Un om de casă

De la balconul camerei sale, unde se așezase să-și bea cafeaua și să citească, Edvard auzi jos, în stradă, râsete de copii. Lăsă deoparte cartea și se ridică să privească. Un grup de băieți și fete aplauda și se amuza pe seama clovnului care le oferea, pe celălalt trotuar, o mostră de echilibristică, ținând pe vârful nasului o sticlă plină cu lapte, în vreme ce mâinile aruncau de la una la alta mere roșii, șapca unuia dintre copii și un baston cu mâner. Reprezentația stârnise curiozitatea mai multor trecători, care se opriseră din drum și acum priveau, pe deasupra capetelor copiilor, jocul nostim.
Edvard privi pentru o clipă cerul. În mare parte era senin, câțiva nori scămoșați treceau pe suprafața albastră ca niște corăbii lăsate să plutească la voia întâmplării. În oraș adăsta un aer compact, aproape viu. Pisici negre și tărcate săreau, cu dibăcie, de pe un acoperiș pe altul, urmărind cu poftă porumbeii ce uguiau pe la ferestrele deschise, de unde știau că aveau să vină bucățelele de pâine uscată. Edvard închise ochii și trase tare aer în plămâni. Intenționa să se îmbibe cu fiecare colțișor din noul oraș. Iși imagina cum în piept i se deschide o crăpătură, prin care totul era absorbit, își însușea totul, aparținea păsării care tocmai și-a luat sătulă zborul, se regăsea în bătrânul florar care făcea un ban la colțul străzii, complimentând doamnele cu vorbe dintr-o altă epocă și încurajând, cunoscător, bărbații să cumpere o floare.
”Credeam că citești, domnule.” Edvard se răsuci brusc pe călcâie și-o întâmpină pe Ana cu cel mai frumos și sincer zâmbet de care se simțea în stare. ”Asta și făceam…”, răspunse el, cuprinzând cu o mână fermă talia Anei. O trase înspre el și o sărută scurt pe buze. ”Până mi-am dat seama că orașul ăsta e prea frumos ca să stau cu ochii într-o carte.” Cu un gest scurt al mâinii o invită să se convingă de peisajul ce se desfășura înaintea lor, de la balcon. Între timp, copiii care se amuzaseră pe seama clovnului nu se mai vedeau. Acesta rămăsese singur, absurd în costumația sa atunci când nu era nimeni care să-și râdă de el, iar după ce își strânse recuzita într-un sac de rafie, se pierdu, la rândul său, în mulțimea de oameni.
Cei doi luară micul dejun în cameră. Din partea hotelului primiră o șampanie, pe care o băură pe jumătate, cu înghițituri mici. Râdeau mult, se îmbrățișau oriunde dădeau unul de celălalt, Edvard o fugări prin cameră cu spuma de ras ca să o mâzgălească pe față. Când ieșiră din hotel deja era ora prânzului. Ana purta o rochie albă, vaporoasă, cu spatele gol. Edvard își plimba când și când degetele pe linia spatelui ei. Suple și puțin bronzate, picioarele Anei se potriveau de minune în pantofii roșii cu toc. Edvard o sorbea din priviri, iar gândurile sale se repezeau la ce se afla sub rochie. ”Haide să mergem pe chei”, propuse Edvard. O cotiră pe o stradă laterală, unde se găseau cele mai multe magazine de bijuterii. Nu întâmplător alesese Edvard să meargă pe aici. De când ajunseseră aici, își pusese în gând să-i cumpere o pereche de cercei. O rugă să-l aștepte câteva secunde, spunându-i că vrea să schimbe câteva bancnote, apoi se întoarse și o lăsă singură lângă o librărie. În patru ani de relație, Ana se obișnuise cu persoana lui Edvard atât de mult, încât intuia de fiecare dată când acesta voia să-i facă o surpriză, însă, bineînțeles, nu-i spunea, mai ales pentru că știa cât de importante sunt pentru el momentele de acest fel. Intră în librărie și se uită distrată la titluri.
Edvard se opri în dreptul magazinului Bijoux Royale. Se asigură că Ana nu îl urmărise și intră. La tejghea nu era nimeni care să-l servească. Se uită câteva minute la bijuteriile expuse, după care lovi de câteva ori soneria prin care își făcea anunțată prezența. Fiindcă nu venea nimeni, și simțindu-se presat de timp, fu cât pe ce să părăsească magazinul și să caute altul, însă ceva îl opri. Ușa din capăt, care anunța pe o tăbliță că numai personalul magazinului avea dreptul să intre, era întredeschisă. Edvard făcu câțiva pași în acea direcție, vrând să strige. Împinse cu două degete ușa și privi înăuntru. ”Mă scuzați!”, strigă el. ”Este cineva aici, aș vrea să văd niște cercei.” Întunericul din încăpere nu-i permitea să răzbată cu privirea interiorul. Făcu un pas înapoi, vrând să lase astfel lumina din magazin să smulgă câteva imagini beznei din interior. Nu fu mulțumit, însă observă un întrerupător lângă ușă. ”Nu îl apăsa sau te împușc.” Edvard îngheță cu mâna în aer. Sări din instict în spate, iar aceasta i-a fost greșeala, fiindcă vocea din interior, la fel de speriată, apăsă pe trăgaci. În cădere, văzu cu coada ochiului o siluetă care trecu în fugă pe lângă el. Mai multe strigăte și cuvinte pe care nu le înțelegea veneau de afară. Curând, o mulțime de capete aplecate deasupra sa îi strigau cuvinte. Edvard nu le înțelegea. Ca prin vis își aminti de Ana. De luna lor de miere. De cerceii pe care voia să-i cumpere. O tristețe de zece ori, de o mie de ori mai puternică decât urma lăsată de glonț îi mușca pieptul și inima. I-a căutat chipul și nu l-a găsit. ”Tot ce ne-am promis să facem, casa de pe deal, Alex, mașina, Norvegia” Privirea i se încețoșă și nu mai reuși să vadă altceva decât o mică crăpătură din tavan. ”Cât de frumoasă este crăpătura asta”, fu ultimul său gând, înainte de a-și da sufletul în mâinile unui străin și înainte ca Ana să plătească cărțile pe care le cumpărase.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina