Un ciob de lume

Soarele crescuse mare și galben, ca un cap de copil bolnav. Parcă ieri era iarnă și acum, dintr-odată, orașul s-a colorat a primăvară. E frumos, atâta doar că n-are cine să-l vadă. Corcodușul de la bloc, plin de flori albe, stă bosumflat ca o mireasă părăsită în fața bisericii. „Te-ai gătit degeaba”, îi aruncă în batjocură Vasile și, cu această replică răutăcioasă, simte cum iese din el tot năduful ultimelor zile.

Cam cu o săptămână în urmă își dăduse seama că se întâmpla ceva. Fețele celor care intrau și ieșeau din magazin deveniseră mai crispate, sacoșele pe care le cărau erau mai pline decât în zilele obișnuite și aproape toți cumpărau hârtie igienică.

– I-a lovit căcarea. Așa le trebuie dacă mănâncă în prostie, îl lămurise moș Sandu.

Sugeau amândoi din sticla de vin alb, ieftin și acru, primită drept plată fiindcă ajutaseră la descărcatul pâinilor. Pileau tacticos, fără grabă, oricum n-aveau unde să plece până la ora închiderii, când doamna Malvina, șefa vânzătoarelor, avea să le aducă, într-o tăviță de scârțâitoare, copanele prăjite care nu se vânduseră peste zi. Acela era momentul lor de totală satisfacție, momentul când își umpleau burdihanele pe săturate. Se duceau apoi la culcare, fiecare la locul lui, două bănci alăturate din Cișmigiul ai căror paznici îi cunoșteau de-acum și îi lăsau în pace, cu condiția să nu mișune beți printre plimbăreți, să nu facă vreun scandal și mai ales vreo stricăciune. „Ne-a dat băncile alea pe inventar, dacă le stricați, le plătim din buzunarul nostru și atunci, dracu’ vă ia”, așa le spuseseră. Lui Vasile, aranjamentul i se părea acceptabil, așa cum acceptabilă i se părea și viața pe care o ducea deja de vreo trei ani. Avea locurile lui cunoscute, toate în același perimetru de câteva sute de metri: Cișmigiul cu banca pe care dormea, vitrina de la Mega, în fața căreia își petrecea cea mai mare parte a zilei adunând  mărunțișul lăsat de trecători, gangul de alături, în care prietenii lui moș Sandu se întâlneau seara să bea bere, să amușine la aurolac sau pur și simplu să pună țara la cale întorcând pe toate fețele tot ce se întâmpla în oraș. Nu era mare scofală, dar cel puțin nu-l deranja nimeni. Era bine, era central, nu trecea nicio zi fără să-i pice câte ceva, nu ca la blocul lui din Giulești, unde puteai să scormonești zile întregi prin tomberoane fără să găsești nimic folositor.

În gang, la pileală, a aflat pentru prima dată despre boleșniță. Sorinel ăla micu – pe care îl țineau de milă pe lângă ei, fiindcă se născuse prost, iar maică-sa murise astă vară lăsându-l singur pe lume – venise de la biserică cu vestea că ar umbla brambura pe străzi o chestie înfricoșătoare numită „pendamie”, de care enoriașii nu mai auziseră în viața lor. Popa le spusese că e blestem de la Dumnezeu și că, de-acum, ar trebui să vină mai des pe la biserică, să se spovedească și să se împărtășească, să nu-i găsească sfârșitul lumii nepregătiți. Vasile și gașca râseseră de pendamia lui Sorinel ca de o bazaconie, iar moș Sandu, care le era un fel de șef neîncoronat, i-a zis că de mâine nu-l mai lăsa să cerșească în fața bisericii fiindcă atmosfera de-acolo, după cât se putea vedea, îl dilea și mai tare decât era el din născare. Sorinel se pusese pe smiorcăit, căci locul era bun, nu-i dădea mâna să-l piardă. Moș Sandu l-a lăsat să bocească vreo câteva ore, până când s-au îmbătat cu toții de-adevăratelea și abia după aia i-a zis că râdeau de el. Sorinel a plecat repede la culcare, pe locul lui secret de sub poarta facultății de stomatologie, fericit că scăpase, dar îngrijorat să nu care cumva să se răzgândească nebunul de moș Sandu când se trezea din beție.

