În urmă cu câțiva ani încercam, fără rezultat, să citesc o carte despre creative writing. În introducerea acesteia m-am întâlnit cu un citat care a schimbat modul de a-mi alege viitoare lecturi: Writing for/about children requires specialise skills that, once mastered, bring enormous satisfaction to both the writer and reader. Și cine nu dorește satisfacția?
Despre carte
În ultimul timp titlurile triste nu mai înseamnă nimic. Suntem sătui de ele pentru că, după ce le dăm curs, ne simțim amăgiți. Unii nu ar alege cartea scrisă de Christina Baker Kline tocmai din acest motiv: titlul e pus doar să atragă. Dacă totuși facem pasul, când ochii noștri încep să deslușească șirul evenimentelor, vom vedea că autoarea o prezintă pe Molly, o adolescentă de 17 ani, ca fiind orfană. Acest fapt nu reprezintă nimic, nu? Sunt multe detalii peste care, de obicei, trecem cu vederea când ni se prezintă un personaj nou, mai ales cele care privesc trecutul și care nu mai au nicio legătură cu realitatea. Numai că se întâmplă ca totul să fie altfel pe parcurs.
Molly, adolescenta de 17 ani, este acea colegă care nu pune un accent prea mare pe școală, dar e foarte inteligentă. Sătulă de a fi tratată ca o ființă fără rost prin toate centrele de plasament și judecată numai după aspectul exterior, își găsește refugiul în lectură. Un lucru onorabil am putea spune, numai că înclinația către cărți o va face să fure un exemplar din Jane Eyre de la biblioteca liceului. Prinsă în flagrant, pentru a nu fi nevoită să suporte neplăceri mai mari, este obligată să ofere 50 de ore libere în folosul comunității. Cel care găsește scopul acestora este prietenul ei, Jack. El îi vorbește despre bătrâna, Vivian, 91 de ani, la care mama lui merge în fiecare zi pentru a face curățenie. După ce acceptă, Molly va realiza, spre surprinderea ei, că cele 50 de ore înseamnă o rememorare a vieții. Deși Molly părea la început reticentă va ajunge să împărtășească secretele unei persoane care a trăit, în mare, aceleași situații ca și ea. Ce poate fi mai dureros decât a te simți neînțeles?
Vivian, 91 de ani, în copilărie Niamh Power, a călătorit cu aşa-numitele „trenuri ale orfanilor” (care) străbăteau în mod regulat distanţa dintre oraşele de pe Coasta de Est şi ţinuturile din Midwest, ducând mii de copii abandonaţi, a căror soartă avea să depindă doar de noroc. Crescută într-o familie săracă a plecat, împreună cu părinții ei, cu vaporul din Irlanda spre New York pentru un viitor mai bun. Totul s-a destrămat când casa în care stăteau a fost cuprinsă de flăcări. Un nou început. Dusă la orfelinat, urcată în trenul orfanilor, refuzată de câțiva părinți adoptivi, primită dar tratată, deși copil, ca o tânără cu brațe de muncă sau considerată capabilă să ofere plăcere unui tată adoptiv, ajunge, în final, să-și găsească o familie fericită.
Trenul orfanilor pentru mine
Satisfacția de care vorbeam la început se simte, dar avem nevoie de răbdare. Chiar dacă are un început plictisitor, cu multe clișee, unele fără rost, pot spune că mi-a plăcut și că merită citită măcar pentru momentele în care Vivian redă evenimentele copilăriei. Unele la care ne putem aștepta, altele dureroase, pe care poate le-am trăit și noi, sau unele care ni se vor părea inumane pentru un copil mereu. Chiar și așa uneori aveam impresia că-l citesc pe Dickens.
„Nimeni nu mă compătimeşte pentru că mi-am pierdut familia. Fiecare dintre noi are propria lui poveste tristă; altfel n-am fi aici. Sentimentul general e că e mai bine să nu vorbim despre trecut, că uitarea ne va aduce cel mai repede alinarea. Societatea pentru Ajutorare ne tratează ca şi cum ne-am născut în momentul în care am fost aduşi la ei, ca şi cum, precum fluturii care ies din cocon, ne-am lăsat în urmă viaţa dinainte şi, cu voia Domnului, vom începe în curând o viaţă nouă.”(43)
Student
Cărțile cu început plictisitor, cu titlu trist și cu clișee s-au înmulțit atât de mult, încât îmi ia din ce în ce mai mult timp să le citesc pe toate. De cele mai multe ori mă opresc după zece pagini. Asta câte pagini plictisitoare are la început?
Cam 40 :)