Trilogia Văluririi

Filozofia Văluririi

Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată expresia ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui.

Ce ar fi Vălurirea? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor.

A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea văluririi, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Vălurirea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi.

Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Văluririi. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup.

Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere sau grupuscule literar-mafiote.

Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă, nu se joacă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Văluririi trece arareori drept virtute.

Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea Văluririi e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Vălurirea, părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Văluririi prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Vălurire ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum Vălurirea ar aştepta sosirea unui altuia.

Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Vălurirea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune.

De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate văluririi ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe, economia gâfâie iar ideologia zace răpusă pe catafalc.

Dar romanul rămâne cheia de boltă, economia și ea, politica, perversă, și ea laolaltă. Sunt prinşi în aceste construcții cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la vălurirea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.

Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie, din beția tehnologiei debordante? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?!

Din când în când, aparent zgâlţâind Vălurirea în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate.

Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier.

Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul Văluririi. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţa umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?!

Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?!

Care ar fi rostul Văluririi? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Vălurirea întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos.

Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Văluririi. Căci proastă educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei, oglindeşte vidul.

Oglindeşte lipsa Văluririi lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar Vălurirea nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Văluririi, varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa.

Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea Văluririi ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm Vălurirea cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune Vălurirea ca autoritate a textului fundamental.

Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond.

Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale văluririi. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziţii ale Văluririi. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospeşte, crapă.

Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaţionale remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propoziţiile Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic.

Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii, înaintea universalității. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, Vălurirea produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor.

Vălurirea încearcă acum a se revendică a fi spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva văluririi. Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă. Bineînţeles că lumea textelor musteşte de critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Vălurirea şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informaţională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă.

Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine. Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei, vălurirea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit văluririi atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?!

O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, vălurirea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre Antivălurire de vreme ce Vălurirea este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce Vălurirea impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Vălurirea pare a fi o calitate a Văluririi care este un atribut al Văluririi. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufundă în istorie.

Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că Vălurirea nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic.

Totul nu e decât o fulgeraţie, iar Vălurirea o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile Văluririi în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri, luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar Vălurirea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta.

Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spumă universului.

Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.

Ipostaza Văluritoare

Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuşi.

Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?

Oare nu ar trebui să depăşim această stare enciclopedică şi să ne avântăm navigând plin de curaj mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va fi fiind  omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb.

Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele? Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte, puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de punct.

Un fel de sorb magic în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră.

Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înţelesului.

Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înţelege, pentru a o descoperi.

Obiectele cosmice se transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră, scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică, ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu.

Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare.

Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor ci numai vecinătăţi. În inima vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi poţi, ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le imaginezi.

Omul Vălurit

Acesta este un punct de vedere potrivit căruia universul, oamenii și timpul par că se văluresc în toate direcțiile.

Trei premise

1. 
   a) Dacă Dumnezeu ar fi murit ce sens ar mai avea vorbirea frumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau funcţiona frumosul în adâncul oceanelor?
2. b) Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafaţa informaţională?
3. c) Miracolul ultim e felul în care o mulţime de puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.

MOTTO

Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti. Şi-l ai tot timpul cu tine.

Mihaela Bufnilă

Omul Vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea raportare la real, nerămându-mi decât să accept ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputând fi martor al meu. Aceasta însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.

Omul Vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.

Ca şi construct de lumi, Omul Vălurit nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub reflectorul conștiinței, când dispărut, în adâncurile oceanului plin de universuri, spre neliniştea navigatorului, spre nesațul lui.

Omul Vălurit pare să fie omul pe care îl simţi alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.

Adeseori, Omul Vălurit sfârșește în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii nu-i sânt alături în încercările sale, i-ar pedepsi sfârșindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înţelege finitul.

De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, Omul Vălurit nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege el libertatea de a fi liber, aceasta fiind expresia libertății lui.

Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să iei la cunoştinţă de prezenţa lui, nu va muri decât odată cu tine.

