Vecini de gard

O poveste se poate spune în multe feluri şi, stînd la soare pe un şezlong din curtea casei complet achitate, scriitorul cîntărea diverse variante de a o face.
În timp ce mintea îi lucra febril, creînd personaje, mistificînd realitatea, imaginînd situaţii (sau modificînd dialoguri din frînturi ale unora doar pe jumătate auzite) era conştient de paharul de bere al cărui conţinut devenea din ce în ce mai puţin băubil, aşa că i-a mutat puţintel poziţia în umbra şezlongului avînd grijă să nu-l verse – cum cu greu putea găsi o planeitate potrivită pe acel petec de pămînt pe care creştea o iarbă sănătoasă a cărei tăiere o amînase de cîteva săptămîni.
De curtea de peste drum îl despărţea un gard des de lemn de cedru şi sporovăiala vecinilor pe care nu-i cunoştea îl deranja într-o oarecare măsură.
“Şi dacă dialogul lor este interesant şi mi-ar putea folosi? “
Scriitorul decise că în cel mai rău caz urma să piardă cîteva minute din ceea ce în capul lui era etichetat timp dedicat scrisului şi chiar şi în acel caz exista posibilitatea ca cele auzite să-l amuze şi să-l scoată din pasa proastă în care se afla de la începutul zilei.
În definitiv, cu mult timp în urmă, din ce se născuse literatura dacă nu din bîrfe deşucheate povestite ca întîmplări moralizatoare, cum sînt cele din Decameronul, secolul 14?
Scriitorul îşi trase un alt scaun în imediata vecinătate a gardului, într-o poziţie ce nu lăsa loc de nici o îndoială în privinţa chestiunii care îl adusese acolo, lîngă vişinul pe care tot el îl sădise în urmă cu şapte ani.
De la primele frînturi de frază realiză că asculta o banală conversaţie dintre un soţ şi o soţie care erau colegi de serviciu. Pe lîngă coabitarea, comună oricărui cuplu, cei doi trebuiau să se suporte şi în orele de serviciu.
Amintindu-şi dialogurile serbede pe care le auzea în copilărie în timpul cinei, pe vremea cînd părinţii lui luau la rînd toţi colegii comuni, aşteptînd ciorba pe aragaz să fiarbă, scriitorul ştia deja la ce să se aştepte acum şi cu toate acestea continuă să asculte întrucîtva uimit că discuţia era la fel de stupidă şi de îndoctrinată de parcă nu se schimbase un sistem, fuseseră împuşcate nişte fiinţe umane şi mai ales, de parcă nu trecuseră aproape treizeci de ani de civilizaţie.
Ea i se plîngea lui că directorul companiei nu îşi începuse discursul, asemeni altor directori de companie, mulţumindu-le angajaţilor pentru eforturile şi munca lor.
– Da, da, spunea soţul, incredibil cum a început direct să ne prezinte cifrele trimestrului de parcă erau cifrele lui, personale!
– Nu-i aşa că am dreptate?
– Da, iubito, cîtă dreptate ai!
Amîndoi, dar mai ales femeia, vorbeau foarte tare, şi scriitorul asocia tonul lor ridicat cu o deficienţă mentală. Probabil că amîndoi se simţeau singuri, o singurătate în doi, poate mai rea decît solitudinea propriu-zisă.
Cu ani în urmă, într-o noapte cînd el ieşise să fumeze observase fereasta luminată la dormitorul clădirii vecinilor. Uitaseră să-şi tragă draperiile şi, cu toate că nu putea să-i vadă, el fiind jos, la nivelul solului şi ei la etaj, le putea vedea contururile corpurilor proiectate pe perete de becul unei veioze foarte puternice. El o masa pe ea cu nişte uleiuri, probabil. Scriitorul îşi terminase berea şi ţigara apoi intrase plictisit şi dezamăgit că ungerea femeii durase atît de mult şi actul sexual atît de puţin. Mai tîrziu îi văzuse pe stradă şi aproape că-i venise să vomite de cît de rău arătau proprietarii corpurilor ale căror umbre îl excitaseră destul de mult cu ceva timp în urmă.
Acum nu avea de-a face cu nişte umbre ci cu nişte voci. Nimic excitant.
