Un dosar și câteva numere prime

E 8:20 și alarma se aude din ce în ce mai tare. Privești perplexă telefonul. Nu se poate, îți zici. La 9 fix începe ședința publică pentru repartizarea posturilor și tu ești încă în pijamaua cu elefanți, pe salteaua trântită în mijlocul camerei albe, aseptice, în care te-ai mutat recent. Te ridici, calci pe recipientele goale de mâncare comandată, deschizi geamul și începi să cauți prin jur hainele potrivite. Nu găsesc nimic! De ce nu mi-oi fi pregătit de ieri cele necesare? N-ai apucat să-ți despachetezi viața, nici cărțile, nici hainele, nici vesela, nici sutele de suveniruri adunate în călătoriile făcute. Totul e îndesat acolo în cutiile acelea de carton nud, pe care le-ai prins cu scotch și în cei trei saci mari de gunoi negri lăsați în hol. “Lucruri mai puțin importante” scrie pe eticheta lipită. O fi aici geanta? Nu! N-are sens să pierzi timpul cu detalii inutile așa că arunci pe tine rochia verde purtată în ziua cu mutarea, te încalți cu singura pereche de sandale care îți iese în cale, te bucuri că se asortează cât de cât, te piepteni, trasezi conturul ochilor folosind creionul dermatograf nu foarte ascuțit, te zgârii, lăcrimezi, de data asta dintr-un motiv obiectiv, te dai cu puțin ruj și cu un strop de parfum. Îți iei ghiozdanul, verifici să fie buletinul, pixul și carnețelul cu buline galbene în el. Cauți cheile.
E 8:35. Cobori, încerci să dezlegi bicicleta, dar nu reușești. E atât de greu să ții minte cele patru cifre când totul în jurul tău se schimbă. Până alaltăieri locuiai la nr. 19, bl.3, ap, 47, acum locuiești la nr. 79, ap. 11. Tot până miercuri aveai un număr de telefon ușor de memorat format din repetiția a doar trei cifre, dar ai fost nevoită să-l schimbi și pe acela din pricina telefoanelor anonime care știai foarte bine de la cine sunt și care nu mai încetau. Cei de la compania de telefonie nu au fost foarte înțelegători cu pseudo-amnezia ta, așa încât ți-au dat la schimb un număr nou, absolut aleatoriu, în care nimic nu se repetă, nimic nu se grupează, nimic nu se divide la nimic. Ai două coduri pin de ținut minte de la două carduri mai tot timpul goale, un CNP, o serie de buletin, o vârstă la care ți-a venit menstruația prima oară, un an în care ai terminat liceul, un altul pentru terminarea facultății, un cod de intrare la interfon, câteva numere de telefon de urgențe, mama, tata, Oana și … fututul ăsta de cod de bicicletă pe care îl greșești tocmai în momentele-cheie. L-ai schimba, dar nu știi cum. 1224? 2441? 1242? 2141? Da, îl nimerești din a patra încercare. Îți legi rochia ca să nu ți se mai agațe din nou în spițele de la bicicletă și pedalezi așa cum n-ai mai făcut-o de multă vreme.
