca romanul… să fie capodoperă… asta orişicît…

– Romanul deja îl am, nu-ţi face probleme. Bătrînul doar o să-l semneze…

– Şi dacă o să spună ceva?

– Staţi aşa puţin! Dacă e vorba de bătrîni şi bolnavi cunosc eu cîţiva, tot cu potenţial de legendă – chiar aş avea unul care s-a căptuşit cu Alzheimer acum doi ani. Nu-şi aduce aminte nici numele sorei care-i schimbă cearşaful. O să-i “descoperim” manuscrisul în cameră. Atîta timp cît toţi trei o să spunem că e al lui, vă garantez eu că…

Şi-au înmuiat toţi trei buzele în lichidul alb-gălbui de 48 de grade şi au continuat.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.