Un roman trăit şi scris în acelaşi timp

Îmi era drag azi-dimineaţă să merg cu maşina spre serviciu pe străzile oraşului meu şi mă gândeam, în timp ce ascultam radioul, că totul se aranjează dacă avem răbdare şi planurile noastre se pliază pe realităţile vieţilor noastre, dacă avem înţelepciunea să ne uităm în jur ca să vedem lucrurile bune care ni întâmplă şi aici pe meleaguri, adică fără să zburăm spre zările îndepărtate.

Şi mă gândeam la cum mă zbăteam nu demult să plec şi să nu mai văd răutatea şi mizeria morală, minciuna, nimicnicia, să nu mai văd indolenţa şi impostura, manipularea şi nedreptatea, la cum am şi plecat uneori pentru perioade de câteva luni, la cum am părăsit viaţa din aceste peisaje şi m-am întors, la cum s-a legat totul până la urmă ca într-un roman pe care mi-ar plăcea să îl scriu, pe care îl scriu şi în care eu sunt, se vede, personajul principal rămas tot aici, cu gândurile un pic schimbate, adevărat, chiar dacă nimic nu pare să se fi modificat în bine în jur.

Pentru că totul depinde de cum privim lumea şi ce anume suntem dispuşi să vedem în ea, de perspectiva unică a noastră, de felul în care povestea trăirilor noastre se conectează la alte poveşti ale altor oameni, de ceea ce se menţine aprins în spatele acestor poveşti alternative, valori de care nu eram foarte siguri că ar fi chiar ale noastre, repere pe un drum asumat cu îndrăzneală şi emoţie, o cale numai a noastră sau pe care ne-o dorim ca fiind a noastră, care însă are parte şi de intersecţii nebănuite, un vis abia clarificat, în timp, secvenţă cu secvenţă, ca într-o reconstituire tehnică a unei pelicule uzate pe care am vrea s-o transferăm pe suporturile acestor timpuri.

Este important, fireşte, cât de deschişi suntem să observăm ce se întâmplă cu adevărat în jur şi câte din situaţiile în care devenim parte depind de noi sau sunt doar nişte cadre potrivite acolo de alţii, de sus sau de mai jos, de departe sau de aproape, de cultura locului sau pur şi simplu de apucăturile oamenilor, de ceea ce devine la un moment dat dominant şi acceptat pe nemestecate de toţi sau de amănuntul aparent insignifiant că trăirile noastre se pliază chiar atunci pe semnalele-flash de pe panoul publicitar universal de la intersecţia totală.

Merg pe această poveste a rămânerii acasă acum, pe meleaguri, e limpede, simt asta, pentru că oamenii, viaţa, situaţiile, poveştile, întâmplările, sentimentele, gândurile au conspirat în secret să mă atragă şi mai mult în tot felul de trăiri-film locale. Cu profesoratul la şcoala sanitară şi experienţele de comunicare din care am şi eu mereu de învăţat dar unde totul pare un film paralel cu filmul alb-negru din spitalele noastre şi cu acela mai colorat al şcolilor şi spitalelor din lumea mare. Cu mersul prin alte şcoli şi dialogurile aiuritoare despre valori importante pe care mi se strânge inima să le văd uitate şi date la o parte. Cu întâlnirile cu unii cititori încă interesaţi de citit şi cărora mă trezesc spunându-le poveşti adevărate, pentru că numai poveştile mai au azi puterea să umanizeze totul, să lege oamenii între ei, să dea un cât de cât sens vieţii noastre.

Şi merg pe scris, e limpede, pentru că scrisul mi se pare uneori mai adevărat decât viața, iar când spun asta am deja o strângere de inimă gândindu-mă la cât de nedrept sună. Nedrept, pentru că deşi este adevărat că numai întâmplările şi poveştile infuzate de viaţă au culoare, aduc emoţie şi umplu golurile din agitaţia măruntă de zi cu zi, doar scrisul, ceva adică dinafară cumva, le poate transfigura, numai scrisul le poate conferi aura de viață care să le scoată din – cum se spune – contingent, numai scrisul le poate dărui cu sens.

Iar când înșir așa pur și simplu, la întâmplare şi pe sărite, pe firul memoriei sentimentale, unele momente din anii din urmă şi care nu au nimic spectaculos în sine – adică un curs de storytelling în Gouda, o experiență de muncă în München, unele veri cu urcușuri pe Ceahlău, luxația umărului într-un accident cu bicicleta și confruntarea cu serviciile noastre medicale periculoase, incursiunile poetic-fantastice prin Normandia şi Franţa rurală, titularizare şi definitivare în învățământ și munca la catedră, hoinăreala printr-un Madrid copleşit de copaci în floare, aventura haioasă de realizator TV la o televiziune regională cu o emisiune de sănătate care s-a şi încheiat din motive care nu au ţinut de mine după cincizeci şi două de ediţii pe muchie, drumurile peste munţi în Ardeal şi întâlnirile cu copiii, supervizarea în psihologia clinică și formarea în terapie narativă – înțeleg că ele nu înseamnă mai nimic luate separat şi că pot fi, la o adică, văzute ca nişte oarecari păţanii ale unui oarecare ins trăind într-o ţară din Est, pierdute în universul întâmplărilor.

Nu înseamnă mai nimic dacă le las în urmă fără să însemne nimic. Ceea ce nu vreau să se întâmple. Chiar rulau azi-dimineaţă, în maşină, pe ecranul acela interior pe care toţi îl avem şi pe care ar merita (în paranteză fie zis) să-l deschidem mai des, în timp ce ascultam muzică la radio, cum spuneam, şi în timp ce mă uitam la frunzele ude de pe jos călcate de pneuri, în timp ce mă gândeam, iar şi iar, că numai romanul acesta pe care îl trăiesc şi îl scriu în acelaşi timp ar putea fi calea prin care i se oferă o şansă lumii mele paralele de a nu se pierde în învălmăşeala de anotimpuri narative, cinematografice, sufleteşti sau oricum ar fi ele, amestecate şi răvăşite în maşinăria timpurilor de totdeauna şi de orinde.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.