Trebuie să ajungi la timp, nu se face să întârzii tocmai când, poate, există o șansă să-ți schimbi jobul de rahat pe care-l ai de 7 ani. Magicul 7. Cum am rezistat atâta timp acolo?-te întrebi. Dar știi că e a treia ședință la care participi sezonul ăsta. La celelalte două se terminaseră posturile disponibile până să ajungă la tine. Posturi puține, dar nici tu n-ai excelat la examen. Dacă ai fi citit cu atenție cerința, nu ai fi pierdut puncte importante la partea de literatură și ar fi compensat șchiopătările de la partea de didactică, unde, trebuie să recunoști, ești varză. Ai o notă sub 8, nu-i execrabilă, dar nici îmbucurătoare. Trebuie să fii realistă, sunt mulți doritori. Îți dau lacrimile din nou, dar le ștergi rapid. E groaznic de umilitor tot procesul ăsta, toate cozile la care trebuie să stai, toate hârtiile doveditoare pe care trebuie să le prezinți și apoi să le confirmi, toată alergătura de la o instituție a statului la alta, doar pentru a putea ajunge in acel punct culminant al repartizării. Ahhhh, nu m-am uitat pe listă aseară. — îți dai seama prea târziu. Listele cu posturi, aceste himere care te seduc și apoi dispar la următorul refresh, trebuie consultate constant. Ca să știi ce te așteaptă. Ipotetic. Urma să te uiți în dimineața asta și să cauți pe google distanța dintre satele disponibile și oraș, dar cum ai dat snooze în neștire la alarmă, evident că nu ți-a mai rămas timp și pentru așa ceva. Nu mai contează. N-are sens să te încarci cu energie negativă, e oricum prea multă în jurul tău: clienții, fostul iubit agasant, șeful cârcotaș, vecinii scandalagii. Azi e doar despre tine. Azi nimic din ceea ce ar fi trebuit să faci, dar n-ai făcut pentru că ai uitat (sau ai dormit, după caz) nu mai contează.
Ai ajuns într-un final la destinație, la liceul Vlaicu din centru, acolo unde n-ai să predai niciodată. De fapt ai predat în practică și ți-a plăcut teribil de copiii aceia și lor le-a plăcut de tine și cu profesoara te-ai înțeles grozav, dar oricum nu se contorizează niciunde micile reușite pre-titularizare. De fapt mai nimic din experiența ta nu contează. Gata, n-are sens să te mai gândești la asta! Lasă smiorcăitul și concentrează-te la lucrurile esențiale. Du-te! Intră în sală, caută-ți un loc, zâmbește, preferabil așază-te lângă cineva cunoscut, schimbă două, trei replici și fii atentă la ce strigă cei din față! Nu face ca aeriana de la prima ședință, care era să-și piardă continuitatea în timp ce se hlizea cu colega de facultate. Nimeni nu te strigă de două ori!
‒ Bianca Horvath, cu nota 7.56, e aici?
‒ Da, prezentă!
Te ridici și mergi la prezidiu.
‒ Oare au mai rămas posturi? întrebi.
‒ Cu normă întreagă, nu. Ești interesată de jumătate de normă deocamdată, evident cu navetă inclusă?
‒ Da, merge și așa. Unde este loc?
‒ Bucium și Căianul Mare.
‒ La Bucium nu se poate face naveta de aici! strigă cineva din sală. E nevoie de cineva care să locuiască mai aproape.
‒ Da, distanța e mare, zice doamna inspector-șef, nu există transport direct, iar drumul pe timp de iarnă e aproape impracticabil. Nu vreau să trimit oameni care peste o săptămână se răzgândesc.
‒ Bine, zici tu. Asta înseamnă că rămâne doar Căianul Mare. Am cu ce ajunge acolo?
‒ Sigur că da, este autobuz direct, naveta nu e grea.
‒ Bine, iau postul.
‒ Semnează cu numele tău și succes!
Semnezi tremurândă. Zâmbești. Ești mulțumită. Treci în revistă toate combinațiile posibile ale cifrelor care alcătuiesc codul de la bicicletă în timp ce cobori treptele tocite ale liceului. Pe când ajungi la copacul de care ai legat bicicleta, știi deja codul corect. E o zi norocoasă. Într-o zi norocoasă e imposibil să-ți uiți de două ori codul de la antifurt, nu-i așa? Înainte să pornești te gândești s-o suni pe mama, să o anunți că fiica-sa în sfârșit va fi profesoară de limba și literatura română, la sat, chiar din primul an în care a mers la examen. Nu-i lucru puțin, alții se străduiesc mult mai mult. Cauți telefonul în ghiozdan și suni.
