Retrăia clipele fericite petrecute împreună cu el. Vacanțele pe care le făceau în fiecare an în același sat de pescari din insula grecească. De fiecare dată se fotografiau cu roșiile coapte din lădițe și caracatițele puse la uscat pe sârmă. Spiros se bucura să-i vadă și îi conducea în bucătăria dărăpănată, unde își alegeau meniul zilei direct din frigiderul vechi, pe care acesta îl deschidea, mândru de captura zilei. Își amintea cum îi pregătea cina și cum el înfuleca de fiecare dată, ca și cum ar fi fost ultima masă. Și uite că, până la urmă, chiar fusese ultima masă. Anton se uita la meciul de fotbal, iar ea citea liniștită sub lampă, când el cu jumătate de glas îi spusese să cheme salvarea. O să urască fotbalul toată viața ei. Fotbalul și pe sora ei, dar asta nu știa încă. De când Anton murise, Margareta nu mai putea să doarmă. Și poate că ar fi reușit să adoarmă rememorând amintiri plăcute, dar un gând revenea mereu și din momentul acela se simțea ca și cum am fi dat peste cap un espresso: Oare spiritul lui Anton își găsise liniștea veșnică? Iubitul de el, tot timpul îl urmărise pribegia, pe el și pe familia lui. Poate că locuiau în Germania de mult timp, dar ei nu se simțiseră nicicând acasă. Ea era româncă, oasele părinților și străbunicilor ei putrezeau în pământ românesc, la poalele Carpaților, pe malul Oltului. La Sibiu ajunsese fiindcă părinții ei făcuseră toate eforturile posibile omenești ca să-i respecte dorința de a studia. Atunci îl întâlnise pe Anton, sas get-beget, din familie de sași veniți să populeze Comitatul Hermannstad. El era german, dar fusese născut în România și oasele strămoșilor lui putrezeau tot în pământ românesc. Când ofițerul de securitate îi tăiase calea lângă Podul Minciunilor și îi propusese plecarea în Germania, el nu se gândise la originea lui germană, ci la libertate. Făcuseră actele în grabă, îmbrăcată în același costum pe care mama i-l comandase la croitor special pentru plecarea la facultate. Îl purtase și la examenele de admitere și la toate cununiile colegelor la care participase. Nu mai conta. Când prețul tău e stabilit de alții, simți și tu că n-ai cum să valorezi prea mult, chiar dacă ești absolvent de studii superioare. 4000 de mărci de căciulă, atât valorau. Se putea și mai rău, puteau să fie dați la schimb cu un porc sau cu o valiză cu cifru, cum se întâmplase în alte cazuri. În mai, 1980, pășeau pentru prima oară pe pământ străin. Lăsaseră tot în urmă, dar erau fericiți. Singurii care aveau să le lipsească erau părinții. De multe ori vorbeau despre ei și își povesteau a nu știu câta oară întâmplări din copilărie. Le era dor de țară și le era dor mai ales de trupurile lor tinere. S-au stins și ei între timp, după ’90, unul după altul, de parcă ar fi fost vorbiți. Au venit și i-au înmormântat și odată cu ei și-au îngropat și tinerețile. Au rămas singuri pe lume, dar se aveau unul pe celălalt. Membrii familiei sunt cei lângă care îți petreci viața, fie ei părinți, soți, prieteni sau animale de companie. Familia ei fusese Anton. Dar Anton era acum doar o urnă plină de cenușă în cimitirul de lângă Berlin. Singur printre străini, la fel cum rămăsese și ea. Singură. Singurătatea devine materială. Ea te înconjoară ca o pătură mare și călduroasă, pe care o cari cu tine peste tot. Chiar s-a surprins vorbind cu voce tare pe stradă. De când nu mai poate dormi, zilele îi sunt tot