Nu-și amintea cum ajunsese în situația asta imposibilă. Știa doar că era foarte grav. Se zbătea gâfâind în valurile înspumate, care se închideau deasupra ei, lăsând-o fără aer. Nu înotase niciodată prea bine, iar panica îi făcea mișcările dezordonate, epuizându-i trupul care refuza să plutească. Îi exploda în cap gândul de o acuratețe dureroasă că va muri, în plină tinerețe, fără vreun avertisment de bun simț. Brusc, soarta îi transformase un mâine inevitabil într-un mâine improbabil, dacă nu chiar imposibil. Ridicol și inexplicabil, acceptă că avea să moară înecată și nu-și dorea decât să se întâmple mai repede, să scape de agonia trupului care se dezicea de abdicarea ei. Vru să se abandoneze abisului, cu o liniște care-i umplea corpul împuținat de forțe, dar de fiecare dată instinctul de conservare se dovedea mai puternic decât ea și o făcea să zvâcnească, împingând-o pentru o secundă deasupra valurilor reci. Gura de aer îi prelungea agonia, suficient pentru ca o brumă de speranță să o tulbure. Dar după fiecare gură de aer, scufundarea era mai adâncă, gândul morții mai luminos, puterile mai slabe. Auzea distorsionat sunetele pe care propriul trup le producea, vibrând în lupta cu valurile reci. Începuse să înțeleagă deja starea de neființă, dar trupul se încăpățâna să lupte, cu ultimele resurse, pentru încă puțină viață agonizantă. Mișcările, spasmodice și rare, îi prelungeau un chin ridicat la rang de existență. Uneori atingea o bucată alunecoasă de țărm, ca o ironie a sorții care-și râdea de ea: salvarea e doar la o palmă și-n același timp, la o distanță inaccesibilă.
Atunci s-a întâmplat miracolul, inexplicabil ca orice miracol. Era chiar mâna destinului ei, care hotărâse că nu-i sosise ceasul să moară. Mâna destinului i se arătă cu degete groase și scurte, cu unghii murdare: o mână de zeu, care avea miracolul la degetul mic, o scoase din abisuri și o depuse blajin pe țărm stabil și uscat. Se încălzi puțin la soare, își recăpătă suflul și porni, amețită și greoaie, să ducă vestea cea mare în lumea largă: există zei, există minuni. Iar ea e dovada.
Bărbatul între două vârste, cu capul ferit de dogoarea caniculară a după-amiezii de un cozoroc murdar, își bea ritualica bere ieftină și rece. În drumul lui spre casă, venind direct de pe șantierul unde făcea treburi necalificate, se oprea, ca o datorie cotidiană, la bodega mohorâtă, plină ochi de mușterii necăjiți. Îi plăcea că aici nimeni nu părea să-l vadă. Putea să se ascundă în văzul tuturor și să-și bea berea nevăzut, neauzit, nederanjat. Își alegea mereu aceeași masă acoperită de aceeași mușama slinoasă, sub același copac fără umbră.
Aceeași bere amară și rece, biletul spre un mâine semănând izbitor cu fiecare azi . Se necăji când musca aceea bezmetică a eșuat în halba din care nu apucase să bea decât o gură. Îi era scârbă, dar nu se îndură să-și părăsească halba aburită: așteptă ca musca să iasă la liman sau să se înece și s-o pescuiască. Travaliul ei dezordonat, dincolo de motive strict igienice, îi aducea în gura coclită un gust de cenușă și zădărnicie. Îi era rău, un rău nedefinit, legat de prostia insectei de se agăța de șanse inexistente. Musca, bâzâind asurzitor, refuza să moară sau să se urce pe pereții de sticlă și bărbatul, pierzându-și răbdarea, își băgă arătătorul în bere, permițând creaturii să se salveze. O depuse scârbit pe mușama și vru s-o omoare cu dosul palmei. Sila care-l încerca la ideea muștei strivite lângă berea lui îl opri. Se mulțumi să o privească uscându-și aripile la soare și pornind într-o traiectorie sinuoasă, amețită de alcool și caniculă. Omul își uită repede de necazul pricinuit de spurcăciune și se bucură de biletul lui spre ziua de mâine, cu guler alb, lat de două degete.
Habar nu avea că e un zeu.
Născută in 1971, București. Am copilărit cu romanele secolului XX, ascunse sub manualele școlare, în vremuri în care lectura era aproape un păcat. Licențiată in psihologie (2001, Universitatea București). Căsătorită cu un simpatic armean. Mi-am ocupat timpul cu consiliere psihologică și terapie intensivă (asistent medical). Scriu relativ constant de vreo doi ani pentru o mână de cititori, cei mai mulți fiindu-mi prieteni. Firesc să mă iubească și să mă îndemne să public. Când au început să citeze din mine, ceva s-a mișcat in ego-ul meu, producând un moment de rătăcire, care m-a adus aici, încercând să public. Nu am planuri de viitor literar, dar aș putea să îmi fac, ,,văzând și făcând” fiind destul de reprezentativ pentru mine.