‒ Mami, am luat un post, am reușit chiar în ultima ședință! Nu-mi vine să creed!
‒ Bravo, draga mea. Ce fericită sunt pentru tine! La ce școală vei fi?
‒ Undeva pe lângă oraș, Căianul Mare se numește localitatea.
‒ Căianul Mare? N-am auzit de ea. La câți kilometri e față de tine?
‒ Nu știu, mami, exact. Doamna a zis că este autobuz și pot ajunge ușor.
‒ Deci nici tu nu știi unde e exact?
‒ Nu, nu am apucat să verific, postul l-a luat cineva în prima ședință și a renunțat sau așa ceva. Nu știu. Important e că l-am luat.
‒ Cineva e plecat deja? Dar tu te-ai uitat cum arată școala?
‒ Nu m-am uitat, mami, când să mă uit? Acum am ieșit de la ședință și te-am sunat, n-am avut timp de cercetări.
‒ Păi cum ai luat tu, Bianco, așa un post fără să ai habar unde e școala? Te duci tu așa din centru orașului la Cuca-Măcăii zilnic? Tu-ți dai seama ce înseamnă asta?
‒ Bine, hai, mami, că mai vorbim noi.
Și închizi telefonul.
Nu, nu o vei lăsa pe maică-ta să-ți diminueze vreun pic fericirea, dar o umbră de îndoială planează totuși asupra ta. Dacă are wc în curte și nu este strop de apă la robinet? te gândești în timp ce pedalezi spre locul de muncă. Nu, nu contează, în fond e doar pentru un an de zile postul, oricum ar fi nu rămâi o eternitate acolo. O nouă provocare, alături de cea pe care ai acceptat-o deja atunci când te-ai hotărât să ieși dintr-o relație intruzivă și toxică, pe care ai tot peticit-o aproape 6 ani. Casă nouă, job nou, număr de telefon nou, un program zilnic nou. Ce mai? O viață nouă tocmai acum când intri în linie dreaptă spre marea schimbare de prefix. Vârsta ta nu-l va mai conține pe doi, ci-l va coopta pe 3 în echipă, un alt număr prim. Ce grozav e să pedalezi în timp ce fragmentele astea de viață nouă tind să capete un contur în mintea ta. Devii mai încrezătoare în propriile forțe tocmai pe când ajungi la sensul giratoriu. E timpul să treci pe trotuar, pentru că ți-e teamă să te aventurezi în traficul sufocant și amenințător. Dacă tot te-ai dat jos de pe bicicletă, ai putea s-o suni pe Oana, cea care predă deja de doi ani într-o comună la o școală frumoasă, renovată și dotată cu toate cele necesare din fonduri europene. Scotocești în ghiozdan după telefon și te întrebi din nou de ce nu accesorizează și chinezii ăștia rochiile cu buzunare și poate cu un sistem de prindere a telefonului în ele.
‒ Oanooo, am luat un post! Am prins unul, îți dai tu seama? A renunțat cineva la postul din Căianul Mare, iar cei dinaintea mea rămași fără post au făcut nazuri când au auzit de navetă.
‒ Ce mișto! Mă bucur pentru tine, e chiar foarte ok, Căianu e cam la 35 de km, nu mai mult. Lejer.
‒ Așa știi tu? Sincer, nici nu am apucat să mă uit pe hartă, n-am idee nici măcar prin ce direcție trebuie să ies din oraș.
‒ Asta nu mai rețin, dar până luni afli tu unde trebuie să ajungi.
‒ Ce până până luni, tu? Mai întâi trebuie să-mi dau demisia, sper să rezolv cu preavizul până în 15 septembrie, când începem, să înțeleagă și șefu că n-am ce face, e șansa mea, așa a fost să fie. Oricum nu mă place și m-ar fi vrut de multă vreme plecată, sper doar să nu realizeze acum că sunt de neînlocuit (bufnești în râs).