mai grele. De fapt, vorbea cu Anton, cu familia ei, dar cum ar putea explica asta unor străini, dacă ar îndrăzni să o întrebe. Noroc că nu are cine să o întrebe. Și-au prezentat condoleanțele. Maria, sora ei, a călătorit până în Germania, împreună cu copiii și cu soțul să o consoleze. O perioadă i-a telefonat zilnic. Ea a repezit-o. Cât mai putea îndura aceleași vorbe auzite de sute de ori din gura ei: „Dacă ați fi avut și voi copii, acum nu rămâneai singură.” Cu ce drept îi dădea ea sfaturi la fiecare conversație, ea care nu plecase din micul lor oraș, care nu viziona un film, nu citea o carte, nu era interesată de nimic decât de a fi o gospodină și o mamă perfectă, care își sacrificase toată feminitatea pentru copii și a le face lor de mâncare. Talentul la gătit îl moșteniseră amândouă de la mama și de la bunica lor. Toate făceau o mâncare delicioasă. De multe ori se gândise că Anton pentru asta o iubea atât de mult. Nu văzuse niciodată un gurmand mai mare decât el. Îi plăcea să glumească, după masă, când i se așeza în poală, că o alesese pentru sânii ei mari pe care îi mângâia ca pe o pisică. Apoi, cu un gest aproape imperceptibil, îi dădea de înțeles să se ridice și se așeza molcom mereu în același loc pe canapea. Nu ai fi putut crede că cele aproape două kilograme de cenușă ce rămăsese în urma lui lăsase adâncitura aceea mare din canapea. Se așeza ea acum în locul lui, dar nu aprindea televizorul, ci pur și simplu stătea învăluită în singurătate. Îi era teamă să se așeze în pat știind că gândul acela va reveni din nou: Oare spiritul lui Anton își găsise locul de odihnă veșnică? Nu era nici lângă ea, nici lângă părinții lui, nici în pământul unde se născuse. Oare ce o să se întâmple cu trupul ei când o să moară? Nici dacă ar lăsa scris, sora ei nu i-ar incinera trupul și nu ar înmormânta-o într-un cimitir protestant. Ea care se duce special până la Cozia weekend de weekend să îi dea acatiste și să se roagă pentru iertarea sufletului ei, de parcă ar avea multe păcate. Dar smerenia stă în ochii privitorului, ca și frumusețea. Maria o considera o păcătoasă fiindcă nu s-a căsătorit niciodată religios cu Anton și fiindcă nu au avut copii. Ea, dimpotrivă, considera că pietatea constă în a-ți iubi aproapele indiferent de religia lui și de constrângerile vremurilor și ale societății. Judecata de apoi nu poate fi decât subiectivă. Oare Anton își găsise liniștea veșnică? Revenea mereu întrebarea în mintea ei pentru că nu credea că e posibil ca el să fie liniștit în locul acela rece, departe de orice îi fusese drag în viață. Dacă nu ar fi fost așa de complicate formalitățile. De ce un trup mort, pe deasupra și ars nu are dreptul să călătorească cu avionul la fel ca un trup viu. Ar fi făcut toți pașii și poate ar fi reușit să-l repatrieze, dar ce ar fi făcut cu el în România? Creștinii consideră incinerarea un păcat. Nu l-ar putea înmormânta în cimitirul ortodox, unde ar urma să fie și ea îngropată de Maria atunci când ar muri. Deși era mai mare, era sigură că ea o va îngropa.
Margareta se ridică din pat și puse apă în fierbător. În câteva secunde apa dădu în clocot, timp în care își așeză un plic de ceai de tei în cană. Atingerea cănii fierbinți îi mai liniști fluxul de gânduri. În timp ce-și savura ceaiul frumos mirositor, spuse cu voce tare: „Stai liniștit, te duc acasă, altfel vei rămâne singur aici, printre străini.”
