Hidekazu Kawanari locuia în prefectura Okinawa, insula Tokashiki, la peste două mii de kilometri de Tokyo. Când a murit, aparent împăcat cu sine însuși, senin precum un cer de august, a fost consemnat ca ultimul bărbat de pe Pământ.
Femeile din jurul lui, doctorițe, asistente, antropoloage, socioloage, politiciene și vânătoare de ciudățenii, au asistat la deces aranjate într-un evantai elegant: o sală futuristă proiectată inițial ca amfiteatru pentru o universitate din apropiere, apoi printată temporar în satul ultimului bărbat. Deja începuse să se descompună pe la margini, pentru că era asamblată din materiale biodegradabile și Hidekazu, așa cum aveau să descopere cu surprindere în ultimele zile ale bătrânului, se încăpățâna să trăiască. Sau să nu moară. Ceea ce fusese interesant la început devenise plictisitor, pentru ca în ultimele ore majoritatea privitoarelor să stea în picioare nerăbdătoare să se termine evenimentul și să poată pleca fiecare spre alte orizonturi, mult mai interesante.
Într-un alt loc, la doar câteva zeci de mii de kilometri, o mică adunare de halate albe privea o nou născută stranie, pe care nu știau unde și cum să o încadreze. Copila, identică în rest cu celelalte fetițe născute în aceeași zi, avea o malformație, un fel de deget suplimentar, crescut într-un loc unde uzual se află o adâncitură, în niciun caz ceea ce, după îndelungi căutări o asistentă uimită numise:
– Penis?
Un substantiv comun cunoscut doar de doctorițele pasionate de stranietăți, curioase de Homo Faber, cel numit și bărbat, despre care nimeni nu știa mai mult decât că dispăruse întrucâtva misterios și că:
– Științific, după cum precizase una dintre ele, apariția unui Homo Faber în zilele noastre, în postumanitate, este imposibilă. În plus, mai adăugă doctorița pe fondul liniștii lăsate, nici nu știm la ce i-ar folosi unei femei.
Discuțiile se încinseră brusc, tăcerea o luă la fugă pe scări, intersectându-se cu zarva cea plină de vervă, care dădu iama în acel cabinet medical, de undeva dintr-o megametropolă numită și România. În această agitație doar mama auzi scâncetul ușor al copilului și-l strânse drăgăstoasă, chiar dacă un pic nedumerită, la piept. Așa cum stătea pe burtă și cu capul mic acoperit de puf părea la fel ca oricare alt copil. O fetiță drăgălașă, plină de resurse și pe aproape divină. Femeia, pe numele ei Alexandra Dragomira, dar cunoscută ulterior prin apelativul Mama, a mai strâns-o o dată la piept, a pus-o la sân și, reglându-și vocea, pentru a se face auzită, a zis:
– Numele ei va fi Mihaela, așa cum a chemat-o și pe bunica. Avea părul lung și moale, cânta, spunea povești, ne făcea poze în excursii și pe fiecare ne pupa de trei ori înainte de culcare. A fost o femeie ieșită din comun. Putea face calcule aritmetice de câte trei cifre, adunări, scăderi, împărțiri, înmulțiri. Știa numele tuturor copilelor de când a început profesoratul și până la pensie. Nu greșea niciodată strada, oricât de departe o purtau pașii. A lucrat ca voluntară de mediu. Ajuta la vopsitul băncilor și la plantarea de flori și a crescut douăzeci și șapte de nepoate.
Femeile au dat din cap, atente la vorbele Mamei.
– Am cunoscut-o și eu, a spus prima doctoriță. Mama mea i-a fost elevă.
– Mie mi-a fost profesoară. Ea m-a învățat geometria.
– Pe mine m-a învățat să pictez flori pe bănci.
– Eu am ajutat-o să treacă strada.
Și tot așa. Șoapte creșteau și descreșteau, făcând valuri de-a lungul spitalului. Undeva se născuse o fetiță extraordinară, prima strănepoată a doamnei Mihaela Dragomira, vestita profesoară pe care și-o aminteau toate, doar în lumina cea mai pură. La fel ca bunică-sa, și această nouă membră a comunității trebuie că va avea un destin ieșit din comun, aproape magic.
