Un Luca tradițional

În primul weekend din octombrie Sânziana Popa s-a trezit din cauza frigului. A băut o cafea de la 5togo și a fumat cinci țigări. S-a așezat pe o bancă din parc, a deschis Metamorfoza de Kafka – luată de la anticariat cu 5 lei. A citit două pagini din care nu a înțeles nimic. A închis cartea, a lăsat-o pe bancă și s-a dus către Simigeria Luca de la Universitate.
Timp de șase luni, din ianuarie până în iulie, lucrase la licență: o colecție de picturi în ulei cu pisici în diverse ipostaze. În două tablouri, pisicile aveau o față umană, a ei. În alta era trupul ei, alungit, tăiat în mijloc. Din tăietură ieșeau pisici. În total a făcut zece tablouri. În timp ce lucra la ele îi era din ce în ce mai scârbă. Ținea pensula ca un cui ruginit. Uleiul o dezgusta. Își pierduse treptat pofta de mâncare. Acceptase într-un final că nu are niciun talent.
La vernisajul expoziției absolvenților de la Pictură (Licență) ascultase cu jumătate de zâmbet complimentele colegilor și ale profesorilor: „Ah, ce subiect ofertant! Ce tehnică inovatoare! O paletă de culori cu adevărat unică!”. Apoi a făcut un tur la colegi și a regurgitat aceleași lucruri. Repeta cu patos aceste vorbe și simțea că în sfârșit scoate din ea otrava care o consuma în ultimii trei ani.
Se îmbătase într-o seară de luni de la sfârșitul lui august. Se culcase după răsărit și se trezise marți după-amiază. Prefera să nu se fi trezit. Mai întâi a încercat să-si amintească unde era – în apartamentul unei fete cunoscute seara precedentă în bar, ea și iubita ei încă dormeau, mirosea a țigări și transpirație. Apoi a vrut să alunge gândul că era marți și că tocmai rata examenul oral pentru admiterea de la master – s-a uitat la ceas, mai avea o oră până când începea. S-a culcat la loc. S-a trezit iar, s-a uitat la ceas – ratase admiterea cu o oră! Cele două fete i-au spus să plece. A stat pe o bancă dintr-un parc până la apus. A vorbit cu o prietenă la telefon, i-a spus cu un glas amar că s-a trezit cu o oră după ce trebuia să fi dat proba de admitere. Prietena i-a amintit că avea programarea abia miercuri.
Era marți seara, ziua următoare avea admitere pentru master și încerca să-și dea seama cum poate să se îmbete iar. Mai avea doar douăzeci de lei. Trebuia să-și ia și un pachet de tutun.
În garderoba din garsoniera ei moștenită după ce îi murise mama, între o pereche de șalvari și trei rochii de vară, se afla o jachetă de piele neagră. O avea de cinci ani. Era singura ei haină de iarnă – în afară de una grena pe care de mult timp voia să o arunce. De-a lungul timpului adăugase mici decorațiuni la jacheta neagră: a cusut flori din ață la încheietură, a schimbat nasturii cu unii colorați, pe spate a pictat o pisică, pe o mânecă niște țigări, pe cealaltă o broscuță care stătea posomorâtă în fața unei scrumiere. Sânziana ura acea jacheta. L-a sunat pe Horea, o cunoștință care vindea haine. A luat pe jachetă destul cât să se îmbete și în acea noapte.
Vara a trecut și nu a mai pus mâna pe pensulă. A lucrat câteva luni la o cafenea. Managerul era nesuferit, colegii niște ipocriți, iar orele groaznice. Într-o dimineață din septembrie a închis alarma și s-a culcat la loc. De atunci nu s-a mai dus la muncă. În aceeași zi i-a revenit cheful pentru pictat. A făcut un dulău cu fața managerului care mânca boabe de cafea dintr-un bol de porțelan. A folosit aceleași tonuri calde și șterse ca în licență. Un prieten care deținea o cafenea în centru i-a cumpărat tabloul.

