
Am zâmbit viitorului de când mă știu și am pășit cu încredere spre orice greutăți mi-a aruncat viața în cale. La fel am procedat și cu Ulf. L-am botezat din prima clipă în care l-am văzut.
Stătea cu greu pe picioare, cu spatele puțin arcuit. Încerca să se îndepărteze urmărindu-mă cu privirea și arătându-și colții galbeni. Fiecare gest emana frică. Ochii, de un maro intens, amenințau și cerșeau milă în același timp. Unu. Doi. Trei. Am numărat 11 perechi de coaste vizibile dintr-un total de 13. Avea răni pe tot corpul, în diferite stadii de vindecare. Blana îi lipsea pe suprafețe mari.
Aveam la mine tot ce trebuia. Mi-am dat jos bluza și am așezat-o pe pământ. Am scos din geantă un sandvici pregătit pentru pauza de masă, l-am rupt în bucățele mici și le-am așezat pe bluză. Am aruncat cafeaua din cană, am clătit-o în ploaie și am umplut-o din aceeași sursă, punând-o lângă bucățile de mâncare. În final, m-am îndepărtat puțin și m-am așezat turcește.
– Haide, Ulf. Mănâncă ceva.
I-am rostit numele des, pe un ton calm și liniștit. Zâmbeam în continuare, chiar dacă vederea cicatricilor îmi provoca dureri adânci în suflet.
– Ulf, papă ceva.
Nu-și mai dorea să plece, mirosul de mâncare trezind în el foamea, cine știe a câta oară. Pâine cu unt, cașcaval și salam de Sibiu. Îmi pregătisem sandviciul din ce găsisem prin frigider, în graba de a pleca la muncă după ce mă trezisem prea târziu. Pentru Ulf, în schimb, părea a fi totul. Motivul de a se trezi dimineață și de a se ridica pe toate cele patru lăbuțe pentru a-și continua lupta.
La fiecare tentativă a lui de a se apropia de mâncare, zâmbetul îmi murea încă puțin, lăsând pe moaca mea, până la urmă, un rictus prin care încercam să-l conving că sunt un om bun, că sunt excepția de la regulă, că în mine se poate încrede. Oare de câte ori căzuse în capcana asta? De 11 ori? Câte o dată pentru fiecare pereche de coaste vizibile?
– Haide, Ulf! Trebuie să mănânci ceva.
De pe chelie, ploaia mi se prelingea pe sub haine, curgând încet pe spate, fără a reuși să șteargă ura care mă pătrundea. Ulf – dovada mizeriei celor care se consideră homo sapiens. Regii creației. Sau ai evoluției. Whatever.
Țâr. Țâr. Țâr. Unu. Doi. Trei. Am lăsat telefonul să sune de 11 ori.
– Nu ajung azi la muncă. Am avut un accident pe drum. Voi suna mai târziu cu detalii.
Câtă vreme am vorbit cu șeful îmi îndreptasem spatele, așa că, după ce am închis telefonul, am revenit la poziția cocoșată, rugătoare, adaptându-mi și vocea la ceea ce speram să fie liniștitor pentru Ulf.
Îi repetam numele des, îndemnându-l să se apropie și să mănânce. Ulf. Cu calm. Ulf. Cu dragoste. Ulf. Cu prietenie. Ca pe o incantație pe care doar eu o știam. Încercam să-l învăț și pe el s-o asculte și s-o înțeleagă, rostindu-i numele. Ulf. Unu. Ulf. Doi. Ulf. Trei. Ulf de 11 ori.
Într-un final, îndemnul meu a fost ascultat. A luat o bucată de sandvici în gură și s-a retras repede, în timp ce o înghițea. Deși eram bucuros, n-am afișat nimic pe chip, n-am făcut niciun gest, continuându-mi încurajările.
– Bravo, Ulf! Ce cățel cuminte e Ulf.