– Ieri a venit managerul să verifice ce făceam eu şi Ioana imediat după pauza de masă. A intrat brusc în birou şi a vorbit cu noi. Evident nu ne întreba de sănătate dar nici ceva specific proiectului la care lucram.
– Doar să vadă ce faceţi…
– Da! Şi ştii ce? L-am admirat pentru asta. E manager, e de datoria lui să vadă ce facem, cît facem, cît muncim. Altfel cum poate să dea calificativele, dacă ar sta închis în birou?
– Chiar că e un bun manager! Şi mie îmi place de el, e o plăcere să munceşti cu oameni ca ăştia.
Scriitorul era răsucit cu urechea spre gard cînd soţia lui a ieşit pe uşa din lateral să arunce un recipient din plastic la cutia cu reciclabile l-a privit surprinsă chestionîndu-l prin semne ce face acolo lîngă gard. Nu se vede?, i-a răspus el tot prin semne, ascult ce vorbesc cretinii ăştia de alături. Dar probabil că semnele au fost luate ca un îndemn de începere a ostilităţilor pentru că imediat căţeluşa scriitorului a început să latre furioasă în direcţia vecinilor. Conversaţia a încetat în ciuda semnelor de liniştire pe care, de data asta, scriitorul le îndrumase în direcţia căţelei.
Vecinii din ziua de azi sînt diferiţi de vecinii de pe vremuri, cugetă scriitorul revenit la paharul de bere acum încălzit de-a binelea . Despre vecinii de pe vremuri se afla tot, viaţa lor, bolile, mîncărurile preferate, cusururile, problemele copiilor lor.
Era o vecină la ţară care cînd se supăra pe un copil că făcuse ceva ce ei nu-i convenea folosea expresia “dracul ăla de copil!”.
Aşa îl numea şi pe el, pe vremea cînd era copil: “măi drace!”.
Dar de curînd cineva îl numise diavol. “Să mori, diavole!”
Era ceea ce-l făcuse să se trezească într-o pasă proastă. Cum ajunsese din drac, diavol?
Dar nu avea motivaţie să scrie despre asta. Pentru unii scrisul este un adăpost anti tanc de trecut prin viaţă şi scriitorul nostru exact asta făcea: se camufla printre zilele la fel cît să treacă cît mai neobservat – ne şi putem imagina foile lipindu-i-se de trup şi transformîndu-l într-o vietate fără trăsături şi fără corp, un fel de ghem din foi de jurnal lipite peste tot, aşa cum era mai demult o reclamă la o marcă de hîrtie igienică: cineva apărea înfăşurat din cap pînă în picioare în suluri imaculate. Ale scriitorului ar fi fost suluri dactilografiate.
Căsnicia lui era foarte bună, întotdeauna fusese bună şi asta pentru că el avusese grijă să fie aşa.
Mai demult, pe vremea cînd Matei, primul lor copil se născuse de patru luni, şi ea se afla în concediu de maternitate, el îi ceruse voie să se ducă la un concert Bob Dylan.
– Cînd mai am eu ocazia să-l văd pe Bob Dylan la Bucureşti? o întrebase el spăşit, încercînd să nu sune la fel de egoist pe cît sunase mama soacră cînd într-o împrejurare asemănătoare spusese “Cînd mai am eu ocazia să o văd pe Olga Tudorache pe scenă?!” – şi, la fel, soţia rămăsese singură acasă cu copilul nou născut.
Era dificil de găsit parcare în centru aşa că se dusese la concert împreună cu un coleg de serviciu care locuia la cîteva străzi mai departe. Vecin de cartier. Era inginer electronist, mai tîrziu ieşise la pensie şi candidase fără succes ca parlamentar în partidul lui Becali. Bineînţeles colegul stătuse pe scaunul din faţă. Şi-l amintea cum se ţinea mereu dichisit. Pieptănat şi parfumat, parcă şi mustaţa îi era pigulită şi parfumată. A două zi era sîmbătă şi soţia îi ceruse cheile să se ducă la cumpărături dar intrase înapoi la fel cum ieşise: val-vîrtej. Numai că ieşise veselă şi revenise plîngînd, îi aruncase cheile de la maşină în piept, nenorocitule, nu ai fost la nici un concert, apoi fugise pe uşă. Rămăsese complet zăpăcit cu copilul nealăptat în braţe, disperat ca un om lăsat brusc într-o ţară străină în care nu ştie limba. Se uita la ceas sperînd că ea o să se întoarcă.