*

La coada de la Simigeria Luca mai erau zece oameni. Și-a rulat o țigară. Se uita la meniul de pe perete. Oare să încerce și o natură statică cu covrigi? Ca și artistul ăla care a devenit faimos pe Instagram picând mici cu bere. Dar era altă paletă de culori decât cea cu care se obișnuise, cea folosită la licență. Începuse să viseze numai în culorile alea: roșu palid, roz șters, portocaliu îndoit cu alb. O combinație într-adevăr unică, iar ăsta nu era un compliment. S-a decis că trebuie să încerce și altceva.
Și-a aprins țigara și s-a uitat la oamenii de la coadă. Poate să încerce niște portrete? O doamnă se plimba lent pe lângă coadă. De 70, poate chiar 80 de ani. Era rujată, dar altfel nemachiată. Purta o geacă de fâș prea mare și o beretă roșie. Geaca era albă, greu de pictat, cu umbre subtile. Greu, sau provocator?
Sânziana și-a ascuns țigara în palmă când doamna a ajuns în dreptul ei. S-a uitat la pumnul din care ieșea fum, iar expresia ei a devenit și mai îngâmfată. A dat din cap dezaprobator. Sânzianei îi aducea aminte de cele mai stricte profesoare din școală, pe care le denumise comunistele.
A ajuns la casă. Și-a luat un luca tradițional – rulou cu șuncă și cașcaval.
La intersecția dintre Calea Victoriei și Elisabeta, între coloane și sediul unei bănci, în fiecare weekend se strângeau tarabe cu haine, bijuterii și fel de fel de alte obiecte. L-a găsit pe Horea, își aranja rafturile cu haine.
– Am vândut un tablou și sunt bogată! a spus Sânziana.
A ridicat triumfătoare tradiționalul pe jumătate mâncat. Apoi i l-a întins lui Horea, care se uita suspect la ofertă.
– Ce are de-l dai?
– Nimic, măi, doar că nu pot să-l mănânc. Nu-mi priește șunca asta.
Horea a mâncat tradiționalul din două guri.
– Auzi, Horea, te-au bântuit vreodată fantome din liceu?
Horea a ridicat o sprânceană.
– Tu tocmai ai terminat liceul și deja te bântuie?
– Tocmai am dat licența, băi.
Horea a urmărit privirea Sânzienei. Se uitau amândoi la trotuarul de peste stradă, la doamna în alb care mânca un covrig.
– Te bântuie tanti Weiss? Arată ca o fantomă, ce-i drept.
– Așa o cheamă?
– Așa-i zic eu, nu știu cum o cheamă, dar o văd des pe aici.
– Vezi că te-ai mânjit la gură cu eine bisschen Deutsch.
– Vezi că e ein.
– E mă-ta.
Sânziana s-a uitat printre haine. Blugi rupți. Pulovere scămoșate. Jachete de piele jupuite. Oare să încerce să picteze haine? Emanau un miros care îi aduceau aminte de casa bunicilor. Una părea intactă, neagră, simplă, dar frumoasă. S-a uitat la preț, trei sute. A oftat, a continuat să caute.
– Și, o mai ai pe aia? a întrebat Sânziana.
– Jacheta cu broderii? Am dat-o. Dacă n-ai luat-o weekendul trecut, ce să-ți fac. Astea bune se iau repede.
– Pai dacă n-aveam bani. Cu cât ai dat-o, două sute?
– Două sute cincizeci.
Sânziana a oftat. S-a rezemat pe un stâlp de ciment și și-a mai rulat o țigară.