‒ Ce 15, Bianca? Luni începe școala!
‒ Glumești? Azi e vineri, 8 septembrie, nu se poate să înceapă în 11.
‒ Unde ai văzut tu să înceapă vinerea?
‒ Dar de ce nu? Oricum e o zi în care se pierde vremea cu careul, florile, pupăturile, pozele, poveștile din cancelarie și toate celelalte.
‒ Fă bine și sună la școală, vezi ce ai de făcut și vorbește cât mai repede cu șeful tău! Școala începe luni, în 11. Baftă! Ne auzim. Te pup. Pa, pa.
‒ Pa!
Nu reușești să articulezi mai multe cuvinte. Nu poate fi adevărat. Cum s-au gândit ei să organizeze o ședință publică taman în ultima zi lucrătoare de dinaintea începerii școlii. Sunt demenți sau ce?
Ajungi la serviciu, șeful nu e, dar trebuie să se întoarcă din moment în moment. Ai emoții, sunt grele despărțirile, chiar dacă pentru el ești o angajată oarecare ce poartă o rochie verde șifonată. Pentru tine însă spațiul ăsta a fost o a doua casă, colegii au fost mereu grozavi, ieșeați la bere uneori după program, povesteați și râdeați de oboseală din te miri ce nimicuri. Clienții mitocani, aroganți și panicarzi erau mereu ridiculizați, imitați și transformați în meme de colegul tinerel, Ovidiu. Cum erau ei subiect de discuție câteva zile la rând! Și cum își punea fiecare dintre voi amprenta atunci când povestea mai departe, până când fazele începeau să-și piardă din intensitatea inițială, personajele fiind dezintegrate total. Cum vor fi noii colegi? Te întristezi. Îți revii abia atunci când vezi că vine șeful. Realizezi că trebuie să-i spui nu doar că vrei să-ți dai demisia, dar vrei, dacă s-ar putea, să nu trebuiască să mai vii nici în weekend la lucru, pentru că luni începe școala. Îți strângi toate rămășițele de curaj și îi spui ce ai de spus fără să respiri. Omul se uită nedumerit la tine, nu se aștepta, dar nici nu pare că i-ar păsa prea tare. E obișnuit cu venirile și cu plecările, la un astfel de job prost plătit există un flux mare de personal. Știi și tu asta, dar parcă ți-ar plăcea să întrevezi o urmă de regret în ochii lui albaștri. El nu-ți face o altă ofertă, poate pentru că știe că vei pleca oricum sau poate pentru că de fapt aștepta momentul ăsta de vreo 4 ani, de atunci de când te-ai hotărât să fii tu un soi de Rosa Luxemburg, să lupți pentru drepturile colegilor sindicalizați ficțional doar. Ai luat atitudine, i-ai trimis un mail, ai vorbit în numele tuturor, nu ai mai vrut să lucrați în condiții de muncă insalubre și nimeni nu ți-a ținut spatele. El zis că poți să pleci liniștită, că angajează pe altcineva care să nu fie atât de nemulțumit ca tine. Nu ești de neînlocuit, vorba bestsellerului. Dar n-ai plecat, aveai nevoie de job, chiria trebuia plătită, viața într-un oraș universitar nu e tocmai ușoară. Nu-ți puteai permite plecarea teatrală pe care ți-o doreai. Așa că ai rămas până acum în 8 septembrie.
