Cred că toată povestea aceasta, a dispariției mele subite, ar putea face subiectul unui roman polițist demn de toată lauda, unul dintre acele romane care vând peste medie creând un trend momentan, fani și fane călcându-se în picioare ca să intre la evenimentul unde artistul își explică începuturile, metoda și hobbyurile, dacă nu ar fi, din nefericire, cel puțin din perspectiva melancolicilor fără mari așteptări, ca mine, a celor care ascultă muzică tristă privindu-și reflexia fadă în geamuri sau în vitrinele magazinelor de lux de pe bulevard, dacă nu ar fi, spuneam, chiar adevărul, versiunea reală a faptelor, caz în care viața ar bate (iar) ficțiunea și tot ce s-ar putea publica ar fi cel mult o biografie!
Sigur, mi-e ușor să fiu rațională acum, între pereții reci ai acestei chilii, acum, când totul a trecut, iar tu crezi că, cine știe, m-o fi ucis vreun proxenet. Tu îți dai dreptate, ca întotdeauna, bucurându-te în bucătăria ta plină de gândaci de succesul viziunii avute: viitorul meu neconcludent. Și nu trebuie să fii clarvăzătoare pentru a realiza asta, nici să ai calități excepționale: cele ca mine dispar într-o zi, ies din circuit cu ajutorul vreunui client cu influență, ori supraviețuind ani buni amenințărilor și bătăilor luate de la rechinii care nu vor încă să renunțe la ele.
Da: tu, ca întotdeauna, vei spune că-s o panaramă, că meseria asta înseamnă că te-ai îndepărtat de calea cea dreaptă, Sodoma, Gomora, dracul în spinare și așa mai departe, și totuși, mamă, dacă vei citi până la sfârșit vei realiza, poate, într-un târziu prea târziu, că în lumea asta strâmbă nu există o cale dreaptă, iar dacă ai decis să-ți trăiești viața la maximă intensitate fără să-ți pese de consecințe, atunci s-ar putea să nu mai distingi ce e bine și ce nu, în capul tău răul și binele amalgamându-se până la punctul în care tot ce vei urmări va fi plăcerea – plăcerea, adevărata busolă a debusolării mele.
La momentul acesta poate ar fi util să ți-l introduc pe Victor, un bărbat pe care nu l-ai cunoscut niciodată pentru că nu ți-ar fi plăcut, dacă abia mă suportai pe mine în preajmă cu acea silă caracteristică pe figură, atunci când te vizitam, de parcă te-ai fi uitat la o fecală, o grimasă de la care luai pauză doar în timp ce formulai următorul reproș, cel mai frecvent fiind acela că nu îți povestesc mai nimic despre mine.
Iată că îți ofer această oportunitate acum, și pot presupune cu destulă precizie că vei dori să nu o fi făcut-o, să nu fi aflat ce vei afla – pentru că, pe lângă ce știi deja și alegi în mod deliberat să nu crezi, vei afla altele curând, tot chiar, și îți va părea rău, probabil – deși cel mai sigur nu!
*
Nu i-am spus de prima dată. Era după unul dintre momentele alea când nu mai știam să fac diferența între extaz și moarte – moartea o menționez numai în ceea ce mă privește, doar eu sunt (sper!) cel care simte de fiecare dată că-și dă sufletul, că pierde fizic, aproape dureros, câte o parte din spirit cu fiecare descărcare erotică, urmând s-o recupereze la un nivel mai profund, mai presus de orice înseamnă reacții fiziologice, de îndată ce-o regăsesc alături după atât de necesarul întuneric, terifiant la început, și de care, între timp, am început să am nevoie ca un vampir de sânge. O și văd radiind, de fiecare dată mai intens, mai orbitor, de parcă viața stoarsă din mine i-ar da superputeri transformând-o aproape într-o zeiță. O văd după secundele mele de vid și tot ce consum cu ea, prin ea și pentru ea mi se întoarce-n vene fără efort, fără noi atingeri, doar pe o invizibilă cale telepatică. Parcă-mi înapoiază suflul după ce, odată ajuns în ea, trece printr-o transformare supranaturală, făcându-mă să mă simt mai viu, mai dornic, mai tot ce eram fix înainte să începem, dar peste. Mereu mai mult, de parcă odată cu fiecare reînviere m-ar transforma într-o versiune a mea mai puternică, dar și mai însetată de ea.
