Un drug de fier

Manivela fîntînii. Imaginați-vă o bară de fier a cărei formă rotundă nu a fost dată de un strung sau de o matriță ci de palmele oamenilor. Bunicul îi spunea manelă. Bunicul, doar el, din 1954, cînd cu mîna lui a construit casa în care s-a născut mama șase ani după aceea, pînă cînd a murit, în 1991, cred că a strunjit manivela aia în palmele lui de zeci de mii de ori – cum avea vacă de adăpat și grădini de udat. Fîntîna avea două găleți prinse cu lanțuri, cînd una era sus, cealaltă era în apă. Tamburul era din cîte îmi aduc aminte placat cu lemn, dar cum fîntîna e încă funcțională, data viitoare cînd o să trec pe acolo, o să pot să verific dacă într-adevăr e așa.

Problema e că de cîte ori trec pe acolo, singur, conducînd o mașina închiriată de pe Otopeni, cam cu cinci sute de metri înainte să ajung lîngă fîntînă mi se pune un nod în gît. Privirea se încețoșează și cu greu mai pot observa ce e în jur, năpădit de fantasmele de altă dată. Uit că aveam de gînd să verific cîte ceva, un detaliu și tot ce vreau e să plec cît mai repede. Cu casa bunicilor încă acolo dar fără ei, cu ulița aia altă dată plină de copii, acum pustie, locul ăla pentru mine a devenit Infernul lui Dante.

Fîntîna aia, vă dați seama, a fost construită de oameni dintr-o cu totul altă generație, cu alt standard de valori decît au cei de azi, acum absolut toți cei care își permit o fîntînă, și-o sapă în curtea lor, doar pentru uzul lor. Atunci, demult, două familii de oameni înstăriți și-au cedat o mică porțiune din terenul lor privat pentru a da pe banii lor acces la apă tuturor sătenilor și, prin extensie, tuturor vizitatorilor însetați care ar fi trecut prin fața caselor lor.

Gardul fîntînii nu mai e cel din copilărie, el a fost refăcut, la fel și fundația, treptele și temelia de ciment a gardului care, întîmplarea face, fuseseră restaurate și pe vremea cînd eu aveam zece ani, iar atunci cu o crenguță scrijelisem acolo că voi fi pentru totdeauna prieten cu nepotul celor care construiseră fîntîna. Iată că scrisul acela în ciment a dispărut dar prietenia noastră dăinuie în continuare, unul dintre rarele exemple invers decît ne-am obișnuit, pentru că de obicei omul se duce înaintea unei temelii. Lîngă fîntînă era un nucușor, dar pînă și acel copac a dispărut, cum la fel s-au uscat și nucul de la poarta bunicilor mei. Doar manivela a rămas indentică deși, sînt convins, dispar cîțiva microni de fier pe an de la frecarea cu palmele oamenilor.

Ultima oară cînd m-am dus acolo, l-am telefonat de pe traseu pe unchiu-meu, care la pensie s-a retras într-un sat la patru kilometri de cel al bunicilor. Treceam prin dreptul statuii lui Suvorov, pe DN2, dar după ce am închis mi-am dat seama că drumul direct spre el ar fi însemnat să nu trec prin satul bunicilor care e ceva mai apropiat de Focșani. Așa că am continuat să conduc și am făcut stînga exact pe vechiul traseu pe care îl făceam în „rata” cu care în copilărie veneam de la autogara Focșani pînă la cap de linie, comuna Budești. După un timp, văzînd că îmi ia cam mult, m-a sunat iar unchi-meu, amuzat: „Nu cumva ai uitat drumul și te-ai rătăcit?”

Revenind la prezent, asfaltul drumului avea atît de multe găuri încît după Cotești, chiar și cu o mașină închiriată mi-era milă să merg cu mai mult de douăzeci de kilometri pe oră.

Pe lîngă că orice aș face cînd ajung în dreptul uliței mi se umezesc ochii sau că nu sînt în stare să arunc o simplă privire peste gard la fosta casă a bunicilor, un alt fenomen incredibil e faptul că de fiecare dată cînd ajung acolo, unul din prietenii mei cei mai buni din copilărie, și singurul care a rămas în sat, Cristi, nu e niciodată acasă. Asta se tot repetă de douăzeci și doi de ani cu toate că trec pe acolo în medie la vreo trei sau patru. Demult, dădeam de bunica lui care era acasă, apoi ea a murit, alte dăți am dat de mama lui care m-a invitat la o cafea, acum doi ani venise fratele lui (pe motocicletă, fără oprire din Italia – întîlnire pe care am înserat-o într-o povestire de-a mea pînă acum refuzată de toate editurile, „cazul Nicoleta”).