Discuția deci nu se prelungește prea mult, șeful a înțeles situația și, probabil, în semn de apreciere pentru efortul depus de-a lungul celor șapte ani, te lasă să pleci de a doua zi fără preaviz, urmând să se descurce ei cumva cu un om în minus, așa din scurt. Îți arată un exemplar dintr-o cerere de demisie și-ți urează succes. Apoi pleacă și nu-l vei mai vedea, nici măcar când treci să semnezi decizia de încheiere a contractului venită din București. Le dai vestea și colegilor și vă promiteți că veți păstra legătura. Nici asta nu se va întâmpla. Mergi în depozit și suni la școala din Căianul Mare, dar evident că nu răspunde nimeni. Te bucuri. Adevărul e că nu prea știai ce să zici, te-au încercat deja prea multe emoții într-o singură zi și resursele de spontaneitate s-au epuizat. Te întorci la lucru, privești cu încântare fiecare potențial client, le zâmbești cu mulțumire, știind că n-ai să-i mai vezi vreodată. Seara, cu 10 minute înainte de închidere, îți strângi lucrurile, adică cele două căni, pulovărul negru cu dungi albe și câteva cărți rămase prin depozit. Le îndeși în ghiozdan, completezi pentru ultima oară borderourile, semnezi, ieși, închizi ușa și predai cheia. Punct. Formezi codul, 2141, dezlegi bicicleta, te urci pe ea, le zâmbești pentru ultima oară colegilor și pleci. Pedalezi liniștită spre casă. Oprești la alimentara de la colțul blocului să cumperi ceva de mâncare. Nu poți face încă provizii însemnate pentru că nu ai frigider. Urma să cauți unul second zilele astea. Ajungi acasă, te trântești pe saltea, aprinzi laptopul și continui filmul început ieri Un etaj mai jos. Te simți singură, ai vrea să povestești cuiva cele întâmplate peste zi, dar n-ai cui. Îți spui însă că va fi bine. Trebuie să fie bine.
Dimineața începi să cauți informații despre școală, găsești numele directoarei, o cauți pe facebook și îi trimiți un mesaj. Habar n-ai dacă așa se procedează, dar nu vrei să-ți mai bați capul cu formalități și maniere răsuflate. Femeia îți răspunde în scurt timp și te anunță că luni la ora 11 te preia din centru cu mașina personala, urmând să te descurci tu apoi cu autobuzul. Îți dă un număr de telefon al unui viitor coleg care se ocupă cu abonamentele profesorilor. Te îmbraci în aceeași rochie verde și cobori să bei o cafea la barul din cartier. Un soi de cârciumă puțin mai artsy, pentru studenții din zona. E încă destul de gol la ora asta pentru că nu e încă 1 octombrie și, deci, publicul țintă nu mișună frenetic prin oraș încă. Suni colegul cu abonamentele, îți cere datele, îi înșiri dintr-o suflare toate cifrele necesare și speri să nu fi greșit vreuna. Ne vedem luni! Îi spui veselă, iar el mormăie un da, da, sigur, pa. Mai iei o gură de cafea și privind în gol realizezi că mâine e deadline-ul pentru articolul din revistă, pe care nici măcar nu l-ai început și, poate cel mai important, n-ai în ce te îmbrăca luni. În ce-ar trebui să mă îmbrac? Sigur nu în rochia verde! îți răspunzi corect. N-ar fi fost tocmai înțelept să te prezinți șifonată mirosind a transpirație după atâtea drumuri pe bicicletă. Te întorci acasă și începi să desfaci cutiile și sacii, probezi haine și te amuzi privindu-te în oglindă. E prima oară în viața ta când ești nevoită să păstrezi niște aparențe, ești nemulțumită de toate obiectele de vestimentație disponibile, dar activitatea în sine îți face bine. E plăcut să te descompui și recompui într-un ritm atât de alert. Până la urmă alegi totuși o fustă roșie și o bluză neagră cu mâneci largi Casual, elegant, funcky-perfect, îți zici și îți mai adaugi niște accesorii destul de vizibile. Nu-i chiar așa de rău.