Mă feresc să-i mărturisesc lucrurile astea, de teamă să nu-i știrbesc din plăcere raționalizând ceva ce e atât de bine doar să trăiești. Când o văd cât de răvășită și fermecătoare e-n momentele alea când eu abia mă adun de pe jos pentru ca apoi să explodez de energie și (din nou) dorință, ultimul lucru pe care l-aș îndrăzni ar fi să-i descriu ce simt. Cum mă face să simt. Mă feresc să i le spun, așa cum m-am ferit atunci, în ziua când, leoarcă de transpirație, cu pulsul încă la cote maxime, odată cu forța pe care mi-am luat-o înapoi din ochii ei, mi-am auzit gândurile mai tare decât de obicei. Nu m-am speriat, îmi sunt caracteristice astfel de idei. Dar a fost mai mult de-atât. A fost certitudine. A fost nevoie. Mi-am spus că aș fi în stare să ucid pentru femeia asta. Apoi m-am corectat: nu aș fi, sunt în stare. Nu sunt, ci vreau și aș face-o în orice moment dacă situația ar cere-o.
Ce m-a frapat, însă, a fost faptul că nu aș fi vrut ca gândul meu să se limiteze la ipoteticul dacă situația ar cere-o. Voiam s-o fac pe bune. În loc să-i spun toate astea, am sărutat-o superficial știind că, dacă îmi apăs prea mult buzele pe ale ei, o s-o luăm de la capăt, ceea ce de obicei nu mă deranja deloc, dar atunci am avut nevoie să-mi iau un timp de reflecție. Un timp în care să mă gândesc dacă ar fi bine să-i spun și ei ce am simțit. Mirela știe cele mai multe lucruri despre mine, însă tot de ea (încerc să) ascund cu cea mai crâncenă înverșunare altele, neștiute de nimeni.
*
Cu Victor m-am întâlnit într-una dintre serile în care clienții lipseau. Era în preajma sărbătorilor, atunci când ai noștri habitué sunt nevoiți să-și ia familiile și să le ducă la mare, la munte, prin alte țări. Capul soției presat în umărul soțului cu ochii ridicați spre tavan într-o cameră de hotel, după ce fiii au adormit, într-o reîntâlnire sub așternuturi la câteva luni de ignorare, ea cu mintea plină de ipoteze bizare, el de scârba sânilor ei lăsați și de șunca din jurul burții, încă acolo ani buni după nașteri, părul sleit și miros de ceapă.
Dar iată că în acea seară soțul își amintește de vremurile bune, a băut un vin bun la restaurant și nu are unde să conducă, centuri nu există în Veneția, și iată că și acea femeie fără forme e o tranșee pe timp de război (oare cum ai reacționa dacă ți-aș spune că așa mi-a povestit tata relația voastră, parcă justificându-se pentru greșelile sale neiertate de Tatăl nostru, carele ești în ceruri…, înainte ca eu să plec definitiv de acasă, …vie împărăția Ta. Nu o voi face – precum în cer, așa și pre pământ), și acea femeie are încă pielea fină, deși subțiată, ridată, mirosind a ceapă pe sub parfumul scump cumpărat din banii enoriașilor pentru pictarea pridvorului, iar cu acea femeie, deși mai puțin sălbatic, mai rar, mai trist, misionarul și atât, Ce ar spune Cel de Sus dacă ne-ar vedea că ne place, bun și ăla, datorie de soție, decât deloc, așadar cu acea soție produce un scârțâit de arcuri ce ar putea trezi din somn o bătrânică surdă, darămite pe fiica lor de treisprezece ani întinsă în patul de alături lângă fratele de șapte, preocupată de menținerea unei poziții cât mai rigide pentru a nu da de înțeles că aude.
Dansam cu colegele de tură pe versurile Deliei, puse la unicul telefon cu baterie rămasă – mereu prevăzătoare în a evita pericolele, așa cum m-ai învățat, al meu – stâlcind cuvintele și hlizind, Da, mamă, sunt curvă / Și n-am nevoie de iertarea ta / Nu-mi spune că n-ai fost și tu așa cândva, când a încetinit acest Wolksvagen cu geamuri fumurii, ne-am apropiat, iar șoferul, căutându-mi intens privirea, aproape mi-a șoptit, rigid și poruncitor:
– Urcă, Mirela!