Și-o mai ținuseră așa încă vreo câteva seri, cu viața aceea pe care și-o știau și cu care se obișnuiseră, care, până la urmă, nici nu era așa de haină pe cât le părea trecătorilor îngrețoșați, trebuia numai să fii aruncat în vârtejul ei ca să îți dai seama că era, în fond, o viață ca toate celelalte, una dintre multele vieți posibile pentru un suflet de om.

Apoi tihna lor începuse să se strice. Mai întâi apăruse doamna Malvina să-i anunțe că nu mai puteau sta toată ziua la ușa magazinului, fiindcă vor avea probleme cu poliția. Vasile și moș Sandu s-au revoltat, ce treabă avea poliția cu ei, erau băieți cuminți și-și vedeau de treabă. Dar a doua zi, când lumina încă rece a dimineții i-a izgonit de pe băncile din Cișmigiu, chiar au găsit o patrulă de poliție postată în față la Mega. Nu făceau nimic, doar păzeau intrarea și îi obligau pe oameni să intre unul câte unul în magazinul altă dată ticsit, iar pe aceia care nu încăpeau, îi puneau să stea la o coadă curioasă, cât mai departe unii de alții.

– Ce faceți, șefule, le dați înviorarea? încercase nea Sandu să se bage în vorbă cu ei.

Polițiștii nu păreau prea bine dispuși, purtau mănuși albastre, de cauciuc și niște măști ca de doctor, dar chiar și pe sub măștile alea le puteai ghici dinții rânjiți, gata să muște.

– Duceți-vă, bă, de-aici, că numai de voi nu ne arde acuma! îi gonise sec cel mai bătrân dintre polițiști, care părea să fi fost șeful patrulei.

– Păi, unde să ne ducem, că aici e locul nostru, îi răspunsese netulburat nea Sandu, dând să se așeze pe bordură, la locul obișnuit.

Coada de mormoloci s-a împrăștiat deodată din calea lor, iar Vasile și nea Sandu s-au pomenit singuri în mijlocul cercului larg care se căscase. ”Acum, sigur și-o fură nea Sandu. Și eu cu el.”, își zisese Vasile în gând, însă, lucru de mirare, polițaii nu dădeau niciun semn că s-ar grăbi să-i salte. Doar se uitau cu scârbă la hainele lor murdare, boțite de somnul agitat de după beție, așteptând parcă să înțeleagă singuri că, din dimineața aceea, se schimbase ceva în rostul lumii. Dar cum să fi înțeles ei asta dacă nimeni nu le explica? Atunci a apărut doamna Malvina în ușa magaziei de marfă. I-a chemat cu un semn scurt din cap, le-a dat în grabă două sandvișuri și le-a șuierat printre dinți să plece naibii de-acolo, că lumea era speriată de boleșniță, n-avea chef de ei.

Tot mai nedumeriți, Vasile și nea Sandu au hălăduit toată ziua pe bulevardul pustiu, întrebându-se ce naiba se întâmpla. Unde dispăruseră toți oamenii care, la ora aceea, ar fi trebuit să zumzăie prin oraș ca albinele stârnite din stup?

– Asta n-o fi, bre, pendamia lui Sorinel? se riscase Vasile să întrebe cu jumătate de glas.

– O fi pe dracu’! se oțărâse nea Sandu.

Nu-i dădea mâna să admită că și în mintea lui încolțise aceeași bănuială.

– Nea Sandule, de ce și-au pus gaborii mănuși albastre? îl întrebase Sorinel în ultima seară petrecută împreună în gang.

– Ca să te caute pe tine în cur, îi răspunsese, negru de supărare.