E luni, 10:20, și ești pregătită de plecare, dar nisipul din ochi cu care te-ai ales în urma ultimelor două nopți nedormite, în care ai stat să-ți scrii articolul, e din ce în ce mai deranjant. Mai verifici o dată ținuta în oglindă, îți iei geanta norocoasă, găsită pe fundul unuia dintre saci și pornești spre marea aventură. Pedalezi spre centru, gândindu-te la toate provocările care te așteaptă, elevi, colegi, navetă. Vezi o potențială mașină a directoarei, oprești, legi bicicleta și te îndrepți destul de relaxată spre cele două femei de alături, cu ochelari de soare, care par să-ți analizeze orice mișcare, orice scamă de pe haine și orice șuviță rebelă. Din fericire, ai destule de oferit. Ajungi la ele, te prezinți, le zâmbești fermecător și vă urcați în mașina care se asortează de minune cu fusta ta.
‒ Drumul nu e lung, dar e foarte prost, e plin de gropi și sunt serpentine, zice directoarea. Cei 35 de km înseamnă de fapt o oră, poate chiar mai bine dacă pui și drumul prin oraș.
‒ Grozav, zici. Am și un pic rău de mașină.
‒ Unde ai mai predat? te întreabă mâna dreaptă a directoarei, profesoara de biologie.
‒ N-am mai predat niciodată. Abia anul acesta m-am hotărât în sfârșit să-mi schimb locul de muncă și… iată-mă.
‒ Ah, deci ești debutantă!
‒ Da, debutantă!
Nu-ți place cuvântul deloc, pare să aibă conotații peiorative. Preferi să ți se spună simplu, începătoare, un cuvânt mai cald și mai empatic.
Îți relaxezi corpul, fără a mai încerca să fii activă în conversația care se închegase între cele două și te pierzi în peisajul schimbător de pe geam. Sate banale, case mici la șosea, curți sufocate de obiecte, biserici cu cimitirul alături, școli văruite în alb, troițe la tot pasul, magazine universale și animale în drum. Urmează apoi porțiunea cu serpentine, acolo unde câmpurile întinse și aparent abandonate devin mult mai îmbietoare. Ți-era dor de asemenea spații deschise, fără de construcții haotice și sufocante, în care să poți urmări linia orizontului. Ți-e atât de somn, încât ai vrea să te întinzi pe banchetă și să dormi pe ultima bucată de drum, dar știi că n-ar fi o decizie care să te pună într-o lumină prea favorabila. E aproape 12:00, în fond. Cine doarme la ora asta? Debutanta, zâmbești în sinea ta.
Ajungeți la școală. Directoarea parchează pe uliță, cum ar zice bunica sau George Coșbuc, și coborâți toate trei concomitent din mașină. Intrați în curte și vă îndreptați spre școală pe o alee îngustă, cimentată și destul de scurtă. În stânga și dreapta câteva rondouri de flori, gazon în jurul lor, o barză și o ciupercă hand-made ‒ afli mai târziu că sunt opera unuia dintre îngrijitori. Urci 7 scări, intri pe o ușă de termopan alb ținută deschisă de un pietroi și te izbește trioul de pe perete steag-stemă-eminescu. Observi secretariatul si avizierul cu câteva diplome expuse, obținute la competiții preponderent sportive, dar și colțișorul verde format dintr-un ficus, o urechea elefantului destul de mare, vreo cinci mușcate și două ferigi. Mai faci câțiva pași, cotești la stânga și dai de sala profesorală, mai exact de o cămăruță cu vreo trei mese