În întunericul sufrageriei, Margareta se așeză la masa rotundă, pe locul la care obișnuia să stea când mânca cina împreună cu Anton. Fața încercănată îi fu dezvăluită de lumina albastră a ecranului. Rezervă un bilet, zbor direct, doar dus, către Aeroportul Henri Coandă din București. Urma să zboare noaptea următoare. Tocmai bine, nu mai era nevoită să se mai chinuie să adoarmă. Decizia de a pleca chiar a doua zi avu puterea să o liniștească așa cum nu mai fusese demult și o ajută să adoarmă numaidecât.
De dimineață, la cimitir, deschise ușița de fier forjat și extrase fără nici o aprobare urna cu cenușă din columbar. Ar fi trebuit să se gândească de la început, dar atunci nu putea să ia nicio decizie. Durerea îi sfâșiase mintea și sufletul. Moartea lui o luase prin surprindere. Se lăsase dusă cum voia soarta și cum o sfătuiau cei din jur. Așa ajunseseră rămășitele lui Anton în locul acela necunoscut, care nu i se potrivea deloc și în care nu ar fi avut cum să se odihnească în pace. Întoarsă acasă, pregăti bagajul. Securiză bine o cutie de pantofi, în care golise cenușa. Nu avea rost să mai declare nimic la autorități și la aeroport. Dacă ar fi fost în Germania sau în România, nu era treaba nimănui. Ea era singura familie în viață a lui Anton și ea avea dreptul dar și obligația să-i asigure odihna veșnică.
În aeroport, se simți la fel ca atunci când plecaseră împreună pentru prima oară din România. La orice pas le era teama că vor fi opriți și întorși din drum sau chiar arestați. Adrenalina îi făcea venele să pulseze cu putere și îi era teamă că o să facă vreun gest care o să o dea de gol. Dar uite că trecuse de control fără nicio problemă. Nu are ea aspectul cuiva care ar putea să transporte ceva clandestin, dar mai bine să nu se gândească la asta. Cine știe cum cineva are puterea să citească gândurile într-o privire. Nu mai călătorise niciodată singură cu avionul, dar se descurca. El mereu o făcuse să creadă că nu s-ar descurca singură. De asta nici nu își luase niciodată carnet de conducere. Dar o iubise, chiar și atunci când kilogramele se așezau pe trupul ei și ridurile erau din ce în ce mai pronunțate, Anton se uita la ea la fel ca prima oară. Fuseseră fericiți și ar fi fost fericiți și dacă rămâneau în România. Ceea îi făcuse pe ei fericiți era apropierea dintre ei și faptul că niciodată nu se trădaseră. Dar omul e naiv, nu apreciază cu adevărat ce are decât atunci când pierde. În clișee se spune totuși adevărul. Ea avusese zile în șir în care abia dacă îi răspundea la întrebări, se obișnuise să-l audă fără să-l asculte cu adevărat și mintea îi umbla aiurea, la fel și fel de întâmplări imaginare. Visa să-și ia tălpășița și să plece într-o insulă caldă, cum ar fi Île de La Réunion. Insulița aia din mijlocul Oceanul Indian e teritoriu european și nici nu ai nevoie de pașaport ca să mergi acolo. Ar fi putut să taie fructe exotice într-un restaurant sau să le ducă băuturi cu umbreluțe colorate turiștilor pe plajă. Cine poate spune că oamenii care muncesc în industria ospitalității, în locuri turistice, nu se simt mai utili și nu sunt mai mulțumiți decât cei aplecați peste birouri de dimineața până seara în orașele atât de aglomerate, capabile să șteargă orice urmă de personalitate din tine. Seara și-ar fi petrecut-o privind apusul, de fiecare dată spectaculos. Franceza i s-a părut întotdeauna cea mai frumoasă limbă. Și portugheza îi plăcea, poate pentru că amândouă limbile latine au multe în comun cu limba ei maternă. Madeira ar fi fost cealaltă variantă. O insulă în mijlocul unui ocean să fie. Dar Anton niciodată nu ar fi avut curajul să lase totul în urmă și să o ia de la zero în altă parte. În Germania veniseră pentru că nu aveau de ales și avusese comoditatea limbii. Părinții lui îl crescuseră bilingv, vorbind în casă în germană, asumându-și toate riscurile.