*

Era primul weekend din noiembrie și Sânziana nu reușise să mai termine nicio pictură. Faptul că vânduse un tablou i se părea o anomalie. Mergea grăbită, cu mâinile încrucișate. Purta un pulover scămoșat pătat cu vopsea de ulei. Și-ar fi făcut o țigară, dar nu-și mai simțea degetele de frig. Mergea înspre târgul de haine.
– Ai un leu? a întrebat o voce răgușită.
Sânziana s-a oprit în dreptul bărbatului slab, nebărbierit și murdar. Era întins pe o cutie de carton, învelit cu o pătură ruptă și cu o instalație de beculețe de crăciun. Ținea o palmă ridicată și în cealaltă avea un pet de Neumarkt.
– Ce zici, Mitică, pregătit de iarnă?
Sânziana i-a dat cinci lei. Mitică a luat bancnota, dar o ținea ridicată.
– Ia-mi și mie o merdenea, sărutmâna.
Sânziana a luat bancnota înapoi. A cumpărat merdeneaua și-și încălzea mâinile cu ea, în drum spre Mitică, în momentul când a văzut-o iar pe comunistă. Mergea lent, cu geanta pe braț, cu rujul roșu pe buze și cu nasul pe sus, dar fără beretă. A trecut pe lângă Mitică. Nici nu s-a uitat la palma lui ridicată. A trecut pe lângă Sânziana cu același aer îngâmfat.
– Ce nesimțită. Pe pariu că are vilă în Cotroceni? a spus Sânziana.
Mitică nu a răspuns, mânca cu guri mici merdeneaua din care ieșea abur. Sânziana a trecut strada către târg.
– Ia zi, Horea, merge trocul? Vreo jachetă noua?
– Proaspăt aduse din Craiova, a răspuns el arătând spre umerașe.
Sânziana a scormonit. A găsit o geacă subțire cu logo-uri de țigări: Marlboro, Camel, Sobranie. Următoarea era din piele, strâmtă și peste buric. Și-a amintit de ideea de a picta haine, dar acum i se părea ridicolă. Ultima era tot din piele, solidă și mare. Sânziana a probat-o, cântărea aproape cât ea, dar ținea de cald. S-a uitat la preț, cinci sute. A pus-o la loc.
– Horea, trăiți-ar mustața, n-ai și tu o haină mai groasă sub o sută de lei?
– Încearcă la Obor, a spus Horea netezindu-și mustața.
– Am încercat.
Sânziana a oftat. L-a întrebat:
– Mă duc la Luca, vrei ceva?
– Tocmai te-am văzut cu o merdenea. Ce, gata, te-ai vindecat de anorexie?
Sânziana i-a arătat degetul mijlociu și a plecat. Simțea nevoia de ceva mai consistent decât un covrig, dar știa că rulourile cu șuncă nu-i priau. S-a uitat la cele trei merdenele rămase în spatele vitrinei, apoi la cei cincisprezece oameni din fața ei. Își calcula șansele. În fața ei un cuplu bătrân vorbea în germană. După ei stăteau cinci puști. Apoi două femei, una volubilă și cealaltă tăcută. Au înaintat un metru.
Lângă coadă a apărut comunista. Purta aceeași geacă albă și avea aceeași geantă, dar fără bereta roșie. Se uita la fiecare persoană din coadă cu nasul ridicat, păstra distanța. A trecut pe lângă Sânziana fără să se uite la ea. A trecut de coadă și s-a oprit lângă o mașină. Și-a ridicat ambele mâini la gură, îi tremurau. A scormonit în geantă, dar nu a scos nimic. S-a mai uitat înspre intersecție, apoi s-a întors și s-a uitat la oamenii de la coadă. S-a oprit în dreptul unei femei volubile. A stat un moment până să ridice o mână la umărul femeii. Sânziana abia a auzit ce a spus comunista, vocea ei era o șoaptă:
– Scuzați-mă. Puteți, vă rog, să-mi luați și mie un covrig cu semințe?
Femeia a încuviințat fără ezitare. Apoi și-a continuat povestea către prietena ei. Doamna s-a retras la câțiva metri. Abia atunci a observat Sânziana cât de obosită îi era fiecare mișcare. Și-a ridicat o mână la bărbie, tremura. Se uita la femeia căreia i-a cerut covrigul, apoi se uita în jur, confuză parcă. Sânziana nu mai vedea îngâmfare pe chipul bătrânei, deși nimic nu se schimbase în expresia ei.
Femeia volubilă a ajuns la casă, a comandat doi haiducești, doi tradiționali, două merdenele, doi covrigi cu mac.
– Ah, și un covrig cu semințe, în pungă separată, a spus înainte să plătească.
I l-a dat bătrânei cu un zâmbet și și-a văzut de drum. Bătrâna a băgat covrigul în geantă și Sânziana a văzut că aceasta e goală. Apoi a plecat. Sânziana s-a uitat după ea până a dispărut după colțul blocului.
Sânziana a ajuns la casă.
– Da-ți-mi merdeneaua, a spus Sânziana arătând către ultima și a auzit un oftat în spate. Și un tradițional, vă rog. În pungă separată.
Cu merdeneaua și tradiționalul în câte o mână, Sânziana a plecat în aceeași direcție ca și bătrâna. A dat colțul în urma ei și a mers la pas alert, aproape alerga. A luat câteva guri din merdenea și i s-a făcut greață. S-a oprit în dreptul unui coș de gunoi, dar s-a răzgândit. A împachetat-o în ambalaj ca să i-o dea lui Mitică. A ocolit toată Universitatea, a mers pe Calea Victoriei, s-a întors, a căutat și prin centrul vechi. Abia când s-a întunecat s-a dat bătută și s-a întors la târg.
I-a întins tradiționalul lui Horea, care strângea hainele. El l-a luat, a văzut că e rece, l-a pus pe o cutie.
– Auzi Horea, ai mai văzut-o pe comunistă, ăh, adică pe doamna Weiss?
– Aseară i-am dat niște mărunt când am plecat.
Sânziana a tăcut un moment.
– Știi unde o pot găsi?
Horea a dat negativ din cap.