O fi fost vreun client uitat între timp, mi-am spus, altfel nu-mi explicam de unde îmi cunoștea numele. Speram să nu fie vreun stalker, cineva care s-a îndrăgostit de mine sau chiar, mai rău, care voia să-mi facă rău. Dar am urcat, așa cum o fac mereu, împingându-mi în spatele cutiei craniene gândurile raționale, Da’ am o geantă plină cu… lacrimogene / Mi-e frică de întuneric, da’ alerg pe străzi cu fumigene, am oprit melodia – poate îl deranja pe client, poate de asta a continuat să mă privească răvășit câteva secunde, înainte să pornească. Nu am nevoie de asemenea gânduri la muncă, nu îmi permit să fiu selectivă atunci când rechinul îmi cere cotă fixă.
M-am aplecat instinctiv spre prohabul lui Victor. De obicei clienților le place încălzirea până când ajung la locul unde se consumă contractul, iar pe mine mă ajută să grăbesc lucrurile, noaptea e scurtă, cota de produs și așa mai departe, însă el mi-a pus palma pe frunte și m-a împins înapoi. Mâna lui mirosea a mir, ca pielea lui tata în copilărie. Așteaptă, mi-a spus, pentru ca mai apoi să tacă tot drumul.
Ajunși în apartament, m-a rugat să iau loc pe canapea în timp ce umplea două cupe de șampanie. M-a întrebat dacă am nevoie să folosesc baia, ceea ce am apreciat. M-a întrebat ce muzică prefer, rugându-mă să fiu sinceră. Mi-a plăcut că mi-a cerut asta, așa că i-am zis să pună dubstep, alegere care părea a-l fi încântat sau, cel puțin, amuzat.
Nu mă așteptam să vrea să vorbească cu mine, nu părea genul, de obicei acei clienți au un aspect jalnic, multe probleme vizibile, nesiguranță și trac. Vocea, mâinile le tremură, nu știu cum să înceapă actul în sine, așa că îl amână cât mai mult – pe când Victor îmi părea extrem de sigur pe el, metodic, elegant, cu o casă îngrijită la milimetru și o situație financiară peste medie.
*
Nu împlinisem încă 10 ani când – pe atunci – miliția punea accentul pe a găsi un vinovat, și nu vinovatul. Lucrurile mi se derulau prin fața ochilor ca de obicei. Nu cred că făcuse ceva diferit de celelalte dăți când asistasem neputincios la genul ăla de episoade și, chiar dacă e să se fi-ntâmplat altfel, oricum n-aș reuși să-mi amintesc, așa cum nu-mi pot aminti nici când a ajuns cuțitul în mâna mea, nici cum am lovit, nici de câte ori, nici de unde atâta forță și nici de unde obstinația de a pune punct calvarului cu orice risc, dar știu că gâfâiam ca niciodată. Poate prinsesem curaj să pun capăt urii care mocnea în mine încă de la primele amintiri, poate țipetele mamei să fi fost totuși mai puternice decât în alte dăți… Sau poate era în natura mea, și atunci am găsit forța și un motiv bun de-a trece la fapte. Mai știu doar că groaza ce se scurgea din ochii mamei în tandem cu alunecarea greoaie a tatălui meu, din care țâșnea sângele în toată bucătăria, era înlocuită de ușurare și – am conștientizat mai târziu – recunoștință. Îmi mai amintesc și că, la scurt timp după aceea, a dat un telefon – soțul meu a fost ucis – restul convorbirii amestecându-se cu amețeala – grăbiți-vă – care m-a învăluit blând – a leșinat copilul – până când n-am mai știut ce-i cu mine. Și că altcineva plătește și azi pentru fapta mea, o persoană vinovată pentru o cu totul altă crimă, poate aceea de-a fi încercat să treacă granița sau cine știe ce altă ispravă de natură politică nedeclarată oficial, care a condus atât de ușor la închiderea cazului în familia noastră.
Câteodată mă gândesc că i-aș fi putut povesti Mirelei despre incident, dar exercițiul atât de lung al tăcerii – din acel moment mama nu a mai adus în discuție întâmplarea și am înțeles că nici eu n-aveam de ce să deschid subiectul – nu m-a lăsat niciodată să o fac. Asta, dar și teama pe care am adulmecat-o asemeni unui câine antrenat atunci când a intrat prima dată în mașină și-am văzut transformarea din ochii ei când i-am pronunțat numele – cel real, nu porecla de muncă, deși i le cunoșteam pe amândouă. O teamă permanentă în cazul celor cu meseria ei, dar pe care o ignoră cu bună știință înlocuind-o cu un curaj riscant de fiecare dată când urcă în mașina unuia pe care (cred că) nu l-au mai văzut vreodată.