Așeză geanta în caseta de deasupra scaunului. Era și el cu ea, dar era nevoit să călătorească la bagaje, cum încearcă unii să evadeze spre o lume mai bună, doar că ei încă mai simt frigul și mor înghețați. Totuși este trist în lume!
Nu mai găsise loc la fereastră. Avionul nici nu se îndepărtase de terminal și femeia de lângă ea deja deschisese o pungă de chipsuri, care umpluse aerul de un miros de cașcaval stricat. Cei care au frică de avion mănâncă. Așa făcea și Anton. Îi era frică, de asta nici nu reușise să-l convingă, nici măcar o dată în treizeci și cinci de ani, să zboare peste ocean. În avion mânca aproape tot drumul, îl costa cheltuiala din timpul zborului cât jumătate din prețul biletului. Erau câteva trăsături ale lui pe care nu putuse niciodată să le înțeleagă.
Uite cât de mult se liniștise de când luase hotărârea să-l ducă înapoi acasă, în România. Putea să se gândească din nou la fanteziile ei.
A tânjit mereu după o viața aventuroasă și a avut parte de o viață cât se poate de stabilă. În afară de plecarea forțată din România în timpul comunismului, nici o altă surpriză nu-i schimbase traseul prestabilit. Nu avuseseră aceeași weltanschauung, nu priviseră cu aceeași ochi viața, dar asta nu-i împiedicase să fie fericiți, Își oferiseră unul altuia liniștea. Poți să ai libertate, exaltare, pasiune într-o relație, dar liniștea e ceva mai greu de obținut. Deși era noapte, nu reuși nici de data asta să adoarmă, fiindcă după ce termină de ronțăit tot ce avea în rucsac, vecina de scaun căzu într-un somn adânc și sforăi tot drumul. Își scoase cartea și, pentru prima dată după moartea lui Anton, reuși să citească, imersând în lectură, uitând de tot.
Întotdeauna avea emoții că îi va fi pierdut bagajul sau că cineva o să-l ia din greșeală sau nu de pe bandă, înainte ca ea să apuce să-l vadă, dar de data asta îi tremurau mâinile de atâta încordare. Bagajul ieși printre primele, Margareta îl apucă și părăsi bucuroasă aeroportul, pășind pe pământ românesc. Și în taxi, Anton fu nevoit să călătorească în portbagaj până la Gara de Nord.
Primul tren spre Râmnicu Vâlcea pleca la ora nouă și un sfert. Cumpără un bilet și așteptă cuminte la McDonald’s, bând cafele și supraveghind cu atenție bagajele. Nici nu îi spusese Mariei că vine. Nici nu se gândise la asta. Dacă tot nu-i spusese până acum poate că era mai bine să-i facă o surpriză. E curioasă cât o să se mire când în fața ușii o să apară tocmai ea. Maria și Anton nu se plăcuseră niciodată unul pe celălalt, deși atunci când se întâlneau vorbeau politicos, chiar mieros. Ea îl critica de câte ori avea ocazia să stea de vorbă doar ele două, Anton însă nu vorbise niciodată de rău despre Maria. Nu o judeca pentru că era conștient că nu avusese posibilitatea să studieze mai mult, să călătorească. Se căsătorise tânără și se îngropase în muncă, iar asta o transformase într-o persoană invidioasă pe oricine avusese o viața puțin mai bună. Era doar o victimă a vremurilor grele în care trăiseră, la fel ca mulți alții. Știa însă că nu o place pentru că, de fiecare dată când veneau în România, nu înnoptau la ea. Își închiriau o cameră la un hotel din apropiere. Când Anton nu plăcea pe cineva ea știa, deoarece era foarte atent ca nu cumva să accepte vreun favor din partea acelei persoane. Dar de data asta ea voia să doarmă acasă la sora ei, să petreacă puțin timp cu nepoții, să se simtă în familie. La ora opt, Săgeata Albastră cu care urma să plece trăsese la peron. Controlorul îi permise să urce și, după ce își găsi locul, așeză bagajul sub scaunul ei, în așa fel încât își odihni picioarele pe el, protejându-l astfel. În tren era liniște și călduț. Nu se mai urcase nimeni. Adormi înainte ca trenul să părăsească Gara de Nord.