*

Era primul weekend din decembrie. Sânziana purta jacheta grena subțire care fusese a tatălui ei. Încă mirosea a transpirație, deși el nu o mai purtase de ani de zile. Nici nu-l mai văzuse de tot atât timp. A trecut pe lângă Mitică. L-a salutat și i-a dat un baton de ciocolată. A ajuns la Simigeria Luca și s-a uitat la cei care treceau pe lângă coadă. Îi era frig. A continuat să caute. Nu o mai văzuse pe doamna Weiss de-o lună de zile.
Tarabele de la târgul de pe Calea Victoriei se înjumătățiseră de când se lăsase frigul. L-a găsit pe Horea.
– Tot la muncă?
– No rest for the wicked. Facturi mari.
Horea a tras din țigară până s-a stins și a continuat:
– A venit marfă nouă.
Sânziana nu a trebuit să scormonească, deoarece imediat i-a atras atenția un articol: o geacă albă, de fâș, mult mai mare decât celelalte.
– Horea, de unde o ai pe asta?
– Ți-am zis, din Craiova iau marfa, a spus el fără să se uite.
– Băi, asta!
Sânziana a apucat mâneca pufoasă a gecii albe și a ridicat-o.
– Nu o recunoști?
Horea și-a ridicat privirea. A dat din umeri. Și-a pus o țigară în gură.
– Ai un foc?
– Doamna Weiss? Hello? Nu-i amintești de ea? Asta era geaca ei! a țipat Sânziana.
– Ah, acum că zici, seamănă, da.
– Deci?
– Mai iau marfă și dintr-un depou de donații, e pe Plevnei, lângă casa Radio. Parcă de acolo am luat-o pe asta. Da, era în condiție bună și nu am stat prea mult pe gânduri.
– Stai, am mai donat și eu haine acolo, băi, dar nu le strâng pentru săraci?
Horea a dat din umeri.
– Or fi și pentru sărmani, dar ce e în stare bună le vând. Au și ei facturi.
– Băi, deci eu nu-ți mai aduc niciun Luca, i-a spus Sânziana.
Horea era confuz. Sânziana și-a aruncat jacheta grena pe jos. A scos geaca albă de pe umeraș. A pus-o pe ea. Era largă, pufoasă. Călduroasă. Mirosea a casa bunicilor.
– Cât e?
– O sută.
Sânziana a scos optzeci, i-a întins. Își încleșta dinții. Horea s-a uitat un moment la bani, apoi la expresia ei. A luat banii.
Sânziana a plecat fără să mai zică nimic. Se gândea la un tablou: doamna, geaca de fâș, un covrig, o expresie amărâtă. Și-a rulat o țigară, a aprins-o, apoi a băgat bricheta într-un buzunar din jachetă. A găsit acolo o pungă mototolită de la Luca. În pungă era un ruj roșu.

Mihai Cacior

N. 1997. A absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare, în cadru Politehnica București, și lucrează în domeniu. În facultate a început să scrie povești SF și să picteze. După ce a absolvit s-a lăsat de pictat, a continuat să scrie, făcând trecerea la ficțiune realistă.