Un Oscar și pisica treișpe

Cine poate ști câte secrete, mai noi sau mai vechi, ține ferecate între fațadele ei impenetrabile, vesele sau mohorâte, o clădire?
Celor ce s-au hotărât să-și amelioreze componenta locativă a existenței și să-și procure un spațiu mai mare sau mai confortabil decât cel pe care îl au până una-alta, ceva de genul unui apartament de lux situat într-un ansamblu rezidențial în curs de edificare, nu le-ar strica să facă, din când în când, câte o scurtă vizită la locația respectivă…
– Amplasament, bă bulă, nu locație, tună maistrul Pană, doct. Tot atrupamentu cu ceva mobilier la mansardă zice „am-pla-sa-ment”, clar?! Locație behăie cei de teapa progect menăgerului Bigbradăr, ronglezofon care, ca musca la arat a lu Donici (că mai citim și noi, ce pana mea), duce greu șantierelor în cârca lui fortificată de atâtea cafele, cateringuri și cuie-n talpă minimum o dată la săptămână, că te și miri pe unde mă-sa le găsește.
– Parcă-l și aud, meștere, pe „mare sculă pe basculă”, cum turuie din clanță ca o CIFĂ goală, de se-aude până la etaju paișpe:
– Am înțeles, stimate domnule generăl menăger, tocmai am terminat ultimul ceching împreună cu sait supervaizărul, mâine torn betonul, conform ultimului apdeitid taiming șidiul, agreat și de tecnicăl ofisul dumneavoastră… ăv cors, de-aia suntem noi aici, dont uări… bla, bla, bla… hev ă nais dei.
– Lasă-l în amaru lui, că de când am luat-o mai tare la deal, nu-l mai trage ața să urce în „navă”, îl ia cu vertijuri, i se-nvârt ideile-n meclă mai ceva ca discu de la flex!
– Adică el singur turna betonu? Sau și cu supervaizărul? Bleah, ce muist!
– Ciocu mic, bă ruginitule, tu pune laba la interes, că mâine-poimâine apar picassoii cu trafaleții-n bot și, neavând încă obiectul muncii, vă zugrăvesc vouă tot fier-betonul în culorile lui Funar!
– Ciula și căbula! Ce, parcă ciocănarii sparg avioane cu cofraju? Până bagă ei ultimu pop și ultima răcoanță, o furăm și noi.
– Păi s-o furați, bă, că altfel vă fuur eu pe toți de nu vă vedeți, în pana mea!

Oscar a apărut de nicăieri, imediat ce au început lucrările, fără a prea fi băgat în seamă, toată lumea era prinsă cu activitățile de organizare a celui dintâi șantier.
Cum s-au poziționat primele barăci, pe bolțari aliniați la laser, Oscar „țuști” sub una din ele, cu dezinvoltura și tupeul unuia care știe ce înseamnă confortul deloc neglijabil al unei (sub)barăci încălzite non-stop, unde vei domicilia pe întreaga durată de execuție a lucrărilor, plus tradiționalele întârzieri.
Maidanez pur-sânge, prevăzut, din construcție, cu o inteligență nativă mult peste media canină, are tot ce-i trebuie unui asistent încadrat la serviciul de pază, latră doar atunci când trebuie, la cine trebuie, nu lasă de izbeliște perimetrul luat în primire, știe să se ferească de bascule, autobetoniere, de cretinii cu dungă roșie pe buletin și nu perturbă, în niciun fel, procesele tehnologice aflate în oricât de haotică derulare, nu-l interesează, fiecare cu competența și încărcarea lui. Pe linie estetico-rasială, nici n-ai zice că nu e o „combinație” dintre un fox terrier mijlociu și o schnauzeriță pitică, blană cu păr scurt și țepos, croită din petece succesive, un fel de alb, bej și negru, bot mustăcios, celibatar convins și prieten cu (aproape) toată lumea. Cât e noaptea de lungă, patrulează conștiincios prin zonă și chiar dacă ziua, între mese, pare într-un stand by foarte discret, te poți baza pe sprijinul lui, în orice situație.
A zbârcit-o și el odată, în perioada stagiaturii, pe când era doar un cățelandru în curs de calificare și l-a lovit proasta inspirație s-o pipilească la glezna rozalie, că nu mai văzuse așa ceva, fără salopetă și cizme de cauciuc, tocmai pe jumătatea plină a directorului de producție, una d-na Vântu. A fost tragedie, panarama s-a stresat așa de tare, încât a dat cu cufăru-n prima baltă care i-a ieșit în cale. Au urmat secvențe horror: trei echipe de salahori l-au hăituit câteva ore prin tot șantierul plus intravilanele adiacente, de a trebuit, până la urmă, să-și dea demisia fără preaviz și s-o taie la alt șantier, tocmai în cealaltă parte a urbei. A fost o experiență dură, din care măcar a învățat, în primul și-n primul rând, că în orice spațiu cu autorizație de construire ierarhiile trebuiesc respectate, oricât de bizare ar apărea ele și că în niciun caz nu slobozi jeturi lichide contra vântului.
Cinefilul nickname i-a fost decernat în mod conjunctural, la câteva zile după integrarea în sistem. Era „luna lui traistă-n băț”, când o mare parte a suflării din branșă, pe principiul „hai la șantieru cucu, unde-s bani și nu-i de lucru”, încearcă să detecteze un loc de muncă măcar puțin mai convenabil ca înainte, iar la stația de amplificare numai despre „Oscaruri” se vorbea, tocmai se livraseră la destinatari, cu câteva ore în urmă.
– De unde a apărut și potaia asta, bă? Cum îi zice?
– Habar n-am, meștere, o fi adus-o vreun „neamu lu manivelă” de pe celelalte șantiere. De zis îi zice Oscar, cum să-i zică, nu-i auzi pe ăștia de la radio, încă de azi noapte, într-una: Oscar în sus, Oscar în jos?…
Și Oscar i-a rămas numele.