“Mă poate lăsa pe mine, dar e imposibil să lase copilul să moară de foame.” Ea nu-şi luase nimic cu ea, decît portofelul.
Copilul avea o fragilitate a lui dar altfel era exact ca un obiect. Copilul era ca un obiect fragil şi atît. Copilul ieşise din ea, ea era mult mai importantă decît copilul – realizase atunci că gîndea ca un bărbat după cum îi şi răspunsese în glumă, mai la început, cînd fusese atenţionat să-l ţină cu grijă în braţe sau să nu-l scape cînd se juca cu el: cu tine pot să mai fac altul aproape exact ca el.
Dar femeile pun întotdeauna copilul înaintea soţului şi gîndul ăsta îl liniştea pentru că însemna că ea urma să se întoarcă.
Totuşi, după trei ore de aşteptare copilul dăduse semne că i-e foame. Plînsese aproape o oră după lapte apoi adormise, extenuat, şi fusese un bun prilej să alerge la un alt vecin cu care se afla în relaţii bune pentru că şi acela scria, dar mai mult eseistică şi uneori poezie fără rimă. Era neînsurat şi uneori în timp ce scriitorul plimba căţeaua făcea o oprire seara la vecin cît să fumeze o ţigare. Aproape întotdeauna scriitorul deschidea poarta dinspre curte şi se ducea la uşa din spate a casei unde vecinul făcuse amenajări interioare. Vara respectivă conveniseră printr-un consemn, o înţelegere aproape tacită, să nu sune la uşa din faţă deoarece la intrare era oricum debandadă, să vină direct în spate unde vecinul terminase de renovat şi totul arăta impecabil, inclusiv televizorul nou cumpărat, montat profesionist, direct în perete, fără nici un fir vizibil.
Lăsase copilul acasă şi fugise efectiv pe stradă pînă la vecin, intrase pe poartă fără să se gîndească să sune, sau că era mai tîrziu decît ora lui de vizită obişnuită – de fapt mai corect spus ora obişnuită a căţelei de a fi plimbată. Ajunsese în faţa uşii de sticlă, cu mîna ridicată să ciocăne cînd se oprise încremenit. Jenă şi şoc laolaltă, pentru că pe ecranul mare al televizorului se puteau vedea imaginile unui film porno în plină desfăşurare, acolo doi tipi lucrau la o negresă iar aici, vecinul, aşezat pe canapea şi cu spatele la uşa de sticlă în care aproape bătuse scriitorul, se masturba. Pentru moment aproape uitase situaţia groaznică în care se afla şi motivul pentru care venise: să-i ceară vecinului să se ducă la magazin şi să-i cumpere nişte lapte praf pentru nou-născuţi. Şi să-şi descarce puţin din stresul în care se afla. Evident, nu-l mai interesase nimic decît să facă nişte paşi înapoi cît mai neobservat cu putinţă şi să revină acasă la copil.
– Mai ştii cînd m-ai lăsat singur cu Matei şi ai plecat ca nebuna?
– Da, şi tu destul de fraier să nu ştii că o femeie care alăptează nu poate sta plecată mai mult de patru ore că îi plesnesc sînii.
– Dar ştiam că aveai o pompiţă electrică şi cu aia trăgeai laptele în exces.
– Ok, şi în graba aia nu o luasem cu mine, ştiai şi asta.
– Da, dar m-am gîndit că poate ţi-ai luat alta.
– Pe vremea aia o duceam mai rău cu banii.
Pînă la urmă îl înjurase pe cel care contaminase maşina cu miros de parfum, parfum pe care ea îl asociase cu o femeie. Din fericire păstrase biletele rupte de la Bob Dylan şi nici nu lipsise mai mult decît durase concertul.
Cu gîndurile încă aiurea, dar pe un fir care pornise de la perechea de corporaţionişti de peste gard, scriitorul reveni asupra părerii că fusese o după amiază complet pierdută în ce priveşte scrisul.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.