N-am vrut s-o sperii, am simțit că e mai bine ca anumite lucruri să rămână nerostite, fără intenția clară de-a-i ascunde adevărul, ci din protecția pe care uneori o dă numai tăcerea. Ce știe ea, în schimb, despre amintirile mele cu mama este că după ce am mai crescut, să fi fost la liceu, îi povesteam mamei cum, când voi fi mare, voi lucra la o firmă care îmi va pune la dispoziție mașină și combustibil la discreție și că, în timpul liber, o voi plimba peste tot și îi voi cumpăra genți din piele – ea umbla cu o pungă de rafie modificată cât să aibă dimensiuni mai reduse – și pantofi cu toc. Dacă e să am vreun motiv pe lumea asta pentru care să mă simt pe deplin împăcat este că a apucat să vadă inepțiile alea – credea ea pe-atunci, privindu-mă jumătate cu milă, jumătate ca pe un nebun – îndeplinite.
*
Am știut că-l voi iubi, mamă, încă din prima seară. A fost atât de delicat în timpul actului, atât de metodic la început, de geometric în timp ce mă săruta pe linia abdomenului. Nu am lăsat niciodată un client să mă sărute. Fără să reușesc, încercam să mi-l imaginez doar ca pe un alt client privindu-mă în ochi din semiîntuneric. Corpul lui perfect sub cămașa apretată. Cu nasul în vulva mea se afla primul bărbat care s-a concentrat vreodată asupra plăcerii mele. Primul bărbat care îmi arăta respect prin modul în care mă atingea, prin blândul din privire. Aceeași privire blândă a tatei.
Apoi, la jumătatea actului, acea schimbare complet neașteptată de ritm: o palmă peste obrazul drept înainte de a atinge momentul culminant. O mână pe gâtul meu, cealaltă îmi apucă părul. Mă sperii, dau să mă ridic de sub el, însă Victor surâde, iar în surâsul lui mă încred, și oricui te lovește peste obrazul drept…, De ce, ce mă atrage, …întoarce-l și pe celălalt, mă sărută, iarăși mi se încălzește interiorul abdomenului în timp ce el împinge geometric pe ritmul melodiei dubstep ajunsă și ea la punctul culminant, chiar înainte de eliberarea basului, mai vreau, îmi place, mă strânge, mă trage, mă linge, mă-mpinge, mă ține mai strâns, mă las, m-a învins, n-am aer, îmi vine, n-am aer, mă ține, și vine, și urlă în mine, mă lasă, sunt stoarsă, mă lasă, nu-mi pasă…
În întâlnirile următoare, tot ce mi-am dorit a fost să mă abandonez complet în brațele lui. Îl vizitam și ziua, și în timpul programului, noaptea. Încet-încet, am început să-i cunosc zvâcnirile. Dorințele mele au început să coincidă cu ale sale. În timpul sexului ne loveam, rămâneam cu smocuri de păr în mână, ne mușcam lăsându-ne semne. Ne abandonam întru totul dorinței de a ne devora. Mă lua pe la spate ca un animal sălbatic, mușcându-mă de ceafă, ținându-mă de sâni. Ajunsesem să-i cer să-și stingă țigările pe spatele meu în timp ce mă satisfăcea. Voiam să intre în mine cu totul, să-l nasc à rebours. Nu mi s-a întâmplat asta niciodată, să-mi pierd controlul în asemenea hal, să mă transform într-un animal liber în copulația-i sălbatică. Îmi venea să țip din toți rărunchii, iar deseori o făceam în perna pe care mi-o împingea pe față, și plângeam, plângeam amândoi cu toată disperarea vieților noastre bolnave și chinuite.
Continui să cred că marea noastră greșeală a fost că ne-am atașat într-atât încât ne-am deschis unul față de celălalt, mărturisindu-ne sau intuindu-ne secretele cele mai profunde. Că ne-am lăsat trupurile abandonate în căutarea continuă a plăcerii, ca antidot, să acționeze în afara celor patru pereți ai apartamentului său. Că ne-am privit cu încredere deplină în timp ce ne comunicam o minciună: aceea că, dacă ne-am fi unit forțele pentru a ne răzbuna în vreun fel pe această lume nedreaptă, am fi putut deveni două persoane normale, atingând plăcerea supremă, un soi de echilibru interior, fără să înțelegem că însuși acest gând, însăși această strategie de catarsis nu putea aparține decât unor persoane profund bolnave, care pierduseră orice legătură cu realitatea.