Când se trezi, trenul trecea peste Olt și oamenii din jurul ei o priveau nedumeriți. Anton era tot acolo. Se uită la ceas. Dormise mai mult de patru ore. În mai puțin de o ora ajungea în Vâlcea. Bău apă și își întoarse fața cât mai mult spre peisajul tomnatic de afară. Nu avea chef să intre în vorbă cu nimeni. Controlorul trecu încă o dată pe culoar. Îi verifică doar ei biletul. Deduse din asta că până atunci fusese înțelegător și o lăsase în pace să doarmă. Oare ce credeau oamenii aia despre ea? Trenul ajunse în gară la ora două. Era o zi mohorâtă, stătea să plouă și orașul nu arăta prea bine din cauza asta, dar avea farmecul lui, prin eclectismul specific orașelor din fostul bloc comunist. În centru se deschisese un McDonald’s și asta îl pusese pe harta orașelor din toată lumea, indiferent de istoria lor.
La două și jumătate suna la ușa surorii ei. Îi răspunse băiatul cel mic care o invită în casă. Maria avea trei băieți. Cel mai mare dintre ei avea deja propria lui familie și se mutase într-un alt apartament. Nu-l mai văzuse de câțiva ani, de la nunta lui. El nu ajunsese la înmormântare. Mijlociul era student în Sibiu, așa cum fusese și ea, iar cel mic elev în clasa a X-a la liceu. „Mama vine pe la patru.”, îi spuse el și o invită să mănânce ceva împreună. Margareta încălzi oala cu ardei umpluți, pe care o găsi în frigider și, când aproape terminaseră de mâncat, Maria intră pe ușă. Când o văzu pe sora ei pe scaunul din bucătărie, îi căzură plasele din mână, dar se dezmetici și dădu fuga să o îmbrățișeze. O privi de mai multe ori din cap până în picioare, parcă pentru a se asigura că era întreagă. „S-a întâmplat ceva? Ești bine?” o întrebă ea. „Sunt bine, stai liniștită”, o asigură Margareta. Maria își scoase haina și începu să așeze cumpărăturile la locul lor în rafturi. „Ce e cu tine? Ce te aduce pe la noi? Și neanunțată?” „Îmi pare rău că nu ți-am spus că vin, nu știu ce a fost în capul meu. Am vrut să-ți fac o surpriză. Credeam că te vei bucura.” „Ooo, dar mă bucur, cum să nu? Știi că ești binevenită oricând în casa noastră.” Maria îmbătrânise. Margareta se întreba de unde mai are energie și motivație să țină totul în aceeași ordine perfectă dintotdeauna. „Dar ce ți-a venit să vii? Asta vreau să spun, nu mă înțelege greșit.” „Am vrut să-l aduc pe Anton acasă.” „Cum, l-ai repatriat pe Anton?” „Da… Într-un fel.” Dar Maria era genul de persoană căreia nu-i scăpase vreodată un detaliu: „Cum adică într-un fel?” Și nici Margareta nu era genul de om care să mintă, așa că îi spuse adevărul: „Nu l-am repatriat, l-am adus pur și simplu. Cenușa lui e în bagajul meu și vreau să o duc la cimitir să o îngrop lângă mama și tata, acolo unde voi fi și eu îngropată când voi muri.” Maria rămase blocată câteva secunde, apoi făcu câțiva pași spre ușa de la intrare, lângă care rămăsese bagajul Margaretei. „Tu nu ești sănătoasă la cap? Adică vrei să spui că Anton e acolo? Că mi-ai adus cadavrul lui în casă?” Maria își făcu semnul crucii, apucă bagajul și îl scoase afară din casă. Își mai făcu o dată semnul crucii și scuipă în sân de trei