Mama a acoperit-o cu hainele bebelușilor, apoi cu cele la modă. Uneori erau albastre, alteori erau roz, o diferență nesemnificativă într-o lume a celor egale și de un singur sex. Problemele au apărut odată cu prima mustață. Nu că acest lucru ar fi fost nemaivăzut. Mustățile, precum și cheliile existau, fiind combătute clasic, prin modificări fenotipice sau lăsate să se desfășoare. Tinerele puteau fi uneori foarte rebele, alteori de-a dreptul obraznice.
Însă în familia Mihaelei, una compusă dintr-o succesiune de femei ce se evidențiaseră de-a lungul secolelor printr-un comportament exemplar, rebeliunea ei, manifestată încă de la naștere, nu era bine văzută.
– Mihaela, îi spusese Mamei o verișoară cu bucle naturale și ochi de culoarea piersicii, trebuie să calce pe urmele bunicii sale.
Acest a călca o supăra teribil pe Mamă, la rândul ei moștenitoarea unei foste adolescențe rebele, mereu înfrânată de mătuși și verișoare binevoitoare. Tot ea, poate era singura, își amintea cum bunica le înjura pe mai tinerele ei colege de proiecte. O făcea în singurătatea apartamentului, dar o făcea cu atâta entuziasm și bogăție de cuvinte încât Mama avea impresia că e o formă de artă, o artă a Mamelor, bine ferită de ochii celorlalte. La rândul ei o practica, chiar dacă nu ajunsese la măiestria înaintașei.
– Ai dreptate, Anca, draga mea. Mihaela va călca cu siguranță pe urmele bunicii sale.
Verișoara dăduse din cap încântată. La fel și Mama, fiecare cu motivațiile ei, unele chiar contradictorii.
– Spune-mi, o întreba Mama uneori, mai ales când făcea baie. Nu te doare?
Era o întrebare standard, învățată de la doctorița de cartier. Curioasă și ea, la fel ca restul, de deget și de folosul lui. Însă ultimul bărbat din lume murise de câțiva ani, departe de ele, undeva pe o insulă din Pacific. Și tot acolo exista ultima comunitate ce știa cum se folosește și în ce scop, degetul.
Prima care a început să bănuiască ceva a fost, cum s-ar putea altfel, o colegă pasionată de antropologie.
– Pare o altă specie.
Făceau duș, înainte de a se arunca în apa piscinei. Mihaela sporovăia cu o altă colegă. Mădularul, indiferent la discuții, era atent și receptiv la rotunjimile din jur. Fetele se opriră să se uite, apoi să se mire.
– Ce faci cu el așa mare?
– Nu te incomodează la mers?
– Sau la înot?
– De ce nu ai sâni?
– Pe unde te piși?
Acum, că începuseră, erau greu de oprit. Curiozitatea le îmboldea să se apropie, mai ales că nicio profesoară nu era prin preajmă să le spună că nu e frumos, că nu e corect, sau mai știu eu ce regulă scoasă din pălărie. Așa că se mirau fără a îndrăzni totuși să se apropie prea mult. Singura persoană practică era viitoarea savantă Cristina Lupescu. Tocmai terminase de înghesuit părul sub cască fără a înceta să facă speculații.
– Sunt tot mai sigură că e o altă specie.
Celelalte fete chicoteau mai mult decât vorbeau, pentru că Mihaela tocmai le arăta ce descoperise dacă freca șmecheria.
– O specie veche sau una nouă? continua Cristina să analizeze, fără a lăsa deoparte ideea că poate adulții au dreptate și că, la fel ca în alte situații, Mihaela era doar o diformitate a naturii, o fundătură evolutivă.
Brusc, o idee nouă îi încolți în minte.
– Dacă, de fapt, scopul degetului, folosi ea termenul oficial, este de a ne distra?
– Divertisment?
– Amuzament.
– Petrecere!