Așa că ne-am ales victimele.
*
Totuși, ceva m-a făcut să cred că știa cine e responsabil pentru moartea tatălui meu. Poate tocmai datorită celorlalte secrete încredințate, a întunericului din gândurile împărtășite, a ambiguității privind împrejurările în care mi-am pierdut tatăl. Ori poate pur și simplu pentru că eram atât de identic vulnerabili, vibrând puternic la atingerea acelorași corzi. Nu-mi dau seama de ce, de la o vreme, începusem să nu mai scap de senzația că intuise. Cert e că, punând cap la cap celelalte vieți despre care i-am vorbit, măcar subconștient și tot părea că a reușit să pătrundă cotloane prăfuite din mintea mea, să zgândăre ceva prin ele. Îmi era, oricum, teamă să o întreb orice despre subiectul ăsta: ar fi putut să se sperie și să fugă. Să-și pună rechinul pe mine pentru a mă ține la distanță. Voiam ca relația noastră să continue, acum când o regăsisem după atâta timp.
De o privire, de atât a fost nevoie. Prima dată când am văzut-o era doar o copilă, aș îndrăzni să spun că, dacă n-ar fi avut același întuneric intens în ochi, nici n-aș fi fost în stare s-o reperez câțiva ani mai târziu când, din cauza unor afaceri de care astăzi nu sunt mândru, am avut de-a face cu imbecilul care-a transformat-o-n curvă. Eram lângă autocar, undeva într-un câmp – punctul uzual de întâlnire –, terminam o tranzacție când am avut contact vizual cu două fulgere negre. Am știut imediat cine era. Fetița de la patru, cea care nu stătea niciodată în spatele blocului, cu ceilalți copii, pe care abia o zăreai, o umbră scundă, în spatele perdelelor apartamentului. Nu am văzut-o de multe ori după aceea, însă crescând, când mă întorceam acasă în vizitele pe care i le făceam mamei, mândru de mașina mea nouă, am asistat, fără să vreau, la transformarea Mirelei într-o femeie atractivă, deși teribil de tristă, o fată aproape majoră care se uita pe geam absent din același punct din care o făcea în copilărie. Iar dacă se întâmpla să ridic ochii, la început din întâmplare, apoi voit, spre fereastra de unde privea fix înainte, rămâneam cu senzația, multe zile după vizita la mama, că acea privire mi-ar fi putut spune mai multe: nu doar despre ea, ci chiar despre mine însumi.
Aceeași senzație m-a lovit zece ani mai târziu, lângă autocarul ăla blestemat pe care obișnuiam să-l aprovizionez cu droguri și țigări de contrabandă trecute peste graniță prin punctele și în momentele în care vameșii erau dispuși să închidă un ochi. Bătăile inimii mi se acceleraseră, dar am rămas pe cât posibil profesional, continuând să scrutez împrejurimile și să anticipez orice posibilă mișcare greșită: rolul meu era să descarc marfa – anestezicele necesare calmării fetelor care urcau în autocar după ce-și dezmorțiseră oasele – și să ridic banii contra comision.
Îmi era teamă să nu mă recunoască, deși îmi lăsasem barbă și mă tunsesem scurt, iar mulți dintre prietenii mei vechi îmi spuneau că arătam complet diferit pe atunci. Chit că ne învârteam cam în aceleași cercuri, nu m-aș fi ferit din considerente morale, ci pentru că pe mama o mințisem întotdeauna în legătură cu munca mea reală, și ar fi fost o eroare ca tocmai o vecină, o persoană atât de apropiată de ea, să-i fi dezvăluit, din întâmplare, totul.
Mi-am venit în fire și l-am întrebat pe șoferul care, în afară de selecția fetelor, se ocupa și cu plasarea lor la destinație, cu un ton prefăcut neutru:
– Cum o cheamă pe bruneta care s-a uitat încoace?
– Care, aia ondulată?
– Mhm.
– Păi nu știu, e nouă, tu cum zici să-i spunem? Că de numele din buletin oricum n-o să mai aibă nevoie.
– Habar n-am, eu de numele ei te-ntrebam.
