Ușa

Niciodată nu știa ce vor de la ea, dacă ar trebui să-i ignore, sau dimpotrivă, să-i salute și să-i lase să observe ce face ea. La drept vorbind, unii dintre ei erau amuzanți, încercând prin orice mijloace să-i atragă atenția: se maimuțăreau, încercau să-i ofere diverse lucruri ca și cum ea ar putea fi cumpărată cu mărgele de sticlă sau oglinzi. Dar ea nu avea voie să-i privească sau să se lase prinsă în captivitatea privirilor lor. Ei plătiseră ca s-o vadă pictând, ea însă nu știa asta. Pentru ea, nu erau decât niște intruși care o distrau sau o enervau fără ca ea să protesteze pentru că în urechi îi răsunau sfaturile tatălui ei: „Tu nu ești ca alți copii! Tu ești unică, tu vei ajunge acolo unde ei nici nu visează! „Acolo” era universul ei compus dintr-o mulțime de pânze mâzgălite de ea, tata le spunea „tablouri”, și o mulțime de cutii cu tuburi din care curgeau culori diferite cu care îi plăcea să se joace, (tata le spunea truse de culori, iar joaca ei era prezentată vizitatorilor drept „creație”). Cel mai des cuvânt care se pronunța în jurul ei era „copil-minune” dar ea nu știa ce înseamnă. „Minune?” Da, auzise acest cuvânt de la străbunica aceea de la țară unde își petrecuse primii ani de viață, înainte ca tatăl ei să descopere că fiica lui de cinci ani este un copil minune și să decidă să dezvăluie omenirii geniul acesteia. Buni exclama mereu „minune” de câte ori se afla în fața unui tablou micuț pe care ea-l numea „icoană” .
Într-o zi, unul dintre vizitatori, însoțit de fiul său încercă să-i ofere o cutie cu creioane de colorat și un bloc de desen. Ea nu acceptă, dar după ce vizitatorii plecară, se prefăcură că au uitat darul și Irina îl găsi acolo, chiar lângă planșetă. Uneori, când vizitatorii se împuținau, tatăl ei îi dădea voie să se plimbe în jurul Atelierului, dar să nu părăsească niciodată curtea, ba chiar să răsfoiască albume, care ar fi trebuit să aibă darul de a-i stimula imaginația, spunea tatăl ei.
– Vezi tu, Irinuca, acestor oameni le-a plăcut să se joace cu culorile!
– Tati, de ce n-am voie să mă joc afară cu alți copii?
– Pentru că toți ceilalți copii îți vor fura culorile!
– Bine, dar se găsesc la librărie destule culori, ne putem lua altele!
– Privește în jur, lumea e plină de culori dar ceilalți nu le văd, pe când tu…
Copila nu înțelegea, bunica o învățase să fie docilă față de cei mari, dar într-o zi când se ivi o pauză, putu să se bucure de cadoul vizitatorilor , abandonând pensulele, culorile vii care curgeau din tuburile acelea uriașe, se așeză direct pe covor și începu să deseneze uitând tot ce tatăl o învățase, obligând-o să picteze păsări care nu erau păsări, femei care nu păreau femei, flori care nu înfrumusețau ci speriau și alte lucruri pe care fetița le picta fără să știe ce înseamnă. Desenă o barcă, un plic, o floarea-soarelui, o ușă, fără să se mai gândească să le dea vreun sens. Scrisoarea era o barcă, ușa era o pasăre zburând, o fetiță rostogolea un cerc zburdând, un soare râdea cu gura până la urechi, apoi ascunse toate foile undeva unde tatăl ei să nu le găsească. Apoi reîncepu acel program atât de monoton, în care Irina se apleca deasupra pânzelor uriașe ori se lăsa urcată pe scaun ținând într-o mână paleta cu culori, în cealaltă pensula și aruncând culorile pe pânză după un desen subțire, făcut înainte de tatăl ei, discret, astfel încât nimeni să nu bănuiască nimic.
– Așa se cumpără pânzele astea, tati, cu niște linii subțiri pe ele, pe care tu trebuie apoi să le colorezi, îi spunea tatăl îngrijorat de precocitatea fiicei sale.
Odată când tatăl nu era atent, Irina strecură printre chipurile acelea ciudate de femei uriașe și de flori ce păreau că vor să devoreze ochii celui care le privea, într-un colț al tabloului, o ușă mică-mică pe care cumpărătorul o observă abia după ce plătise tabloul și nu mai putea să-l returneze.
– Ce e cu ușile astea, Irina, o întrebă tatăl ei supărat!
– Așa mi-a venit! Am auzit așa, o bătaie în ușă, și pentru că nu vedeam nicăieri nici o ușă, am făcut eu una!
Într-adevăr, casa în care locuia Irina nu avea uși sau erau atât de bine mascate încât fetița nu le vedea. Nu știa cum se trezise aici într-o dimineață. Seara adormise în casa bunicii, înconjurată de desenele pe care le făcea ziua. Se apropia sfârșitul verii, Irina trebuia să meargă la grădiniță și tata veni s-o ducă acasă, în oraș. Fetița adormi plină de tristețe la gândul plecării, înconjurată de acele desene de parcă ar fi vrut să-și baricadeze camera împotriva oricărui intrus. Tata era un intrus de când mami nu mai era, plecase să picteze aripile îngerilor de unde îi trimitea mereu gânduri și vise pe care ea le desena , refuzând să le arate cuiva. Tatăl se strecură pe nesimțite în camera fetei. La lumina veiozei, desenele care o înconjurau, păreau vii, gata să țâșnească și să o apere. Atunci îi veni ideea s-o transforme pe Irina într-o artistă de geniu. O mută încet în autoturismul care îl aștepta la poartă, îi făcu rapid bagajul luându-i și desenele și o instală în Camera de sticlă unde micuța artistă trebuia să-și aștearnă culorile pe pânzele uriașe cum își țese un vierme de mătase pânza.
– Până când, tati?
– Până când, ce?
– Până când trebuie să termin?
Până când? Până când se vor plăti toate restanțele de la jocurile de cărți, toate ratele la bănci…Până când avea să găsească un alt mod de a-și plăti datoriile ! Nu se pricepea la artă. Dar soția lui , de care de altfel fusese divorțat fusese o artistă renumită. Nu se poate ca fiica să nu-i fi moștenit talentul. De ce n-ar fi profitat de pe urma lui? Îi placase un perete întreg al camerei de sticlă cu chipul mamei.
Copila se apropia de chipul mamei din tablouri și deschidea ușa secretă spre îngeri.

Maria Postu

A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de  versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii  naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida,  Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica.  Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017,  cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

www.mariapostu.ro