– Bă, CeQiu-le, sper că te-ai prins și tu că mâine, pe la ora haș și-o țâră, avem turnare. Fă comandă la stația de betoane, șaizeci de cubi, restu la cerere, Bc 22,5 cu agregat mărunt și bagă mare de-o adnotează pe noua laborantă să-și miște cundu mâine, la prima oră, cu tiparele pentru probe în brațe. Și vreau să văd două vibratoare de-alea XXL, care să nu-și dea duhu după mai puțin de-o oră de amestecat în mămăligă, că iar pățim ca la stâlpii de la „trei”, de vibrăm cu vergele și ciocane, ca Tutankhamon!
– Gata, s-a marcat, am zburat să-i zic să și-l miște, numa să vrea. Apropo, meștere, cine-i mototolește cearșafurile lu asta, că tare-i înțepată? Ce-i drept, arată „beton”, bag mâna-n foc că are cel puțin un inginer-șef la apelu de seară!
– Fleanca, bă pocitule! De ea te mute pe tine grija? Mai bine vezi-ți de treabă, dacă vrei să mai faci mulți purici pe-aici! Sau te mâncă-n curte să lucrezi… de-acasă?! Hai, toyota, că îți expiră pauza de masă și iar rămâi cu ghiozdanu fleașcă.
– ‘Nțeles, șefu, m-am topit, ce puii mei ș-ai lu Zevedei, nu mai știi de glumă?

A doua zi, începând cu prima oră, toată lumea zbârnâie pe șantier. Se trec în revistă, încă o dată, toate elementele, se mai pun nişte „purici”, se etanșează perfect cofrajele, cizmele de cauciuc, lopețile, vibratoarele, nivela laser și lipele pregătite de atac…
– Costele, ia niște cuie de 8 și bagă o escaladă pe axul „D”, că am văzut o zdreanță de blojdină bălăbănind ca drapelu Bangladesh-ului, la partea în consolă pentru care a trebuit să montăm, pe exterior, picioru ăla de schelă. Ai grijă acolo sus, ochii beliți, centura la siluetă, nu-mi faci eschibiții, clar?
– Clar, șefu, stai să ajung mai întâi în Bangladesh…
Dar nu mai ajunge. Decât vreo nouă-zece metri mai sus, când un panou din schela făcută în regim de urgență, neasigurat îndeajuns de bine, i se răsucește sub talpă, omul încearcă cu disperare să se prindă de ceva, nu reușește decât să șteargă cu palma o bară de țeavă cu rol de mână curentă, iar inevitabilul se produce.
Toată lumea rămâne mască, nimeni nu mai știe încotro s-o apuce, ce să spună, ce să facă…
Cel căzut nu pare să mai miște, zace întins pe spate, moale, casca de protecție îi e aruncată cât colo, centura de siguranță, care de data asta nu apucase să-și facă datoria, mai mult îl încurcă, iar pe nas și pe gură își fac apariția două dâre de culoare roșie-vineție, care se preling de-a curmezișul obrajilor deveniți, dintr-odată, livizi și distorsionați.
Singurul cu reacție, Oscar, surpris și el, din câteva salturi e lângă corpul nemișcat și începe să-și înfigă colții, ca un apucat, în hainele bietului om inconștient, de ai fi zis că ar vrea să i le rupă…
– Ce face, mă, javra dracului, strigă unul dintre speriați, trezit brusc din letargie, apoi se repede la Oscar și îi „bagă” o cizmă în bot de-l aruncă la vreo câteva lungimi de undă de locul faptei.
– Fiară spurcată, adaugă altul, fericindu-l și el cu două lovituri ca de picamăr. Marș în mă-ta de-aici, cotârla dracului!…
Încet, cu calm, se dezmeticește și maistrul Pană, pune mâna pe mobil, 112, într-un sfert de ceas își face apariția ambulanța, lăsând nori de praf în urmă, cu brancardieri echipați ca de război, o doctoriță tânără dar fâșneață preia, autoritară, frâul ostilităților și în câteva minute șantierul își recapătă pulsul normal.