unite, acoperite cu o față de masă vișinie, brodată excesiv, înconjurată de scaune și de oameni stând în picioare. Mai sunt un dulap, un xerox, un butoi cu apă și o masă cu un expressor de cafea și-un geam mare care dă în curtea prin care ai intrat. Ești prezentată și ți se arată care scaun și care bucățică din dulap îți vor aparține. Te sperie aglomerația din camera. Nu poți să te faci nevăzută, nici acum, nici în altă zi. N-ai fost nevoită niciodată să fii atât de vizibilă, atât de prezentă, atât de lipită de cineva, milimetric chiar, decât probabil în vremea în care ai fost tu însăți elevă. Aproape că poți auzi bătăile inimii celor de lângă tine, a profesoarei de fizică și a profesorului de sport. Lumea îți zâmbește, nu doar protocolar, afli că există o baie în interior, dar fără apă caldă la robinet, iar cea rece care vine când-cum nu era potabilă. Mai afli că există și un soi de bibliotecă, aproape neutilizată, că bibliotecara e învățătoarea clasei 1 și secretara școlii în același timp, că profesoara de dinaintea ta a fost foarte apreciată de elevi și că dintr-o eroare a pierdut postul la prima ședință, că există personal auxiliar un portar, un îngrijitor și o femeie de serviciu. Te întrebi care e diferența dintre ultimii doi, dar nu cauți un răspuns imediat. Sunteți anunțați că în 10 minute începe careul. Între timp apar pe rând preotul, doamna primar și un reprezentant al poliției. Sfânta treime rurală, îți zici. Te ridici să pleci spre primul tău careu în calitate de profă, când apare directoarea:
‒ Bianca, tu vei fi diriginta clasei a 5-a. N-avem altă variantă, deci nu prea poți refuza. Să vorbești cu Mirela, profesoara de biologie, să-ți spună ce trebuie să ai în plus la dosar în calitate de diriginte.
‒ La dosar? întrebi timid.
‒ Da, la dosarul profesorului, acolo unde îți ții tu toate hârtiile. E ceva foarte important, pe baza căruia vei fi evaluată în diverse ocazii. Întreab-o tot pe Mirela și despre ce trebuie să conțină dosarul și în general, orice întrebare administrativă adresează-i-o ei.
‒ Sigur, zici. Și oare trebuie să le zic ceva copiilor astăzi, așa ca o dirigintă responsabilă ce se presupune că sunt?
‒ După încheierea careului, urci în clasă împreună cu ei și cu părinții care vor lua parte la deschidere.
‒ Și părinților trebuie să le spun ceva? Păi ce să le spun?
‒ Un diriginte responsabil, dacă nu știe ce trebuie să spună, improvizează!
Oftezi, te joci frenetic cu pixul pe care nu l-ai abandonat pe masa și te ia cu amețeli numai când te gândești la câți ochi vor fi ațintiți asupra ta. Îți amintești de seminarul de teorie a literaturii din facultate, când a trebuit să-l prezinți pe Walter Benjamin și a sa operă de artă în era reproducerii mecanice și când, ca niciodată, au venit inimaginabil de mulți colegi care au umplut la refuz o sală destul de mare. Ai vrut să pleci și atunci, dar n-ai plecat. Ai vrea sa pleci și acum, doar că oricât de serioase ți-ar fi intențiile, de aici n-ai cum să pleci singur.
‒ Bianca, încă ceva. Nu uita să-ți cumperi un dosar! Azi!
Directoarea îți zâmbește tovărășește și înaintează, dându-ți timp să te aduni.