Fetele bătură din palme și acceptară spusele Cristinei cuprinse, fără a ști nici ele motivul, de o furnicătură plăcută. Mihaela le arătă cum se distra ea și se distrară și ele, apoi se aruncară în apă. Venise profesoara care, se știa asta, era complet lipsită de umor.
Mama avea însă din plin, chiar dacă situația fiicei o intriga tot mai mult. Până la urmă, așa cum se întâmplă, află de cazul din Japonia.
– Le zice bărbați, își făcu ea cunoscute ideile într-o ședință lărgită cu mamele.
Colega Mihaelei, viitoarea specialistă, sări atunci în sus și cu o voce gravă, de copilă supradotată, le explică ce înseamnă asta și ce au descoperit ele în timpul orelor de sport. Femeile amuțiră și își întoarseră capul spre Mihaela. Datorită cuvintelor folosite și pentru că era vară, purtau rochițe scurte și transparente, mătărânga își făcea de cap, aruncând un ochi pe deasupra băncii.
– O nouă specie?
– Pentru divertisment, completă Cristina cu profesionalism.
Nici una, nici măcar Mama nu făcuse legătura între deget și dildourile, jucăriile speciale pentru amestecat și hrănit plăcerea. Acum, că vălul se ridicase, o căldură nefirească le făcu să-și strângă pulpele.
Problema se rostogoli mai departe, cartierul vui, apoi orașul și chiar întreaga lume. Viitoarea antropoloagă le făcu și o demonstrație pe viu, explicând avantajele și dezavantajele penisului. Toate reținură avantajele.
– De unde se poate comanda?
– Cum se poate fabrica?
– Ce culori sunt disponibile?
– Se produc pe mărimi?
– Au arome naturale?
– E biodegradabil?
– De ce scuipă?
Dar dincolo de zarva creată, anumite doctorițe, în special cea care o adusese pe lume pe Mihaela, o femeie spătoasă, cu mici mustăcioare și sâni inexistenți, avea câteva observații.
– Această specie, folosi ea termenul devenit popular, ar putea avea multe întrebuințări. Denumirea generică de Homo Faber, sub care este cunoscută, ne arată de fapt o subspecie a femeilor proiectată de strămoașe pentru a fabrica obiecte, mai înainte de a se descoperi replicatorul universal.
O explicație ciclică, frumoasă prin însăși rotunjimea și simplitatea ei, de netăgăduit.
– Divertismentul, continuă doctorița, este o parte a calităților ei, a subspeciei, dar nu singura.
Cu alte cuvinte, remarcă imediat Mama, fetița ei este un om evoluat, reprezentând nici mai mult, nici mai puțin, decât acea singularitate despre care se vorbește în religie.
– Cu așa bunică, declamă ea, nici nu se putea altfel!
Invidia apărută în ochii celorlalte îi păru cel mai minunat compliment primit vreodată. Destul suportase privirile pline de reproș, vorbele în doi peri, controalele medicale umilitoare. Mihaela, o mândrețe de fată, mai înaltă decât toate, cu sânii puțin dezvoltați, dar tari și duri, cu păr mai mult decât era necesar și cu penis în loc de vagin devenise cea mai invidiată femeie din lume.
Daniel Timariu a debutat în revista Helion cu povestirea Din lift. A publicat în revistele: Helion, Gazeta SF, Nautilus, Revista de suspans, Ficțiuni.ro, Știință & Tehnică, Zin, Iocan, Literomania și Familia. Volume publicate: Amețeli postlumice, (Eurostampa, 2017), Fete în roșu și alte povestiri polițiste, romanele urban-fantasy din seria Tenebre (ed. Tritonic). Este prezent în mai multe antologii, precum: Domino, Exit Plus: Povestiri de dincolo, Noir de București, Povestiri cu Dragoni, 3.4 povestiri, Schițe de iubire, Ciudatul caz al umbrelor, Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017, Antologia prozei românești science-fiction, Gastro NOIR, Noir de Timișoara, Castele de nisip. Volum de povestiri romance, Încotro, homo cosmicus?, Sub apa dragonului strâmb și altele.
Lasă un răspuns