Culmea, într-un an s-a întîmplat să fie acolo în trecere un alt prieten din copilărie, Daniel, care se relocase și el, dar în Turcia. Cam pilit, singurul lucru pe care era în stare să-l rostească era să repete „Corneluș, măi Corneluș, Corneluș” ceea ce mi se părea că suna totuși potrivit, dar numai pe ulița aia. Din păcate, tot datorită emoției, am uitat să verific dacă cireșul altoit de tatăl lui la poartă, jumate alb, jumate roșu, care e și menționat în Escroc SRL, a rămas în picioare (nici o grijă, nu-mi fac reclamă, cartea nu mai e demult în librării).

Casa celuilalt prieten, unde e și fîntîna, acum e părăsită.

După ce bunicii lui au murit, după ce și tatăl lui a murit, spre deosebire de mama mea, el și-a permis să nu o vîndă, ci pur și simplu să o păstreze așa cum era, ca pe un muzeu al copilăriei noastre. Totuși, la fel ca și ulița, e ceva imposibil de vizitat, nici măcar el nu se duce pe acolo, deși e o proprietate superbă, cu cramă în care sînt sigur că au rămas sticle de vin vechi, prăfuite, cu un șopron unde sînt depozitate lemne pentru foc, scule pentru viticultură – cum casa vine și cu foarte multă vie, acum lăsată de izbeliște. Casa asta a lui e obiectul multor fantezii de-alor mele. De multe ori mă gîndesc că m-aș putea sechestra acolo, într-o auto impusă recleziune doar ca să scriu, fără acces la internet sau alte distrageri. De fapt existau două rînduri de case, la stradă erau cele vechi, boierești și cînd venea în vacanțe vara, în perioada liceului se mutase acolo, cumva mai separat de bunici. Camera în care dormea el, parcă o văd. Acolo am făcut pentru prima oară cunoștință cu Eugen Ionescu, care pe vremea mea nu se studia la școală și la fel, în aceeași vară am văzut prima oară scris numele Emil Cioran, era „Pe culmile disperării” pe etajera lui – și știu că mie mi-a fost imposibil să o citesc în clasa a 11-a. Între ideile lui Cioran de acolo și felul cum gîndeam eu pe atunci neexinstînd nici cea mai mică legătură. Lui totuși îi plăcea, cu toate că era doar cu un an mai mare ca mine.

Cînd am trecut pe acolo ultima oară, acum un an jumate, am observat că nu mai existau casele boierești de la stradă. Fiind mai vechi probabil că cedaseră trecerii timpului și prietenul meu fusese nevoit să le dărîme și să le înlăture. Mi-am dat seama atunci ce feste ne poate juca mintea și fantezia, nu numai că nu-l informasem niciodată și pe el de planurile mele de a mă muta într-una din casele lui (eram sută la sută convins că m-ar fi lăsat să stau oricît), dar mai mult decît atît, partea ironică de-a dreptul e că eu îmi făceam niște planuri într-un cu totul alt univers, unul în care casele de la țară din România erau făcute din piatră rezistentă ca cele din Franța sau Spania, pe cînd în realitate pe locul imaginat de mine acum crește iarba.

Casa din deal de el e locuită de Cristi, iar casa din vale era locuită de familia celor care m-au botezat pe mine. Fata lor e și ea demult plecată în Italia. Așa că pe ulița noastră în generația de după noi nu s-a jucat decît băiatul lui Cristi, singur.

Vorbeam totuși de manivela fîntînii. Cît de mîndru am fost cînd am reușit să scot eu singur apă din fîntînă pentru prima oară. („Nu mai strînge așa tare manivela în pumni, las-o să alunece, că uite ce bătături faci”, mi-a zis bunicul) Cu cîtă poftă sorbeam din găleata aia de tablă. Ce-mi plăcea cum se auzea clipocitul celeilalte găleți care tocmai ateriza în apă. Și ecoul. Cît să fi avut adîncime fîntîna? Eu zic că cel puțin treizeci de metri, dar și asta pot verifica data viitoare cînd trec pe acolo, dacă îmi adun tot curajul să fac acei pași grei de la mașină pînă la fîntînă. E foarte greu pentru că nu mai e nici nucul ăla care făcea umbră. Și mai ales pentru că toți bolovanii drumului sînt parcă exact la fel, toți pînă la ultimul, parcă cineva, ca un făcut, i-a lăsat încremeniți acolo în timp. De fiecare dată cînd aud că au asfaltat înspre Poiana Cristei și acum mai nou pînă la poarta unchiului meu, mă întreb, oare nu or fi asfaltat în sfîrșit și ulița aia? Poate că mi-ar da curaj.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.