Ezitant, pe parcursul a mai multor minute, a mâncat tot sandviciul. Cu mișcări lente, m-am ridicat de pe pământ, dezvelind din staniol un al doilea sandvici. Am pășit încet, rupând o bucată din el. Am aruncat-o pe bluză, puțin în stânga sa, pentru a nu crede că arunc după el. M-am retras.
– Haide, Ulf! Papă tot.
După ce a mâncat, am repetat gestul. Și încă o dată. Simțind că lucrurile merg bine, următoarea bucată de hrană mi-am așezat-o în palmă și am întins mâna către el după ce m-am așezat din nou pe pământ. A pregetat de multe ori. De 11 ori? N-am numărat. Până la urmă s-a apropiat suficient pentru a lua și îmbucătura asta.
– Bravo, Ulf!
A doua oară am reușit să-i ating botul în timp ce lua bucata de hrană. Până să termine sandviciul, am reușit să-l mângâi. Altceva de mâncare nu mai aveam să-i ofer, dar am rămas acolo, șezând în ploaie, rugându-mă de el să devină prietenul meu.
S-a îndepărtat și s-a apropiat de multe ori. Stomacul meu își cerea tributul, dar terminasem toată mâncarea. Gândul că simțeam de puțin timp ceea ce Ulf parcă trăise toată viața mă ținea acolo nemișcat, chemându-l din nou și din nou să se apropie de mine.
– Haide, Ulf! Haide să ne împrietenim.
Până la urmă, Ulf s-a culcat lângă mine, lăsându-mă să-l mângâi. Încercam să ocolesc zonele de pe blana lui care încă aveau răni vizibile, unele cu sânge, altele mânjite de puroi. Deși unele cicatrici erau deja ascunse de trecerea timpului, atingerea lor îl făcea să ofteze sau să-și ridice capul.
După încă o bucată de vreme a închis ochii. Doar puțin. Apoi a făcut-o din nou. Și iar. În final nu i-a mai deschis. La fiecare inspirație părea să renunțe la o amintire neplăcută, pentru a o înlocui cu o mângâiere atunci când expira. Până n-a mai rămas nimic de uitat. Nici aer de respirat.
Continuam să-l mângâi, parcă încercând să-i alin suferința și pentru următorul tărâm. Unu. Doi. Trei. De 11 ori.
Ploaia, care mă udase încă dinainte să-l întâlnesc pe Ulf, și foamea, care mă lovise de ceva vreme, m-au făcut, la un moment dat, să fiu atent, cine știe după cât timp, la ce se petrecea în jurul meu.
– Au trecut multe ore de când…
– Nu a reușit nimeni să-l clintească…
Am ridicat privirea. Eram înconjurat de oameni. Unii erau îmbrăcați de ploaie. Alții se protejau cu umbrele. Puțini erau nepregătiți, la fel ca mine. Diferitele combinații de curiozitate, milă și oroare din sufletele lor le lăsau umbre diferite pe chipuri. Între ei, cunoscuți sau nu, șoapte mai mult sau mai puțin ascunse părăseau buze umede și reci, călătorind spre urechi flămânde de senzațional, purtând în ele mesaje scurte, nesigure și superficiale, despre evenimentul la care erau martori.
Mi-am coborât privirea asupra lui Ulf. Era îmbrăcat în bluza ce o lăsasem pe jos. Am început să urlu. Nu scoteam cuvinte pe gură, ci scuipam sunete fără nicio noimă. L-am cuprins cu brațele și l-am strâns puternic la piept, încă strigând și privind în jur cu ochi roșii, turbați. A fost abandonat de om întreaga lui viață. N-are nevoie să fie acoperit acum, după ce s-a stins. Vocea începea să mă părăsească, devenind guturală.
– Nu v-a ajuns? Nu v-a ajuns?
În prima întrebare am turnat toată dorința de a fi lăsat în pace să-mi ling rănile. În a două, în schimb, am turnat ură și dezgust, ieșind dintre buzele mele ca promisiunea unei amenințări. Inspiram aer rece și umed. Expirația mi-era șuierătoare, voit toxică, parcă încercând să-i contaminez pe cei adunați în jurul meu. Simțeam nevoia de răzbunare. Doream să-i pot săgeta cu privirea. Pe unul? Doi? Trei? Unsprezece? Pe toți.