– Mirela și cutare, țâțe mici și curu’ mare, ce te freacă grija, ți-a sculat-o cu lămâie? Vrei să prelungim puțin popasul s-o botezi?
Și atunci l-am urât cum nu mai urâsem decât o dată-n viață – când ieșise nasol. Am răspuns, stai liniștit, nu e nevoie, dar imediat mi-a dat seama că ar fi indicat să știu pseudonimul fetei, poate urma să-mi trebuiască mai târziu, așa că i l-am ales pe loc adăugând cu nepăsare disimulată – spune-i și tu Karla – apoi mi-am terminat treaba, iar următorii ani n-am avut pace, sclipirea neagră urmărindu-mă neîncetat.
Până când am găsit-o. Tot din întâmplare, fără să-mi propun. Conduceam relaxat după o negociere de succes și am zărit-o alături de alte fete în locul pe care, mai apoi, l-am tot filat cu grijă câteva luni, să-mi dau seama cam la ce ore iese. Nu mai avea de mult legătură cu rețeaua distrusului care a introdus-o în lumea asta, se-ntorsese în țară. Nici eu nu mai aveam vreo treabă cu fosta mea afacere, dar dacă am fost capabil să-o găsesc pe ea, pe ăla știam că va fi floare la ureche.
*
„Urcă, Mirela!” – mi-a spus în acea seară, aruncându-mi aceeași privire metodică și poruncitoare ca atunci când mă agățase prima dată. Am străbătut câmpurile din afara orașului, până la un depozit de materiale de construcție.
Îl legase de o zală de fier răsărită din podeaua de ciment a depozitului. Era doar în chiloți, perfect imobil, cu o eșarfă acoperindu-i ochii. Lângă el, un set de cuțite de bucătărie.
Vizualizează scena asta, mamă, în toată plasticitatea ei. Iau în gură pula tatei, care miroase a mir, la fel ca în copilărie, atunci când mă implora să i-o sug în altar, după slujbă. Lui tata i se întărește, și atunci, fără să spun nimic (nu vreau să priceapă că sunt eu), îl încalec și încep să-l călăresc. Neînțelegând ce i se întâmplă, el tace și scâncește doar, din când în când. Scâncetul lui îmi amintește de mine, de prima dată când m-a deflorat. Da, știu că iarăși nu vei crede, e mai ușor să eviți conflictul, rușinea, pe el, vei continua să preferi să renunți la mine, să mă etichetezi ca pe o fiică ratată, pe când fratele meu, cel care a terminat seminarul, diaconul, fratele meu, sfântul, el s-a realizat, el a mers pe urmele sfinte ale tatei, atât de multă mândrie pe câtă prejudecată – hai, aliniază-te la versiunea oficială, ca în timpul comunismului, crede și nu cerceta:
– Fetița lui tata, diavolul lucrează în mințile copiilor și îi face să vadă lucruri necurate, chiar și atunci când nu s-au întâmplat!
Ba s-au întâmplat, mamă, tata m-a inițiat înainte să-mi vină primul ciclu, într-o duminică oarecare, după ce a oficiat liturghia închizând-o cu o predică despre puritatea copiilor, Iisus a spus, Lăsați copiii să vină la mine…, scâncetelor mele speriate a răspuns cu mângâieri blânde ca privirea lui, O să-ți placă, fetița lui tata, o să vezi c-o să-ți placă micul nostru secret, …Și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Pe masa altarului, lângă potirul cu împărtășanie încă neterminat, pe care l-a băut apoi dintr-o înghițitură, satisfăcut, după ce a reușit, chinuindu-se timp de o oră, să pătrundă în interiorul meu. Sângele și trupul lui Hristos.
Îl chem pe Victor, îi cer să mă ia pe la spate în timp ce tata e încă în mine. Uite, mamă, conțin ambele tentacule ale răului. Sunt dilatată la maxim, mă fut cu un singur ins, poate Diavolul însuși, întruchiparea lui metaforică. Mă va devora? Care dintre noi îl va îngloba primul pe celălalt?
Iau cel mai mare cuțit din setul așezat la dreapta tatălui. Caut să simt plăcerea amândurora cu cuțitul ridicat, să ne aliniem toți trei în punctul culminant, eliberator, în care vreau să-i aduc pe ambii în același timp, bărbații vieții mele, ambii m-au constrâns, ambii mă vor elibera, iar la momentul potrivit, iată, membrele încep să le zvâcnească, lovesc cu toată furia eliberând un răcnet, un urlet, un zbieret, un muget…
Și nu pot să-l omor. Nu găsesc curajul necesar să-i înfig cuțitul în țeastă. Murdară de spermă, mă chircesc lângă tata și plâng plânsetul vieții mele.