ori. Se repezi la un dulap, de unde scoase o sticlă de apă plată Dorna cu care începu să stropească prin casă recitând repezită Tatăl nostru. „Uite că m-am încurcat. Mi-ai adus diavolul în casă!” Băiatul veni să vadă ce se întâmplă, auzind hărmălaia, dar mama lui îl alungă cât putu de repede înapoi în cameră, stropindu-l cu agheasmă. Margareta se încălță, își luă haina, geanta de mână și ieși din casă. Sora ei strigă pe scară blocului după ea: „Trebuia să lași omul să se odihnească în pace. Acum cine știe pe unde îi rătăcește sufletul, săracul. Doamne, ferește-ne!” Făcu o pauză și adăugă: „Ba să nu-l îngropi lângă mămica și tăticul. Locul e pe numele meu și nu îți dau voie. E păcat mare! Dacă ești incinerat nu poți să fii îngropat în cimitir.” Margareta ieși din scară și nu mai auzi țipetele surorii ei. Aerul rece de afară o ajută să-și revină. Închirie o cameră în hotelul în care se cazau întotdeauna când ajungeau în Râmnicu Vâlcea. Așeză cutia de pantofi în care erau rămășițele lui Anton pe pat, apoi o mută pe unul dintre scaunele de la masă. Puse apă în fierbător și prepară un ceai de fructe de pădure și se așeză pe celălalt scaun. „Trebuie să recunosc că la asta nu m-am așteptat”, spuse ea și așteptă cât ar fi putut primi un răspuns. „Nu-i nimic. O să te duc lângă părinții tăi și o să cer să fiu și eu înmormântată tot acolo… Îi las ei bucuria de a se îngropa lângă mama și tata. Eu am studiat. Eu am plecat din țară. Eu n-am avut copii de crescut. Trebuie să-i fi fost greu.” Anton nu răspunse nimic.
Margareta făcu un duș, își schimbă hainele și verifică pe Internet programul autobuzelor care făceau legătura între Râmnicu Vâlcea și Sibiu. Mâncă cina la restauratul hotelului și se întoarse în cameră. Citi câteva pagini și adormi.
La ora șapte, în autogară, se urcă într-un microbuz care plecă imediat spre Sibiu. Într-un fel, mai bine. L-ar fi lăsat lângă sora ei singur, cine știe pentru câți ani. Cât avea să mai trăiască singură nu avea de unde să își dea seama, că moartea nu vine când vrem noi. Tatăl ei, când se stinsese, o privise în ochi și îi spusese: „Eu acum o să mor, să știi.” Știa și ea, îi spuseseră și medicii. Nu dăduse de veste nimănui că se simțea rău și, când Maria îl găsise numai piele și os și îl dusese la control, diagnosticul fusese clar: metastaze canceroase, nici o șansă de salvare prin medicație sau operație. Prea târziu. Părea că își dorise să moară, dar nu era adevărat. „Nu vreau să mor, tată, dar mor!”. Ea îl mângâiase ca să-l liniștească și îi spusese: „Poate nu mori, tată. Și, dacă o fi să mori, poate te întâlnești cu mama. Nu ți-e dor de ea?” Și au plâns amândoi îmbrățișați. A doua zi s-a stins.
Sibiul arăta bine, chiar foarte bine, nu așa cum și-l amintea ea. Toate casele din centrul vechi erau renovate, toate străduțele pavate, ușile magazinelor proaspăt vopsite și mirosea a covrigi calzi. Avu pentru câteva secunde impresia că ajunsese în Germania, așa era totul de bine pus la punct. Traversă tot centrul istoric și luă un taxi până la Cimitirul Sașilor în Șelimbăr, unde erau înmormântați socrii ei.