Ieși în curte, ți se arată grupul de copii din clasa ta și ești poftită să li te alături. Pășești încrezătoare spre ei, le zâmbești și îi saluți cu cel mai cordial bună ziua pe care l-ai putut spune vreodată. 30 de ochi sunt ațintiți asupra ta, iar tu le spui că veți face prezentările în clasă în cel mai scurt timp. Le întorci spatele unora, ca să fii atentă la discursurile lipsite de noimă ale oficialităților locale. Ștrengarii se înghiontesc și se amuză pe tot parcursul careului, încercând să-ți atragă atenția. Te străduiești să nu râzi și să fii fermă, dar de fapt te-ai juca și tu cu ei. Îi placi deja. Sunt încă mici, plecați recent din brațele ocrotitoare ale învățătoarei, neștiutori, curioși, nevinovați, cu fețe vesele, îmbrăcați neglijent. Auzi că le place colierul tău. Și cerceii. Și fusta. Și culoarea părului. Le place de tine. E suficient. Nu mai vrei să pleci. Se termină careul și intrați în școală. Realizezi că n-ai habar unde e clasa ta, dar copiii te îndrumă cu plăcere. Se înghesuie unul într-altul, vrând să ajungă la tine. Te-ar îmbrățișa. Și tu pe ei, dar nu știi dacă se cade. Nu cunoști regulamentul intern, dar nu vrei nici să-i superi. Îi trimiți totuși în bănci și îi rogi pe părinți să se așeze. Te prezinți, le spui că vei fi diriginta lor, un soi de învățătoare, dar mai cool de atât. Le vorbești puțin despre preocupările tale și despre cât de mult ți-ai dori ca ei să citească. Să citiți împreună. Asta îți dorești cel mai mult. Apoi îi asiguri pe părinți că-și lasă copiii pe mâini bune și că pot oricând să te contacteze pentru orice nelămurire cu privire la activitatea școlara. Par să fie cu toții mulțumiți.
‒ Întrebări? zici.
‒ Da, eu am o întrebare. Dacă nu vă supărați, ne spuneți câți ani aveti?
‒ Sunt mai în vârstă decât par, spui amuzată. Poți fi sigur că ți-as putea fi mamă!
‒ Dar cum vine asta, că nu înțeleg?! Cum ați putea să-mi fiți mamă dacă nu îl cunoașteți pe tata?
Se râde. Se mai pun alte întrebări incomode. Găsești răspunsuri pe măsură. Ești testată în continuu, brusc nu-i mai vezi atât de inocenți cum i-ai văzut jos în curte, dar treci cu bine toate probele. Pui tu întrebări și primești răspunsuri diverse. E bine. Va fi bine.
Plecați de la scoală și pe drum ți se oferă o gamă largă de informații despre elevi, structura anului școlar, teste inițiale, comisii și comitete, săptămâna altfel, serviciul pe școală, naveta zilnică și despre alte câteva nimicuri. Ți-e somn, din nou simți nevoia să te întinzi, dar n-o faci. N-ar da bine nici acum. Ajungeți în oraș, saluți și îndrepți spre bicicletă. Iar nu-ți amintești codul, dar ești atât de obosită încât nu vrei să-și mai bați capul cu asta. Mergi în cea mai apropiată stație și iei autobuzul. Ajungi aproape de casă, intri să-ți iei ceva de mâncare de la alimentară și te oprești totuși la o cafea-recompensă. Stai în geam și privești pierdută trecătorii. S-a încheiat o primă zi dintr-un lung șir care va urma. Te simți singură. Verifici mailul, redactorul-sef al revistei îți spune că trebuie să îți revizuiești textul pentru dosar, altfel nu-l publică. Îți vine să-l înjuri, dar n-o faci. N-ar da bine ca o profesoară de limba și literatura română să aibă un astfel de limbaj. Recitești mailul primit și un cuvânt pare să-și modifice dimensiunile, amintindu-ți că ai uitat ceva. Do-sar. Și ți-a zis doamna directoare că mâine ai nevoie de unul. Ah, ai lăsat și bicicleta în centru. Răspunzi „Bine, mă uit diseară peste el și rescriu părțile problemă. Ne auzim. Bianca”.

Raluca Manolescu

Am absolvit facultatea de Științe Economice și, ulterior, pe cea de Litere din Cluj-Napoca, oraș care de altfel m-a găzduit în ultimii cincisprezece ani. Am lucrat in diverse locuri, asumându-mi roluri variate, dar cel mai mult mi-a plăcut să predau. În sala de clasă mi-aș dori să mă întorc într-o zi. Am participat la un curs de creative writing, organizat de  RevdePov și mentorat de Marin Mălaicu Hondrari. Între timp citesc și sper ca la un moment dat scrisul să facă parte din rutina zilnică.