Un cal intră într-un bar – David Grossman

O modă destul de frecventă a timpurilor noastre a devenit spectacolul de stand-up comedy. Importat, bineînțeles (dar ce mai este original în zilele noastre?) acesta s-a răspândit foarte bine în țările din Est. Nu mă refer aici doar la estul european, ci și la țări ca Cipru, Grecia, Turcia sau Israel. Stand-upperul, dacă are carismă și e agreabil, poate să trăiască din propriile spectacole. Dacă nu, clachează în mod irecuperabil și se lasă de meserie.

Cu toate astea, nimeni nu explorase acest tip de spectacol în literatură. Ori, dacă a făcut-o, nu a reușit să obțină premiul Man Booker International precum Un cal intră într-un bar de David Grossman (în 2017). Nominalizat și la Premiul PEN pentru traducerea în engleză anul acesta, romanul și-a făcut deja loc în literatura universală, acolo unde pare că a impresionat de fiecare dată când a fost tradus într-o limbă străină.

A vedea lucrarea dintr-un singur punct de vedere ar fi reductiv, de aceea ne vom concentra pe câteva dintre aspectele care fac din această carte o adevărată operă literară. Importantă nu e intriga, în fond redusă la minimum, ci modul în care Grossman alege să ne spună povestea lui Dovală, un stand-upper evreu ce locuiește în Israel aflat probabil la ultimul său spectacol într-un bar din Netania. Cartea începe odată cu intrarea lui Dovală pe scenă, un bărbat trecut de cincizeci de ani care își întâmpină publicul cu entuziasm și începe să spună glume obișnuite.

Două sunt planurile narațiunii. Ceea ce spune Dovală este redat în întregime, pe când mimica sa și reacția publicului la glumele sale sunt înregistrate de un fost judecător al Tribunalului Suprem, prieten din copilărie cu acesta. Încet-încet, în prima parte a romanului se separă două fire ale acțiunii. Prezentul, în barul Netania, cu Dovală ținându-și spectacolul, și trecutul apropiat în care judecătorul a fost rugat de prietenul său, după ce timp de zeci de ani niciunul dintre ei nu a știut nimic de celălalt, să-i facă o favoare personală: să asiste la spectacolul din Netania. Judecătorul devine astfel povestitorul din roman și o a doua perspectivă asupra faptelor povestite de Dovală. O dată revelat motivul pentru care prietenul din copilărie a fost chemat la spectacol, acest fir se va închide definitiv. Se va deschide însă un altul, pe măsură ce spectacolul continuă și o spectatoare îl va recunoaște și îl va descrie pe stand-upper așa cum era în copilărie: ”un copil bun”. Acest fir care va rămâne constant până la final, cu Dovală presărând ici colo câte o glumă în timp ce se îndreaptă tot mai mult spre ceea ce îl interesează cu adevărat: o incursiune din ce în ce mai serioasă în propria copilărie.

Când un stand-upper începe să-și analizeze copilăria pe scenă, în mod special relația cu părinții, dar mai ales când o face pierzându-și autoironia și umorul în general, lovindu-se peste față, desenând cu creta roșie schițe neînțelese, vorbind despre Holocaust, armată și politică, relația cu publicul începe să scârțâie. Dovală, cel puțin la început, trebuie să-și renegocieze arta pentru a nu pierde interesul spectatorilor. Și o face pe loc, în funcție de reacția fiecăruia. Asistăm, deci, la construcția unei povestiri în baza negocierii dintre public și creator. Când i se pare că publicul se plictisește, Dovală scoate așii din mânecă, adică niște bancuri și glume obișnuite, ca cea a calului care intră într-un bar. Apoi, fără să aștepte ca publicul să râdă până la capăt, fără nici măcar să-și termine gluma (cea cu calul, de exemplu, rămâne suspendată) nerăbdător să-și continue investigația interioară, se întoarce la propria copilărie, la părinți și la el însuși, la mersul în mâini.  Agresat de colegi la școală, Dovală reușise să-și găsească un refugiu în vorbă, în povești pe care le spunea pentru a fi acceptat în grupurile de colegi care îl tratau cu ostilitate. Mersul în mâini întregește această impresie de clovn, o consolidează în fața celorlalți, însă ceea ce nu știu aceștia, dar o observă prietenul său din copilărie, viitorul judecător, este că doar în acele momente Dovală se simțea cu adevărat liber și vesel ”devenind el însuși”.

Ce se întâmplă însă când după o întreagă viață petrecută în această continuă fugă, hotărăști să renunți la scutul de protecție oferit de masca glumelor și să spui în sfârșit lucrurilor pe nume? Ai putea-o face, dacă nu ai avea înainte un public care așteaptă de la tine altceva. Un public căruia, în afară de mici excepții, nu îi pasă decât de propriul amuzament. Și ce dacă acest comedian a avut o copilărie dificilă, să treacă la glumele pentru care a fost plătit și să înceteze cu tragedia! Dar comedianul Dovală trebuie să-și spună povestea, așa a decis, așa va face; indiferent de cum reacționează publicul.

Momentul adevărului a venit în viața lui Dovală, iar pentru a spune lucrurilor pe nume trebuie să renunțe la orice a fost vreodată. Deconstrucția, pas cu pas, a show-ului său de comedie nu este decât un pretext prin care se face aluzie la autoanaliză. Trecerea de la hohotele de râs la plânsete demonstrează (pentru a câta oară în literatură?) că aparențele înșală, că tragedia și comedia merg braț la braț și depind una de cealaltă, că în spatele celor mai fericiți oameni se ascund povești nu întotdeauna fericite. Iar pentru a scăpa de povara sufocantă a unei lumi înconjurătoare străine trebuie să răsturnăm valorile obișnuite, să începem să privim viața invers, mergând în mâini, ca Dovală în tinerețe. Un act de curaj pe care, uneori, ajunși la un punct limită, nu ne rămâne decât să-l întreprindem ca pe o ultimă, disperată tentativă de a ne regăsi – sau găsi pentru întâia oară.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/