La kilometrul 66, pe DN Iași-Suceava, se găsește o mănăstire de maici închinată sfintei Filofteia. Aici mă ascund de câteva luni pentru a-mi pierde urmele. Vreau să ies din circuitul prostituției și să-mi refac viața. Vino la mine, mamă, te rog! Poate pentru ultima dată în viață îți cer ajutorul. Vino! Acum, mai mult ca niciodată, am nevoie de tine! Sunt însărcinată…
*
Culoarea apei din cadă – am adus-o până aici pe brațe, sleită, învinsă și, în același timp, biruitoare. Regizasem momentul, voiam să fiu eu cel care o spală de sânge. De asta i-am spus întâi să se dezbrace, să-și lase rochia în colțul celălalt al depozitului și să vină, goală, în fața lui, pentru a asista la spectacol – urma să mă ocup singur, îmi era dor s-o fac.
Am optat pentru aceeași armă ca odinioară, un simplu cuțit de bucătărie. Cumpărasem un set, să am de unde-l alege pe cel cu care aveam să-i tai beregata fostului producător de curve, astăzi un amărât șofer de tir. A ales rutele pe care le știa atât de bine, mi-a luat ceva timp să pun mâna pe el. Livra carne – ce ironie – în Germania-Austria-Polonia. În România venea doar în vacanțe.
Nu mă grăbeam. Înainte să mă ocup de el, am început-o pe Mirela, același ritual care ne intrase-n sânge, încet, centimetru cu centimetru din pielea vibrând sub respirația și buzele mele, apoi cadența calmă prevestind întotdeauna dezlănțuirea de după, zbuciumul, contopirea dureroasă, explozia. Când a început să-mi străpungă spatele cu unghiile am fost nevoit s-o îndepărtez, ritualul avea acum un element nou, trebuia să mă ocup și de el. A fost o tăietură scurtă, rapidă, ca atunci când tragi bucata de leucoplast cu viteză de pe piele. Am ținut palmele căuș sub jetul de sânge ca un copil când vede prima ploaie, apoi am acoperit-o – sâni, talie, coapse, abdomen, spate, gât – am strâns-o de gât cu mâna mânjită, mi-am amestecat sângele lăsat de ghearele ei disperate pe spatele meu cu sângele primei victime. Am căzut ca mort peste ea și am rămas așa până când lichidul devenit maroniu s-a întărit între noi, dezlipindu-ne unul de altul cu o usturime revigorantă.
Poate nu aș fi ajuns aici dacă m-aș fi limitat la atât, dacă nu aș fi ținut cu dinții să termin singur ceea ce am început amândoi, câteva luni mai târziu, în același loc, cu tatăl ei, popa pulii, sfântul cartierului din copilărie! Aceeași mutră cătrănită ca în urmă cu douăzeci de ani, doar mai ofilită, cu părul tot mai gri în loc de negrul lucios de altădată.
Ar fi trebuit să las lucrurile așa cum au picat în momentul în care lovitura ei de cuțit s-a transformat în urlet de fiară tăind totul în jur, mai puțin pe tatăl ei? Poate… Ar fi trebuit, dar n-am putut. O mai făcusem înainte, și știam cât poate fi de reconfortant și eliberator să-ți ucizi tatăl.
Ceilalți deținuți se întreabă cum pot fi atât de calm, de ce zâmbesc când stau toată ziua cu ochii în tavan. Dar pe tavan se vede o cadă în care o așez pe Mirela, îndepărtându-i sângele întărit de pe pielea brăzdată de urme de dinți, unghii, curele și cravașe, cicatrici, arsuri, vânătăi. Pe tavan sunt eu, singurul ei pansament.
Noul coleg de celulă mă trage de guler:
– Iacob, Victor Iacob, ai? Băiețelul criminal, ai? Ia coboară, Victorașe, să vedem acum care dintre noi l-a omorât pe tac-tu!?
Am absolvit facultatea de litere, dar dintr-o neașteptată întorsătură profesională am devenit web designer. Scriu pentru a scăpa de regretul că nu am urmat parcursul la care m-am gândit mereu. Uneori exersez producție de muzică electronică.
Lasă un răspuns