Mi-am coborât privirea. Ulf nu mai era. Am clipit repede, ștergându-mă la ochi de ploaie și durere. Brațele mele încă-i simțeau greutatea, apăsând asupra mușchilor mei epuizați. În afară de ochi, toate simțurile îmi spuneau că e în brațele mele. Văzul mi-arăta un copil. Pentru o secundă. Apoi Ulf s-a arătat din nou.
– Victima accidentului este un băiat…
– La doar 11 ani a fost…
Nu mai înțelegeam nimic. Strângându-l pe Ulf în brațe, auzeam despre o altă tragedie, cu un copil. Mi-am urlat furia lung, până mi-am simțit gura plină de ploaie. Îl căutam pe Ulf din priviri în cercul de curioși. Am mișcat un picior. Apoi altul. Încă strângându-l în brațe, am început să mă ridic pe picioare. Eram vlăguit, așa că m-am prăbușit. În cădere l-am protejat pe Ulf pentru a nu fi strivit.
– Lăsați-ne nouă copilul.
– Sunteți slăbit.
– Vrem să ajutăm.
Voci îngrijorate încercau să mi-l ia pe Ulf.
– Dați-ne copilul.
Priveam iar către trupul rece ce-l țineam în brațe, dorindu-mi să-l văd viu. Nu-mi doream nimic altceva, decât să-l văd pe Ulf respirând din nou.
Furia mi-a dat suficiente puteri pentru a reuși să mă ridic în picioare, strângându-l pe Ulf în brațe.
– Plecați. Lăsați-mă în pace.
Nu mai înțelegeam nimic. Urlam către un om sau altul, apropiindu-mă de ei cu fața desfigurată, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Ulf era un suflet perfect prins într-un corp proiectat bine, dar construit prost.
– Îl vreau pe Ulf, am urlat din nou și din nou, până am simțit că mă ustură gâtul.
Privirile celor din jur erau schimbate, compătimirea înlocuind toate celelalte sentimente de până atunci.
– N-am nevoie de mila voastră. Îl vreau pe Ulf.
– Cine e Ulf ?
Am întors capul grăbit către cel ce mi-a vorbit.
– Dați-mi vă rog copilul. Nu mai puteți face nimic pentru el.
– Nu. Ulf e al meu. Nu vă dau nimic.
Îngrijorat, omul a făcut un pas, apoi încă unul. Doi. Trei. 11. Până a ajuns în fața mea. Stătea cu mâinile întinse, parcă cerșind.
Am privit în jos, văzând, din nou, pentru o clipă, trupul unui copilaș.
– Ulf, am oftat eu privind trupul inert din brațele mele.
Necunoscutul mi-a luat copilul, l-a pasat altcuiva și s-a întors către mine, încercând să mă acopere cu o pătură. Am refuzat cu un gest obosit, respingând orice urmă de alinare. Eram imperfect. Eram un suflet imperfect. M-am așezat pe pământ și m-am stins, asemeni trupului meu de unsprezece ori mai greu decât al lui Ulf.

Și-a făcut debutul cu o mențiune la prima ediție a Concursului Național de SF & Fantasy organizat de Renașterea Buzoiană, la secțiunea SF, iar la ediția a treia a luat locul al doilea. De asemenea, a câștigat primul loc la Concursul Național de Proză Scurtă SF Helion, ediția a 39-a. A publicat proză scurtă pe liternet.ro, Liternautica, Ficțiunea, Revista Utopiqa, Helion SF, CSF Earth, Galaxia 42 și în fanzin ArtZONE SF.

Textul ăsta m-a lovit direct. Descrierea legăturii dintre om și câine este intensă și plină de durere . Mi-a plăcut cum autorul a transformat un moment de compasiune într-unul de tragedie profundă.