Fie că e un roman, sau un incaş, fie că e un pigmeu, un iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e primul om ajuns pe Lună sau încântătorul om al cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei, fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al comunistei de serviciu, un om vălurit.

Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să afli totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple adesea de sens.

Omul Vălurit ar putea deveni nu doar modelul, sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul Văluri te locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele tău pe negândite. Şi aceasta se întâmplă să fie aşa pentru că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe această planetă şi despre care, tu, crezi sau vei fi încredinţat că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri, aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.

Omul Vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul lumii fiind în acelaşi timp întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de vălurit cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai a murit şi cu legendarul spadasin care bântuie marele ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.

Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea.

Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice rolul de busolă.

El e permanent de cart în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările tropăind.

Omul Vălurit pare să fie doar o construcţie fictivă dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa oceanului plin de universuri le construieşte un amăgitor continuu temporal.

Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă pentru ca tu să capeţi sens. În afara lui, existenţa ta nu ar mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind Omul Vălurit. Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune. Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost ciopârțit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat, otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sânul lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.

Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfârșitul istoriei sau chiar Satana în persoană.

Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin de păcate. Un fragmentat.

Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeşapat sub masca neoliberalismului.
Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?
Eu cred că eşti doar vălurit. Şi înţeleg prin aceasta că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.

Ca Om Vălurit, eşti omul tuturor timpurilor. Eu nu-ţi sânt superior şi nici nu mă simt aşa.

Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de existenţa-ta-în lume.

Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în cuprinsul tău.

Eşti fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau un Berlioz, fie bătrâna cerşetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un Sartre sau un Eminem sau un Vangelis, sau un Larry King, sau o Shakira, sau un Nostradamus sau Le Pen sau Ataturk sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau Garbo sau Joan Baez sau Pink Floyd sau The Truks sau Hruşciov sau Camus sau Bellow sau Borges sau Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko sau Abdul sau Freddy sau Maiusea sau Petre, sau Ion sau chiar întreaga enciclopedie.

Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau Osama Bin Laden sau Sex Pistols sau XXX Movies sau Godzila, la scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliţie, acela că super-bogaţii sânt salvaţi de sub-bogaţi.

Dar super-bogaţii şi-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele aporiilor.

Super-bogaţii sânt arestaţi în corporalitatea maselor flămânde aşa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare ale minelor minierilor care sânt gata, gata să radă centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi scrie cu nesaţiu despre fiinţa fragmentată.

Dar cum să fie expirată fiinţa când ea navighează încă spre Ultimul Sens?

Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe ochii noştri, că însăşi Dumnezeu are de construit un sens anume schimbându-și înfăţişările sub masca corporalităţii Omului Vălurit.

Iar dacă nu e sens, rămânând să aflăm dacă e sau nu e, atunci, trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui mustrătoare.

Ovidiu Bufnilă

Eseist și prozator român de science-fiction. Publică eseuri despre imagine și ficțiune în reviste și publicații din România și străinătate.
– Premiul pentru eseu de imagine, Festivalul Mihail Sadoveanu, Piatra Neamț, 1985
– Premiul pentru proză SF, România literară, 1983
– Premiul pentru cel mai bun roman românesc SF, Jazzonia, 1993
– Premiul pentru cea mai bună povestire SF din România, Mandhala, 2001
– Premiul pentru scenariu SF, Pataggonia, 2001 acordat de editura Vivien din New York și Asociația bedefililor din România
– Premiul Sigma 2002 pentru excelență în SF
– Premiul Sigma 2002 pentru cel mai bun roman românesc SF, Cruciada lui Moreaugarin
– Premiul de onoare pentru eseul despre filozofia războiului modern, 2002, revista BetterKarma, SUA, acordat de cititorii americani
– Premiul special pentru literatură, revista Clouds, New York, 2002
– Premiul III la Concursul Internațional de Decriptare Moon Radio, Marea Britanie, 2003
– Marele Premiu pentru întreaga activitate jurnalistică la Galele Jurnalismului „Constantin Baran”, Bacău etc.

twitter.com/ovidiuebufnila