Îi părea rău că nu ajunsese la mormântul propriilor părinți. Îl rugă pe șoferul de taxi să o aștepte la intrarea în cimitir, care arăta ca orice intrare într-o casă săsească, o ușă mare și un gard înalt după care nu putea să vezi ce se petrece. Acesta o privi îi oglinda retrovizoare când își scoase bagajul din portbagaj. „O să creadă că mi-e frică să nu-mi fure bagajul. Mai bine decât să creadă că am adus un mort cu mine.” Pe stradă nu era nimeni. Deschise poarta mare și intră. Nici în cimitir nu era nimeni. Avea noroc. Pământul era umed și negru. Înaintă printre plăcile albe turnate, unele mai vechi erau acoperite cu mușchi sau aproape îngropate și ele, până la locul unde îi duseseră la groapă pe părinții lui Anton. Fuseseră oameni buni. De câte ori o primiseră în casă o trataseră bine, chiar dacă ea era româncă și ei țineau mult la tradiție. Îi respectaseră alegerea unicului lor fiu. „Mutter, Vater”, șopti Margareta. Scoase cutia din bagaj și o așeză în fața ei și a lespezilor. Apucă un capac de la o candelă și începu să sape lângă locul unde se odihnea mama lui Anton. O să sape o groapă nu prea mare, o să toarne acolo cenușa și o să plece. Nimeni nu va ști că el rămâne acolo, lângă părinții lui. Nimeni, în afară de ea. Ar fi terminat repede dacă nu ar fi podidit-o plânsul. Lacrimi fierbinți i se înnodau în barbă și cădeau pe pământul moale și rece. Nu mai vedea foarte bine ce face și se opri, așteptând să se calmeze. Închise ochii. Aerul rece îi îngheța obrajii uzi. O să-l lase aici lângă părinții lui, dar e clar că ea nu are cum să fie înmormântată tot aici, nici nu mai era loc lângă ei. De jur împrejur era plin de lespezi, era plin de sași care se odihnesc în pământ românesc, fiindcă aici s-au născut și aici au și murit și ăsta a fost locul lor. Un foșnet îi întrerupse gândurile. Un câine o privea din depărtare. Tresări dintr-o dată când îl văzu, de parcă ar fi văzut o stafie. În spatele lui mai veneau încă doi, amușinând pământul, căutând ceva de mâncare. Îi era frică de câini. Se spune că partenerii unui cuplu de lungă durată își împrumută trăsăturile și obiceiurile. Frica de câini era ceva ce împrumutase de la Anton. Apucă cutia de pantofi și se ridică încet. Apucă și bagajul și geanta. Câinii o priveau acum toți trei. Merse un pic cu spatele și apoi începu să fugă. Când fugi, câinii începură să latre și să alerge după ea. La timp reuși să iasă pe poarta cimitirului și să o trântească după ea, dar câinii se strecurară, cine știe cum, printr-o spărtură din gard. Noroc că taximetristul fuma o țigară sprijinindu-se de mașină. Se repezi spre câini și îi alungă imediat. Acum lătrau din depărtare. Margareta îi mulțumi și intră în mașină. Taximetristul rămase în urmă să așeze în portbagaj geamantanul. Margareta ținea cutia de pantofi în brațe: „Nu pot să te las cu câinii. O să rămâi cu mine acasă și gata.”
„Unde vă duc acum?” o întrebă șoferul, când intră în mașină. „La aeroportul din Sibiu”, răspunse ea. Pe drum, rezervă un zbor din Sibiu, cu escală la Munchen, o persoană, doar dus.
Sunt din Slatina, dar locuiesc în București din timpul liceului. Am absolvit facultatea de Jurnalism și masteratul de Studii Literare. Am participat la cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri. Îmi place să citesc și să scriu.
Lasă un răspuns