– Bă tălâmbilor, am rasolit-o. Ce mă-sa l-a apucat și pe ăsta de s-a dat cu roțile-n sus de pe o schelă așa boboc? Știe careva, avea ceva la bord, o fi „sudat” aseară?
– Nu, meștere, Costel nu le are cu șprițanele, nu l-a văzut nimeni, niciodată, matolit. Am auzit că electrocasnică-sa a fost internată cu ceva complicații d-ălea muierești, știi că au un plod de vreo trei săptămâni, iar el a stat planton toată noaptea, că ăla micu le soilește doar pe unde scurte…
– Bă, băga-mi-aș, tocmai el trebuia să urce acolo la cucurigu? Putea să spună cum stă chestia și-l făceam azi magazioner șef.
– Știi că el nu se plânge niciodată, pune osu la treabă mai ceva ca un Caterpillar 428, n-are grețuri.
– Bine bă, hai să ne ancorăm în sinergia momentului și să vedem cum îi aburim pe ăia de la ITM. Deocamdată, toată lumea la barăci, amânăm turnarea până la loc comanda, sună la stația de betoane, bă CeQiu, nu puneți labele pe nimic, nu mișcați o pană, oricine vine și vă întreabă ceva, nu vă aruncați ca broasca-n polizor, mucles, nu știți nimic, îl trimiteți la mine și gata. S-a-nțeles, bă? Și băgați bine la cască, pe la prânz punct zero zero, șefii de echipe și încă vreo zece flăcăi, din ăia ceva mai spălați, să mișune, în pas ușor de defilare, cu tot arsenalu de „protecția muncii” tras pe fizic, prin preajma containerului de ședințe, că bistoș o să avem oaspeți de seamă, de la ITM, salvare, plus șefu ăl mare. Ne așteaptă ceva finisaje la mental, în pana mea.

Ora 12.05, la „tribuna” amenajată ad hoc, din câțiva euro-paleți și OSB, peste care s-a așezat cu grijă o folie anti-condens, păstrată sub cheie pe undeva prin magazia de materiale „ușor volatile”:
Director general, dr. ing. Ariciu:
– Noi am făcut totul… condiții de muncă… dotări de ultimă generație… așa și pe dincolo…
Inspector ITM:
– Un accident stupid… mai multă disciplină și responsabilitate… securitatea personală și a celor din jur… atenție și iar atenție!…
Medic șef, Serviciul de Ambulanță:
– Domnilor constructori, în primul rând vreau să vă dau o veste bună: colegul vostru de muncă este în afara oricărui pericol…
Aplauze…
-… dar trebuie, în același timp, să fiu fair și să vă comunic că nefericitul caz, cu care ne-am confruntat azi, putea avea consecințe cu mult mai grave dacă, până la sosirea ambulanței, nu ar fi fost acela dintre dumneavoastră care a avut formidabila prezență de spirit de-a-l întoarce pe o parte, în decubit lateral, cum se spune în termeni de specialitate, pe colegul accidentat. Această măsură de prim ajutor a favorizat eliberarea căilor respiratorii afectate grav de hemoragia pornită instantaneu și a dus la producerea unei hemostaze fiziologice benefice. Foarte puțini oameni, chiar și dintre profesioniști, pot să evalueze corect, atât de rapid, o situație de acest gen, când, de obicei, victima nu trebuie mișcată decât la sosirea medicului de urgență. Doar că, în acest caz, dacă s-ar fi procedat astfel, lipsa de acțiune s-ar fi putut dovedi fatală. Sincere felicitări!…
Aplauze… urale…
De sub baraca meșterului, Oscar, lingându-și din când în când botul impregnat cu damf de cizmă, pe fondul unui ușor mârâit în tempo „trionfante”, parcă ar vrea să spună:
– „Bravo, bă, sunteți cei mai tari!… La demolări.”

I. Riti

… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…

www.ionelriti.blogspot.com