De când orașul era tot mai pustiu, iar patrulele tot mai dese, bătrânul nu mai era nici el în apele lui. Ziua, își rupeau picioarele umblând după mâncare pe străzi, ascunzându-se de polițiști, cerșind câte un ban de la rarii trecători, căutând, tot mai fără speranțe, un loc în care să-și poată trage sufletul. Toate terasele erau însă închise, băncile fuseseră demontate de pe marginea drumului, iar oamenii nu le mai dădeau nimic, ba chiar, când îi vedeau, grăbeau pasul ca să nu se atingă de mâinile lor întinse. Așa că seara, topiți de oboseală, mâncau din traista lui Sorinel. El rămăsese singurul care mai reușea să adune câte ceva și, pe deasupra, mai avusese și dreptate. Vasile bănuia că demnitatea lui nea Sandu fusese grav rănită de toate acele întâmplări neașteptate ce întorseseră lumea cu fundul în sus, așa, pe nepusă masă, transformându-l pe prostul găștii în om de bază, de pe urma căruia trăiau toți. Viața fără griji se cam dusese. Bine măcar că, înainte să se aștearnă cu totul liniștea în oraș, gașca din gang avusese parte de un festin adevărat. Într-una din primele seri fără noroc, când se adunaseră hămesiți în jurul traistei aduse de Sorinel, s-au pomenit cu un ditamai haidamacul îmbrăcat în trening fosforescent, unul dintre ăia care, de obicei, îi hăituiau din locurile bănoase de cerșit. Mai întâi au înghețat de spaimă, dar s-au dezghețat când au aflat că venise să le aducă merinde și niște bere bună, nemțească, cică voia să-și facă  o pomană cu ei, că și el fusese boschetar prin străini și știa ce înseamnă. Băuseră cot la cot toată noaptea, își povestiseră unii altora isprăvile, grozăvindu-se care mai de care cu ce-a făcut în viață, uitând pentru câteva ore de tot ce se întâmpla în jurul lor, de ciudățenia lumii, de faptul că a doua zi plecau din nou la căutat prin tomberoane.

Aia fusese ultima noapte normală cu gașca. Vasile și-o amintea acum laolaltă cu tusea rea care îl luase în stăpânire pe nea Sandu și cu uluirea din ziua în care aflaseră că s-a închis Cișmigiul, cu băncile lui cu tot. Se mutaseră cu totul în gang, ce erau să facă. Zăceau toată ziua, n-ar ar fi avut rost să mai bântuie pe străzile deșertate de trecători. Până și tomberoanele erau golite înainte ca ei să mai apuce să scotocească prin ele. De sub păturile zdrențăroase, se uitau la cerul, când gri, când albastru, încercând să descopere, în puful murdar al norilor, semnele boleșniței care pusese stăpânire pe aerul orașului. Ceilalți se risipiseră care încotro, fiecare pe unde putuse să se aciueze, doar Sorinel se dovedise până la urmă băiat de treabă. Apărea serile nesmintit, cu traista  de merinde și ultimele vești aflate de la biserică, însă nea Sandu nu mai avea puterea să-l ia peste picior. Se simțea tot mai rău, se sufoca, se sleise cu totul și nici măcar vinul roșu, popesc, adus de Sorinel, nu mai reușea să-l învioreze. În dimineața în care îl găsise țeapăn lângă el, Vasile se speriase de moarte și fugise fără să se mai uite înapoi.

Acum stă lungit pe spate în subsolul blocului din Giulești, prima lui casă, unde credea că n-o să se mai întoarcă niciodată. Nimeni nu s-a bucurat cu adevărat să îl revadă. Administratorul îl amenințase la început că o să anunțe la primărie, să vină să îl ridice, dar renunțase în cele din urmă, luat cu alte griji. Prin ciobul de geam de deasupra capului, Vasile numără picioarele pekinezilor scoși la plimbare de stăpânii lor. Aude fâșâitul țevilor de canalizare și simte cum îl cuprinde moleșeala. Va adormi și poate că mâine dimineață se va trezi pekinez.

Alina Pavelescu

S-a născut în 1972 și e de profesie istoric și arhivist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un doctorat în științe politice obținut în anul 2009 la Institut d’Etudes Politiques din Paris. A publicat proză scurtă în diferite reviste literare. A debutat în literatură cu romanul „Moștenirea babei Stoltz” (2016). Alte titluri publicate recent: „Martha Bibescu și vocile Europei” (editor), volum premiat la Târgul de carte LIBREX, Iași, 2017; „Anna Lahovary, Nebiruita flacără a vieții” (trad. din franceză, note și studiu introductiv); „Sindromul Stavroghin” (roman, editura Humanitas, 2019).